„Din culisele cinematografiei“. Cum a dublat-o cascadorul Doru Dumitrescu pe Marga Barbu în filmul „Drumul oaselor“: „Era să cadă calul peste mine“

Doru Dumitrescu

Născut la Sinaia, la doi paşi de Castelul Peleş, cascadorul Doru Dumitrescu şi-a petrecut peste 45 de ani de viaţă pe platourile de filmare, răstimp în care a dublat-o inclusiv pe interpreta Agathei Slătineanu din filmele în care Florin Piersic a intrat în hainele celebrului Mărgelatu.

România a fost printre primele ţări din lume în care invenţia fraţilor Lumière a fost prezentată publicului larg, prima proiecţie de film având loc la Bucureşti pe 27 mai 1896, la doar câteva luni distanţă de spectacolul inaugural de la Paris, iar primul film românesc de lung metraj, „Independenţa României“ a avut premiera în anul 1912. Cu toate acestea, cascadorii profesionişti au apărut în cinematografia autohtonă abia după anul 1965, dar până după 1990 nu a existat în echipă nicio femeie-cascador, actriţele fiind dublate tot de către bărbaţi. Printre cei care a făcut asta frecvent s-a numărat şi Doru Dumitrescu (1946 - 2017), unul dintre cei mai longevivi „cavaleri ai riscului“ de la Buftea, care a activat în breaslă, fără întrerupere, din 1970 şi până în 2015.

„Eu sunt născut la Sinaia, lângă Peleş. Părinţii m-au botezat şi Mihai, dar numele n-a fost trecut şi în certificat, era o sinucidere să faci asta în anul 1946. Tata era avocat, a vrut să mă crească ca pe o domnişoară de pension, dar am ieşit un mare golan! Poate că dacă ar fi vrut să mă crească ca pe o haimana eram şi eu om! Am avut acasă guvernantă sau schwester, cum li se zicea în epocă! Noi stăteam în centrul Bucureştiului, pe strada Dionisie Lupu, undeva pe lângă Ambasada Statelor Unite. Iar eu luam tramvaiul şi mă duceam în Tei, la ţigani. M-au bătut ăştia vreo două zile, pentru că eram «blond», dar apoi m-au lăsat în pace. Ce să spun, am fost pericol social de mic. La patru ani mă căţăram deja pe acoperişul casei“, povestea regretatul cascador cu puţină vreme înainte de a fi răpus de o boală incurabilă.

„Aţi înnebunit, de cal vă arde vouă, dar de om nu vă interesează deloc?“

„Cascadoria a început la noi cu oameni ca Mitică Ghiuzelea, Nae Răşcănescu, Ion Doruţiu, foştii mari sportivi pe care i-a strâns Sergiu Nicolaescu în echipa filmului «Dacii». Ei erau într-adevăr mari şi arătoşi, dar adevăratele cascade au apărut odată cu «tabacherele», adică cei ca mine. Am învăţat de la Szoby Cseh o grămadă de şmecherii pe care le-a adus el din lumea circului. El a ştiut să adapteze anumite mişcări acrobatice pentru nevoile cascadoriei. Mi-a plăcut să lucrez în special la filmele istorice, pentru că acolo apare calul, iar eu sunt pur şi simplu leşinat după cai. Cascadele cu maşini le-am făcut mai mult pentru palmares. Şi pentru bani, de ce să nu recunoaştem?! Fără falsă modestie, dar eu am tot dat cu fizicul de pământ vreo 45 de ani, timp în care am lucrat la aproape 250 de filme. Sigur că eu dublam toate fetele, că eram subţire. Pe Carmen Galin, pe Violeta Andrei, pe Maria Ploae, pe Marga Barbu“, mărturisea Doru Dumitrescu.

Una dintre peliculele de acţiune la care a lucrat Doru Dumitrescu a fost „Drumul oaselor“, în regia lui Doru Năstase, film care a avut premiera la 19 mai 1980, primul film în care a apărut pe marile ecrane personajul Mărgelatu: „Acolo am dublat-o pe Marga Barbu într-o scenă foarte spectaculoasă şi ţin minte că i-am cerut atunci 5.000 de lei lui Doru Năstase ca să-mi rad mustaţa. «Nu-ţi dau nimic, aşa te filmez», mi-a zis. Şi aşa mi-a filmat cascada în care am dublat-o pe Marga, când a trebuit să trântesc calul. Noi de obicei foloseam caii noştri de la Buftea, dar de data asta calul Margăi era adus de la herghelia lui Nicu Ceauşescu de la Mangalia. Am avut ceva emoţii, mi-au adus şi cei din echipă nisip, ca nu cumva să păţească calul ceva. Nici eu n-am făcut nimic sportiv, că doar eram Marga Barbu, adică Agatha Slătineanu. Era să cadă calul peste mine, dar până la urmă a călcat unde trebuia şi s-a ridicat în picioare. M-am sculat şi eu, m-am scuturat de nisip, la care toţi ăştia din echipă, disperaţi: «A păţit calul ceva? A păţit calul ceva?». Atunci i-a luat Piersic la înjurături: «Aţi înnebunit, de cal vă arde vouă, dar de om nu vă interesează deloc? Nici Dumitrescu ăsta nu e sănătos. Vine calul peste el, aproape că l-a călcat în picioare, iar lui îi arde să se scuture de praf!»“.

„Acum sar, că se uită la mine şi nevasta lui Dumitrescu“

Doru Dumitrescu a participat şi la filmările celorlalte pelicule din seria celor care l-au avut drept protagonist pe Mărgelatu. „Să vă mai zic una cu Piersic în rolul lui Mărgelatu. Intra în Hanu' lui Manuc, unde-l tot atacau jandarmii pe scări. Bum!Bum!Bum! În mod normal, ar fi trebuit să fie dublat, dar adevărul e că nu-i prea plăcea asta. Trebuia să ţină minte o groază de lovituri, pentru că nu dădea la nimereală. Mie trebuia să-mi dea cu stânga, dar mi-a dat o dreaptă, aşa că m-a şi atins puţin. «Pardon, Dorule», zicea. Şi a trecut mai departe, că mai avea de bătut încă şapte. Vă daţi seama ce ager era. Să mai ştii şi pe cine ai lovit, în toată aglomeraţia aia. Era o scenă gen film american, dar care dă foarte bine. Adevărul e că mie îmi place să mai fie câte-un film în care să-i bată unul pe toţi. Să n-am teamă, să nu plâng, să stau liniştit în fotoliul meu de la început până la sfârşit. Sunt atâtea filme în care mor 4.000 de oameni şi pur şi simplu nu-mi pasă, iar în «Love Story» a murit fata aia şi-am înnebunit plângând“, mărturisea cascadorul, care a avut ocazia să lucreze împreună cu Florin Piersic şi la filmul „Pintea“, regizat de Mircea Moldovan şi care a avut premiera la 16 august 1976. „Acesta este filmul care-mi este, într-adevăr, foarte-foarte drag. Am făcut acolo o căzătură de la 24 de metri. Este faza în care haiducii sunt încolţiţi într-un vârf de munte. Pentru a nu fi capturaţi de soldaţi, Pintea şi ai lui se aruncă de pe stânci. Cel mai tare mi-a fost frică să ajung până acolo. O să râdeţi, dar am rău de înălţime! Nu e grav, dar îl am. Când am ajuns acolo şi am văzut cutiile de carton pregătite pentru aterizare, am fost foarte liniştit. Şi m-am aruncat pe spate, aşa cum facem noi de obicei. Căzătura a fost foarte bună, dar nu se potrivea cu dramaturgia, pentru că haiducii n-au murit, ci s-au salvat. Dar treaba asta mi-a zis-o regizorul, Mircea Moldovan, abia după ce am căzut prima dată! Aşa că a trebuit să repet. Căzătura în picioare este o cascadă îngrozitor de grea, se face din două bucăţi. În fine, am făcut-o, a ieşit extraordinar. Era şi nevastă-mea cu mine la filmare. Şi trebuia să sară şi Piersic, dar de la o distanţă mai mică. Şi o întreabă Piersic şi cu Moldovan pe nevastă-mea: «Auzi, dar ţie nu ţi-e teamă când îl vezi că sare de sus?». Şi zice ea: «Păi nu, că eu am crezut că o să sară chiar din vârful muntelui, nu de acolo». Apoi, Piersic se tot codea, nu prea vroia să sară. El trebuia să spună «Am fost ş-om fi!», după care sărea. Făcea Piersic: «Motor! Acum sar…Stop! Stop!». Nu era căzător în cutii, e destul de greu pentru oricine. Ajunsese la a patra încercare: «Acum sar, că se uită la mine şi nevasta lui Dumitrescu». Şi a sărit!“, a povestit cascadorul.

„Tovarăşe Sergiu, comisarul ăsta al dumitale împuşcă prea mulţi“

Doru Dumitrescu a lucrat foarte mult şi cu Sergiu Nicolaescu, fiind nelipsit din distribuţiile peliculelor de acţiune şi de aventură, printre care şi cele care l-au avut drept protagonist pe comisarul Moldovan. „Lumea nu ştie, dar a fost o perioadă în care cenzura i-a spus lui Nicolaescu: «Tovarăşe Sergiu, comisarul ăsta al dumitale împuşcă prea mulţi. Nu se poate aşa ceva». Şi atunci în scenariul următor s-a făcut în aşa fel încât noi, bandiţii, să ne mai împuşcăm şi între noi. E o fază cu liftul, în clădirea Poliţiei Capitalei. Eu eram un legionar, iar Moldovan m-a luat şi m-a aruncat pe lift, iar de jos m-au mitraliat ai mei, care credeau că-s comisarul. Atunci făceam filme adevărate. Peliculele astea româneşti de acum sunt subţirele, subţirele! Pe vremuri, în România s-au realizat mari filme în coproducţie cu studiouri cinematografice din mai multe ţări. «Bătălia pentru Roma», «Mirii anului II», «Şapte băieţi şi-o ştrengăriţă». Iar acum noi lucrăm doar ca şi prestări servicii. Unii nici nu te mai trec pe generic. Aşa am păţit de exemplu cu «Barbarossa», film italienesc în regia Renzo Martinelli, cu Rutger Hauer în rolul principal. Film greu, cu sute de cai, filmat la Alba Iulia, Bucureşti, Hunedoara. M-a onorat să fac parte şi din echipa serialului «Hatfields & McCoys», cu Kevin Costner şi Bill Paxton, care a şi câştigat «Globul de Aur». Asta apropo de cei care spun că se fac doar filme de mâna a doua la noi. Am lucrat şi cu Wesley Snipes, cu Jean-Claude Van Damme. Aş fi putut lucra mult mai mult cu americanii, dar n-am deloc talent la limbi străine. Eu vorbesc surdo-muta cu ei. N-am făcut nicio oră de engleză în viaţa mea“, mărturisea cascadorul.

Farse cu securişti şi poveşti cu false conspiraţii

Pentru că purtau bărbi şi erau nonconformişti, cascadorii s-au aflat în mod constant în atenţia anchetatorilor Securităţii Statului. „Haide să vă spun eu cum era cu Securitatea. Periodic, trebuia să dai note informative în care scriai ceva de genul: «I-am cazat pe cei doi străini, cutare şi cutare, la hotelul Lido, într-o cameră din care nu există vedere spre obiectivele industriale de interes naţional sau către unităţile militare». Şi mă duceam cu hârtia la biroul securistului din studio. Iar el îmi zicea: «Nu aşa, tovărăşe Dumitrescu, te sunăm noi». Adică să mă văd cu el undeva în oraş, ca să-i dau hârtia învelită într-un ziar. Conspiraţie de rahat, de cine ne feream noi? Eu le-am zis de la început: Sunteţi Securitatea, iar eu sunt cu voi până la capăt e vorba de ţara noastră. Dacă văd vreun străin dubios, sunt primul care vi-l dau în primire. Dar nu mă puneţi să vă zic dacă are unul un dolar ascuns sau că ascultă «Europa liberă». Majoritatea cascadorilor erau la fel, nu erau turnători printre noi. Cei care lucrau în Securitate pe partea de siguranţă naţională erau băieţi foarte deştepţi, dar în rest erau nişte cretinoizi, nişte frustraţi, plini de coşuri pe faţă, dacă i-aş fi luat la bătaie, cu echipa mea de cascadori, îi întindeam ca pe clătite“, mărturisea cascadorul. „Să vă povestesc încă una. Eram într-o cârciumă cu băieţii. Şi le zic: «Vreţi să ne umplem de bani? Ştiu o treabă extraordinară. Am o maşină de la Buftea, cu difuzoare puternice. Băgăm zdrăngăneală de şenile. Ne îmbrăcăm în ruşi, cu nişte mitraliere de jucărie de la filmare şi spargem CEC-ul. Le furăm toţi banii». M-au chemat imediat la Securitate. Şi le-am zis: «Astea-s scenarii de filme. Chiar credeţi aşa ceva?!». Noi făceam tot felul de glume proaste, ca să-i punem la lucru pe securişti. Mai zicea câte unul că ştie o călăuză pe la Timişoara, altul că ştie un falsificator de paşapoarte. Fără nume, fără nimic, doar caterincă. Securiştii ne urmăreau mereu, spuneau mereu că eram cu toţii nişte nebuni. Dar pe noi, în afară de filmări, de gagici şi de băutură, nu ne mai interesa nimic altceva“, mai povestea Doru Dumitrescu.