Film

articolul anterior articolul urmator

„Din culisele cinematografiei“. Cum aproba Elena Ceauşescu planurile tematice anuale ale cinematografiei

0
13 Dec 2016 05:15:57
Autor: Adrian Epure
Nicolae şi Elena Ceauşescu (Fototeca online a comunismului românesc)
Nicolae şi Elena Ceauşescu (Fototeca online a comunismului românesc)

Restructurată din temelii la începutul anilor ’70, cinematografia autohtonă a fost unul dintre puţinele domenii cu adevărat rentabile în timpul „Epocii de Aur“.

Un referat comandat de Nicolae Ceauşescu privind „activitatea Centrului de Producţie Cinematografică în perioada 1960-1965, cu indicaţia de a se prezenta propuneri în legatură cu reglementarea problemelor de conţinut ale producţiei cinematografice sub toate aspectele“ arăta că deficitul financiar înregistrat în perioada menţionată era de 83 de milioane de lei. Situaţia s-a îmbunătăţit doar parţial în anii următori, iar neînţelegerile dintre realizatori şi conducerea cinematografiei au „explodat“ la începutul anului 1971, când mai mulţi membri ai Asociaţiei Cineaştilor, în frunte cu Liviu Ciulei, Sergiu Nicolaescu, Eugen Barbu, Mircea Drăgan, Lucian Bratu şi Jean Georgescu, i-au solicitat lui Nicolae Ceauşescu rolul de arbitru. Întâlnirea dintre secretarul general şi cineaşti a avut loc la 5 martie. În acel moment, Ceauşescu a stabilit ca obiectiv prioritar realizarea a 25 de lungmetraje anual, în condiţiile în care în 1970 ieşiseră pe piaţă doar 11 filme autohtone.

„Dacă o luăm aşa, cu statisticile, ne încurcăm...“

Cum s-a ajuns însă taman la 25 de filme? Explică regizorul Mircea Mureşan, prezent la acea şedinţă.
„În 1971 crescuse oarecum producţia de filme artistice, dar era prea puţin, vorbeam între noi. E drept, cam toate subiectele se înghesuiau spre vară, iar platourile zăceau pustii iarna! Conducerea de la Buftea motiva nivelul pe baza aparaturii insuficiente pentru o creştere a numărului de producţii. Se ridica din umbră problema unor investiţii, costuri mari în valută, dar nu îndrăznea nimeni să ridice glasul. Se vorbea despre provocarea unei întâlniri a cineaştilor cu Ceauşescu. Atunci mi-a revenit în minte ideea pe care i-o propusesem şi lui Paul Cornea. Organizare bazată pe planul standard de producţie. Adică, pe scurt, câte trei luni fiecare etapă de lucru, pregătire, filmare, montaj, sonorizare, dar cu folosirea platourilor pe durata tuturor celor 12 luni ale anului! În sfârşit, s-a organizat întâlnirea. Am intervenit cu schemele mele. Încercam să demonstrez că se pot realiza 24 de filme pe an cu mijloacele existente la Buftea, dar cu o planificare riguroasă. Am prezentat şi schiţa, făcută pe o coală milimetrică dublă. Ceauşescu a privit-o câteva secunde bune. Am spus apoi că pot prezenta şi nişte statistici, dar m-a întrerupt imediat: «Dacă-o luăm aşa, ne încurcăm». Şi a început să-şi prezinte concluziile. Vreo jumătate de oră. La sfârşit, luând planul de producţie în mână, a decretat: «Cu privire la numărul lor, să se facă nu 24, ci 25 de filme!»“, şi-a reamintit Mureşan, rămas definitiv în memoria cinefililor datorită serialului „Toate pânzele sus“.

Comisia Ideologică, decidentul suprem

Întâlnirea lui Nicolae Ceauşescu cu cineaştii a grăbit reorganizarea cinematografiei. Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, care era subordonat Comitetului Central al Partidului Comunist Român – mai exact Comisiei Ideologice şi abia apoi Consiliului de Miniştri –, răspundea de problemele cinematografiei. Centrul Naţional al Cinematografiei s-a transformat în Centrala „România-Film“ cu Direcţia Reţelei Cinematografice şi Difuzării Filmelor, Casele de Filme 1, 3, 4, 5, Centrul de Producţie Cinematografică „Bucureşti“, Studioul „Alexandru Sahia“, Studioul „AnimaFilm“ şi Studioul „Ion Creangă“. Hotărârea Consiliului de Miniştri numărul 773 din 10 iulie 1972 privind unele măsuri referitoare la organizarea producţiei cinematografice şi difuzării filmelor preciza, în articolul 1: „Centrala România-Film conduce activitatea de producţie, de cercetare şi economico-financiarã a tuturor studiourilor cinematografice, a caselor de filme şi a celorlalte unitãţi din cadrul său; asigură condiţiile tehnico-materiale necesare realizãrii producţiei naţionale de filme, pe baza planurilor aprobate de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, precum şi a producţiei filmelor comandate de Comitetul de Stat al Radioteleviziunii Române sau de alţi beneficiari din ţară şi străinătate; exercită administrarea caselor de filme, execută importul şi exportul de filme, precum şi importul de materiale, piese de schimb, utilaje şi instalaţii cinematografice; organizeazã şi coordoneazã activitatea de difuzare a filmelor prin unităţile cinematografice, indiferent de subordonare; urmăreşte folosirea eficientă a capacitãţilor de producţie, a fondurilor materiale şi financiare acordate şi răspunde de îndeplinirea sarcinilor de plan“. Tot atunci s-au înfiinţat şi casele de filme, care aveau ca obiect de activitate „realizarea producţiei de filme artistice, conform planurilor tematice aprobate de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi a planurilor de venituri şi cheltuieli aprobate de Centrala România-Film. În acest scop, ele fac comenzi şi scenarii, lucreazã cu autorii şi asigură înfãptuirea operei cinematografice corespunzãtor scenariului şi criteriilor ideologice şi artistice ce derivă din politica culturală a partidului şi statului“.

„Ţi-am acordat onoarea să faci tu filmul aniversar!“

Efectele reorganizării cinematografiei s-au făcut simţite imediat. Dacă în 1970, statisticile consemnau doar 20 de milioane de spectatori în cinematografe, în 1973, numărul lor crescuse la 50 de milioane, pentru ca în 1979 să ajungă la 70 de milioane. Dacă în perioada 1950-1964 s-au realizat 80 de filme româneşti şi în 1965-1970 s-au făcut 67 de filme, între 1971 şi 1980 au avut premiera nu mai puţin de 197 de filme autohtone. Bineînţeles, toate peliculele trebuiau să corespundă şi din punct de vedere ideologic, aşa că planurile de producţie se aprobau la cel mai înalt nivel. Mai exact, la Cabinetul 2. „Peste ceva vreme, când directiva s-a pus în mişcare – s-a ajuns chiar la obligativitatea producerii a 32 de filme pe an – aprobarea planurilor de producţie a trecut în competenţa tovarăşei Elena Ceauşescu. Şefii de la redacţia de scenarii au prins imediat şpilul. Tabelele cu titlurile pentru anul următor începeau mereu cu două-trei filme despre activitatea, vizitele tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Documentare de lungmetraj. Bineînţeles că tovarăşa nu mai citea lista întreagă, ci o aproba fără obiecţii. Aşa se mai putea strecura, pe ici-colo, câte un titlu care altfel poate ar fi stârnit întrebări“, şi-a reamintit acelaşi Mircea Mureşan.

„Copiez filmul de anul trecut şi înnădesc!“

Problema era că aceste filme omagiale chiar trebuiau realizate. De cele mai multe ori, ele purtau semnătura lui Virgil Calotescu, însă au existat şi cazuri când „măgăreaţa“ pica pe altcineva. Mircea Mureşan a păţit-o şi el. „Am fost invitat la România-Film şi felicitat cu o strângere de mână de către director: «Ţi s-a acordat onoarea să faci tu filmul aniversar, 20 de ani de la alegerea tovarăşului Ceauşescu ca secretar general. Uite, ai aici scenariul lui Dinu Săraru». Şi mi-a împins peste masă patru file de caiet scrise de mână, cu titlul: «Cei mai frumoşi 20 de ani». Am întrebat: «E scurtmetraj documentar?». «Nu, e lungmetraj, din acelea anuale.» «Aha», am zis, «cele realizate de Calotescu». «Da, dar conducerea vrea să mai semneze şi alţi regizori. Te-au numit pe tine.» «Bine», am zis, «dar nu e specialitatea mea. Nu ştiu cum se face un asemenea film. Şi pe ce scenariu, foile astea?!». Mă apucaseră pandaliile. L-am chemat la o discuţie pe Calotescu. «Auzi», i-am zis, «cum dracu’ faci în fiecare an câteun lungmetraj? Ce tot arăţi nou?». «Copiez filmul de anul trecut şi înnădesc. Câte ceva nou, o vizită pe şantiere, pe uzine, se mai găseşte. Filmări de jurnale, le copiezi. Şi nici măcar nu fac eu copierile, ci asistentul, Lică Braunştein. Tu iei contractul, semnezi şi-i dai ceva lui Lică.» «Păi, îi dau şi semnătura!» «Nu ţine, ei asta vor, semnătura! Filmezi şi tu ceva nou, zece minute!» În fine, s-a făcut filmul, eu tot încercam să eschivez semnătura: «Cum să scriem regia? E opera tovarăşului, nu a mea!». N-a ţinut, aşa că m-am căpătuit cu «Cei mai frumoşi douăzeci de ani». S-a prezentat festiv, la Scala, o singură dată, dar nu l-am văzut!“

De unde proveneau veniturile cinematografiei

Existau mai multe surse de finanţare a producţiei autohtone de film. Pe de o parte, banii colectaţi din vânzarea biletelor, iar pe de altă parte – diversele sume în valută obţinute prin exportul de filme în ţările occidentale sau coproducţiile care se realizau la Buftea. În privinţa ţărilor socialiste, mecanismul era altul.

„Noi făceam parte din C.A.E.R. (n.r. – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) şi exista aici un mecanism care funcţiona şi în domeniul cinematografiei. De pildă, pentru un film românesc pe care-l dădeai spre difuzare în Uniunea Sovietică, obţineai opt sau zece filme ruseşti pe care le exploatai gratuit în numele filmului tău. Calculul se făcea în funcţie de numărul sălilor de cinema din fiecare ţară. Şi tot aşa. Luai şi filme din Germania Democrată, din Ungaria, din Bulgaria, din Iugoslavia. Pentru un film, să zicem «Haiducii», tu exploatai poate douăzeci. Şi aşa se strângeau banii, care se repartizau pentru producţia de filme româneşti“, a explicat actorul Ion Besoiu.

Precizări pe această temă a făcut şi regizorul Sergiu Nicolaescu în cartea sa, „Viaţă, destin şi film“. „România-Film colecta banii încasaţi din vânzarea biletelor de cinema din toată ţara, după care, o parte din sumă era distribuită pentru producţia de film românesc. Astfel, cinematografia nu apărea în bugetul de stat. Nimeni nu putea susţine că Partidul finanţa filmul românesc. Era singura artă din România care se autofinanţa, spuneau funcţionarii de la România-Film şi Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Ce se întâmpla în realitate? Partidul acorda 200.000 de dolari pentru cumpărarea de filme occidentale. După ce acestea rulau pe piaţa românească, sumele provenite din difuzarea lor constituiau baza producţiei interne de film. Din acest motiv nu apărea cinematografia în bugetul de stat“, nota regizorul. Într-adevăr, spectatorii erau extrem de interesaţi de filmele occidentale.

De exemplu, în perioada 1976-1978 au fost difuzate în cinematografele româneşti un total de 1.400 de filme mai noi şi mai vechi, româneşti şi străine. 12,7% (155 de milioane de lei) din veniturile totale obţinute din vânzarea biletelor au provenit din exploatarea filmelor provenind din ţările socialiste, 24,3% (297 de milioane de lei) din încasări au fost ale producţiilor autohtone, iar restul de 63% (771 de milioane de lei) au provenit din exploatarea filmelor occidentale. Interesul spectatorilor a rămas la fel de viu şi în anii ’80, când nu s-a mai investit niciun dolar în achiziţia unor filme noi, iar cinematografele şi-au completat programul cu un repertoriu de filme occidentale clasice.

Cei mai populari regizori români, în funcţie de numărul de spectatori de până în 1989

1. Sergiu Nicolaescu 131.275.789
2. Mircea Drăgan 82.779.275
3. Dinu Cocea 51.809.422
4. Geo Saizescu 51.758.375
5. Manole Marcus 42.313.539
6. Mircea Mureşan 40.274.479
7. Francisc Munteanu 38.363.559
8. Virgil Calotescu 35.934.060
9. Elisabeta Bostan 31.121.358
10. Nicolae Corjos 28.299.784

Prin anii ’60, devenise popular un scheci al lui Mircea Crişan, la un teatru de revistă. Intra pe scenă cu un sac gol: «Unde te grăbeşti aşa?». «La cinematografie! Se aruncă cu bani pe fereastră!».

Mircea Mureşan
regizor de film
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările