„Din culisele cinematografiei“. Filmul „Trenul de aur“, prima coproducţie româno-poloneză. Mitică Popescu i-a luat rolul lui Sergiu Nicolaescu

Mitică Popescu în rolul iscusitului comisar de poliţie Munteanu

Fost corespondent AGERPRES la Varşovia, scriitorul Ioan Grigorescu a documentat povestea trenului cu tezaurul polonez care a traversat România în septembrie 1939, ţara noastră fiind singura care a acordat „trenului de aur” drept de tranzit, cu câteva zile înainte de invadarea Poloniei de către Germania. Scenariul pe care l-a scris a fost materializat abia 14 ani mai târziu.

Realizarea filmului „Trenul de aur“, prima coproducţie româno-poloneză, i se datorează în mare măsură scriitorului Ioan Grigorescu (1930 – 2011). Între 1956 şi 1958, cel care a scris scenariile unor filme ca „Străzile au amintiri“ (1962), „Cartierul veseliei“ (1965), „Felix şi Otilia“ (1972), „Explozia“ (1972), „Mastodontul“ (1975), „Cuibul salamandrelor“ (1977) sau „Ringul“ (1984), a fost corespondentul AGERPRES la Varşovia.

Din această postură a început să documenteze traseul parcurs de tezaurul polonez pe teritoriul României, în septembrie 1939, despre care nu existau documente autohtone. Pentru a afla mai multe informaţii a încercat să dea de urma lui Karpinski, directorul din acea perioadă al Băncii Naţionale a Poloniei. Nu îi cunoştea prenumele, iar nimeni dintre cei întrebaţi nu ştia unde locuieşte. Grigorescu a luat cartea de telefon a Varşoviei în care se aflau câteva pagini de persoane cu numele Karpinski. Jurnalistul i-a contactat, pe rând, cu răbdare pe fiecare dintre ei, el reuşind să dea abia la urmă de omul căutat: Zygmunt Karpiński (1892 - 1981). Acesta a acceptat să-i povestească odiseea tezaurului polonez, care a tranzitat România fără a avea parte de surprize neplăcute. Lăzile cu aur au fost încărcate la Constanţa pe tancul petrolier „Eocene“ şi au ajuns cu bine la Istanbul. În urma acestor discuţii, Ioan Grigorescu a scris un scenariu pe care l-a finalizat în 1971.

14 ani au trecut de la scrierea şi până la realizarea proiectului

Au trecut însă 14 ani până la materializarea efectivă a proiectului. Cel care a purtat tratative cu mai-marii cinematografiei poloneze în vederea realizării unei coproducţii a fost chiar Grigorescu. În cele din urmă, s-a decis ca pelicula să fie realizată de Casa de Filme nr. 5 din România, condusă de Dumitru Fernoagă, şi Casa de Filme „Profil“ din Varşovia, al cărei director, Bohdan Poręba (1934 – 2014), a fost desemnat şi regizor al filmului. Filmările au fost realizate în studiourile „Wytwórnia Filmów Fabularnych“ din Łódź (Polonia) şi ale Centrului de Producţie Cinematografică „Bucureşti“, Bohdan Poręba fiind ajutat de colaboratorii Stelian Stativă, Jan Dąbrowski, Romuald Staszkiewicz şi Valeriu Drăguşanu şi de asistenţii de regie Tadeusz Czyżewski, Leonard Henţiu şi Andrzej Lożyński.

Pentru realizarea acestui film au fost utilizaţi mai mulţi consultanţi români şi polonezi: din partea română - dr. Milică Moldoveanu (istorie), Mihai Popescu şi Radu Teodorescu (căi ferate), iar din partea poloneză - col. dr. doc. Eugeniusz Kozłowski (istorie militară), col. Józef Grochowski (aviaţie), Bogdan Michalak (cai şi vehicule), Jerzy Wojciech Wdowiński (autoturisme) şi Jerzy Rogowski (cascadorii). Multe dintre cadrele care aveau loc în film pe teritoriul României au fost filmate în judeţul Sibiu.

Locomotive de epocă de la Sibiu

Au fost folosite locomotivele de epocă 50.204, 50.171, 50.397 şi 50.497 - toate aparţinând depoului Sibiu, care au fost filmate circulând pe linia Vinţu de Jos – Sibiu, între Sălişte şi Orlat, precum şi pe linia Sibiu - Avrig, între Sibiu şi Podu Olt. Secvenţa opririi trenului în tunel a fost realizată în tunelul Teliu de pe linia Braşov – Întorsura Buzăului, în timp ce scena trierii vagoanelor a fost înregistrată în triajul Sibiu.

Alte cadre au fost filmate în staţiile CFR Miercurea Sibiului (gara de frontieră polono-română Sniatin), Sălişte (gara de frontieră româno-polonă Grigore Ghica-Vodă), Sibiel (Halta Sihlea), Sibiu (gara, respectiv triajul Buzău). Tronsoanele de cale ferată alese pentru filmare erau cu linie dublă şi neelectrificate. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Wacław Ulewicz (Maiorul Bobruk), Ewa Kuklińska (Renata), Arkadiusz Bogusław Bazak (Lang), Jolanta Grusznic (Halina) şi Tomasz Zaliwski (Górski), din partea poloneză, respectiv Mitică Popescu (Comisarul Munteanu), Dan Condurache (Lăzărică), Gheorghe Cozorici (Armand Călinescu), Silviu Stănculescu (Grigore Gafencu), Mircea Albulescu (Gheorghe), Valentin Uritescu (Panait), Constantin Dinulescu (Directorul Băncii Naţionale a României), Valentin Teodosiu (Wilhelm Fabricius) şi Corneliu Gîrbea (Androne), din partea română. Premiera filmului a avut loc la 2 martie 1986 în Polonia, respectiv la 16 martie 1987 în România, unde a vândut 2.376.136 de bilete în cinematografe.

Rolul lui Mitică Popescu a fost râvnit şi de Sergiu Nicolaescu

Mitică Popescu a interpretat în filmul lui Bohdan Poręba rolul comisarului Munteanu, cel care avea misiunea de a păzi aurul polonez pe durata tranzitării ţării noastre, alături de maiorul Bobruk. „A fost o ipostază inedită şi o experienţă interesantă pentru mine. Am jucat rolul unui poliţist pozitiv, al celui ce păzeşte tezaurul pe pământ românesc. Nu am beneficiat în timpul filmărilor de cascador — cel propus nu a fost admis — astfel că toate scenele de spectaculozitate le-am filmat singur. Am alergat între două trenuri, am sărit peste vagoane în mers trecând printr-un viaduct care se afla la 40 de metri deasupra şoselei, în sfârşit, am făcut suficiente lucruri periculoase! A mai existat un obstacol important şi anume limba franceză. Când am fost distribuit n-am ştiut că va trebui să vorbesc această limbă, pe care nu o cunosc, în film şi în realitate, cu partenerii polonezi. Am escaladat obstacolul învăţând textul, replică cu replica, pe dinafară“, a povestit Mitică Popescu. Îndrăgitul actor n-a fost însă prima opţiune a realizatorilor pentru a interpreta acest rol. O adresă expediată de Producţia Filmului „Trenul de aur“ către Casa de Filme nr. 5 şi semnată de regizorul din partea română - S. Stativă, respectiv directorul filmului I. Iuga şi contabilul-şef M. Dincă dezvăluie faptul că principalul vizat era regizorul Sergiu Nicolaescu, care ar fi urmat să-l întruchipeze încă o dată pe comisarul Moldovan, justiţiarul cu figură carismatică, lupul solitar veşnic implicat în lupte crâncene, pe viaţă şi pe moarte, poate cel mai vestit personaj al filmului românesc. „Vă rugăm să dispuneţi demersurile necesare aprobării distribuirii în rolul principal «Moldovan» a lui Sergiu Nicolaescu, care are un număr de 31 de zile de filmare, cu un onorariu de 40.000 de lei“, se arată în documentul păstrat în custodia Arhivei Naţionale de Filme şi consultat de autorul articolului. În cele din urmă, din cauza faptului că regizorul era ocupat în perioada respectivă cu filmările la „Noi, cei din linia întâi“ şi nu a fost posibilă nicio decalare a graficului de producţie, s-a renunţat la această variantă, iar personajul a fost redenumit Munteanu.

„Polonezii erau mai prieteni cu ungurii, încă nu recunoscuseră alipirea Transilvaniei de România“

În contextul măsurilor întreprinse în septembrie 1939 pentru salvarea bunurilor materiale şi culturale ale statului, guvernul Poloniei a înştiinţat confidenţial guvernul român despre intenţia de a depozita în străinătate rezerva de aur a Băncii Poloniei, solicitându-i să autorizeze tranzitul acesteia prin România. Se solicitau, totodată, guvernului român garanţii privind libera dispoziţie şi posibilitatea de efectuare a vărsămintelor în favoarea unei terţe puteri. Guvernul Poloniei solicita, de asemenea, să se asigure securitatea transportului şi, în funcţie de împrejurări, posibilitatea depozitării temporare a aurului la Banca Naţională a României. Transportul prin România al aurului polonez s-a desIaşurat fără dificultăţi. Tezaurul şi însoţitorii acestuia au călătorit spre frontiera polono-română, pe drum amestecându-se cu coloanele de refugiaţi care voiau să se salveze în România. Traseul prin România a fost supervizat şi de autorităţile române, care au colaborat îndeaproape cu cele britanice şi franceze, care erau interesate să sprijine evacuarea tezaurului polonez.La 12 septembrie 1939, tezaurul polonez (82.403 kilograme de aur, în valoare de 45 milioane dolari) a fost îmbarcat în portul Constanţa pe un vas britanic, ajungând, în cele din urmă, la Banca Angliei din Londra, Banca Federală din New York şi la Banca Canadei din Ottawa.

Dinspre partea română, un rol important l-a avut Traian Borcescu, ofiţer din cadrul Serviciului Special de Informaţii. El a fost intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în anul 1999. „Eram în Statul Major şi delegat pe lângă colonelul Diaconescu, care era însărcinat cu supravegherea transferului de populaţie şi autorităţi din Polonia în România. Polonezii erau mai prieteni cu ungurii, polonezii încă nu recunoscuseră alipirea Transilvaniei de România, ţineau mai mult cu ungurii. Şi tocmai ungurii nu i-au ajutat. Şi singurii care i-au ajutat am fost noi, la îndemnul franco-englez de a trimite tezaurul prin România. Armand Călinescu a acceptat, cu condiţia ca armata să fie dezarmată la frontieră, să fie triată, să nu fie agenţi străini, armamentul să fie depus, tezaurul să fie adus într-un mod cu totul secret, într-o zi în care să nu fie înştiinţaţi nici ruşii, nici nemţii. Că putea să fie atacat. S-au făcut două transporturi: de la Vişniţa până la Cernăuţi şi apoi de la Cernăuţi până la Constanţa. O parte din tezaur a fost oprită şi de noi, pentru întreţinerea trupelor şi refugiaţilor polonezi, însă, la somaţia franco-engleză, a trebuit să admitem ca acest tezaur, compus din vreo 70 de lăzi, pachete, să fie îmbarcat pe un submarin britanic, la Constanţa, care era sub comanda căpitanului Brett. Transportul acesta s-a făcut cu trenul, între Vişniţa şi Cernăuţi, cu maşinile, iar între Cernăuţi şi Constanţa s-a făcut cu trenul, până la Galaţi. De la Galaţi la Constanţa nu ştiu precis dacă a fost transportat cu maşinile. La Constanţa a fost blocat de armata română, de Siguranţă şi de Siguranţa poloneză, plus agenţii franco-englezi. Tezaurul nu putea să rămână la noi, deşi noi ne-am oferit să păstrăm acest tezaur. Englezii şi-au dat seama că România va avea aceeaşi soartă pe care a a avut-o şi Polonia din cauza pactului din august 1939, în care zonele de influenţă în Rusia erau spre Baltica şi zonele de influenţă germane erau în România, Bulgaria şi aşa mai departe. Deci în eventualitatea că noi vom fi ocupaţi, tezaurul nu trebuia să cadă în mâna germanilor“, povestea la vremea respectivă Traian Borcescu.

Au circulat însă şi istorii potrivit cărora cei 120 de refugiaţi polonezi care au locuit până în primăvara anului 1940 la Hotelul „Ştefănescu“ din Băile-Govora, majoritatea fiind înalţi funcţionari guvernamentali, ar fi adăpostit în seifurile de la subsol şi o parte din tezaurul Poloniei (circa 3 tone). În 1944, aurul polonez ascuns acolo ar fi fost dus în secret, împreună cu alte sute de tone de aur ale Băncii Naţionale a României, la Mănăstirea Tismana din Gorj, într-o operaţiune secretă numită „Neptun“, fiind restituit în decursul anului 1947.