„Din culisele cinematografiei“. Florin Piersic în pielea lui George Martin, un James Bond „made in Romania“

Îndrăgitul actor a avut parte de multe peripeţii amuzante pe platourile de filmare de la „Aventuri la Marea Neagră“, un „policier“ regizat de Savel Ştiopul şi aflat pe locul al 14-lea în topul celor mai vizionate pelicule româneşti din toate timpurilor.

1971. În timp ce seria de filme James Bond era în plin avânt, regizorul Savel Ştiopul începea să filmeze „Aventuri la Marea Neagră”, film poliţist tratat uneori în cheie comică, după un scenariu al lui Tudor Popescu, în care personajul principal, George Martin, căpitan din contraspionajul românesc, era o replică autohtonă a eroului lui Ian Fleming. „George Martin (alias Florin Piersic) este un tânăr contemporan, unul dintre cei atât de mulţi încrezători în ei şi în destinul lor în raport cu viaţa, puternici prin ceea ce ştiu, cu o dezvoltare morală şi fizică aptă să-i scoată învingători din încercări dificile, dar mai ales cu o inteligenţă eliberată de prejudecăţile şi de temerile pe care le-au cunoscut generaţiile anterioare. Armele lui sunt nu numai cele clasice ale genului — forţa, îndemânarea, iscusinţa, agilitatea şi... armele, — dar mai ales o superioritate a inteligenţei îndelung antrenate în sensul speculării tuturor ipotezelor şi posibilitătilor, deci o inteligenţă a timpului nostru, aptă să găsească orice pistă, chiar şi cea mai neverosimilă la prima vedere. În caracterul lui George stă şi plăcerea jocului şi a riscului, care face parte întotdeauna din personalitatea învingătorului. De altfel, pe lângă toate aceste atribute ale unui personaj de gen, real sau confundabil cu realitatea, el posedă şi atracţii care-l fac cu totul personal... Un personaj ca acesta, creat de Piersic, cred că va deveni un erou de largă popularitate. Aventurile lui Martin, deşi sunt o ficţiune, capătă contururile realităţii. Caracterul de verosimil al filmului se menţine îndeosebi prin comportamentul eroului, de loc un «superman», ci un tânăr obişnuit, contemporan, cu toate trăsăturile generaţiei educate de societatea noastră şi în care se poate recunoaşte orice tânăr întreprinzător şi talentat din orice domeniu. Un tânăr obişnuit, cu trăsături specifice poporului nostru, care-l fac un fel de erou popular al zilelor noastre, un Prâslea cel Voinic al epocii motorului cu 8 cilindri şi al rachetelor pământ-aer-apă. El poate fi considerat un exemplu de patriotism, de încredere în forţele proprii, de participare activă şi sensibilă — cu un ataşament necondiţionat — la eforturile de atingere a unor ţeluri superioare, în slujba cărora se pune cu tot ceea ce are mai bun, inclusiv viaţa sa”, spunea regizorul în „Contemporanul” din 29 octombrie 1971. Pe lângă Florin Piersic, în film au mai jucat Corina Chiriac (Barbara), Mircea Şeptilici (Demster), Zephi Alşec (Ariel), Dumitru Rucăreanu (Nuny), Dana Crişan (Ioana), George Rafael (Hinderman), Mihai Vasile Boghiţă (Piratul), Savel Ştiopul (Profesorul Gogu Alamahus), Titus Lapteş (Colonelul Aldea), Mircea Mureşan (Olandezul) şi Carmen Maria Strujac (Lola). Cheltuielile de producţie ale peliculei care a avut premiera la 29 iunie 1972 s-au ridicat la 6.016.000 lei. „Aventuri la Marea Neagră” a fost vizionat de 6.769.780 de spectatori în sălile de cinema şi a câştigat o menţiune de onoare la Festivalul Internaţional al Filmului Muncitoresc de la Praga (1973).

„Aţi înnebunit?! O să-l omorâţi. Îi cunosc părinţii!”

Florin Piersic a fost protagonistul unor întâmplări amuzante petrecute pe platouri, pe care le-a povestit în stilu-i inimitabil. „Filmam la aeroportul Kogălniceanu scena în care ofiţerul de contrainformaţii George Martin apare, în interesul misiunii, pentru prima dată în postura turistului american Herbert Stronghton. Se fiIma cu transfocator, aşa că aparatul era destul de departe de mine. Stăteam într-o maşină Ford Mustang, înmatriculată în Ohio, şi aşteptam semnuI secundului Doru Năstase, ca să pornesc motorul. Deodată, pe aeroport intră o delegaţie. Un cetăţean înalt, cu faţa arsă de soare, se desprinde din grup şi se apropie de mine. Se prezintă în engleză, îmi strânge mâna şi-mi spune ce încântat e să întâlnească atât de departe de ţară un compatriot. Necunoscând limba engleză, eu îmi învăţasem replicile din film pe de rost. Din lipsă de altă soluţie n-am încotro şi mă prezint şi eu, respectând exact textul replicilor: «Eu sunt Herbert Stronghton». El se bucură, vorbeşte, vorbeşte încontinuu, iar eu replic pierdut: «Yes! Yes! Yes!». În sfârşit, însoţitorul român al delegaţiei se apropie şi el, mă recunoaşte, râdem, explicăm şi, în cele din urmă, primarul oraşului în care îmi era înmatriculată maşina — căci el era — conchide: «Mie tot nu-mi vine să cred. Eram sigur că e de la noi. Seamănă leit cu un vestit jucător de baseball, Stronghton»”, şi-a reamintit actorul. Altă zi de filmare, un nou episod inedit: „Era scena bătăii dintre Vasile Boghiţă şi mine. Filmare de zi cu efect de noapte. Boghiţă era dublat de Szoby Cseh care, filmat din spate, trebuia să mă lovească în cap cu o lopată făcută, evident, din lemn de balsa — un lemn special, foarte uşor. Se comandă «motor». Szoby dă cu convingere o dată, de două ori, de trei ori. Eu mă prind cu mâinile de cap, mă-ndoi, mă crispez de durere, şi mă prăvălesc ca trăznit — conform indicaţiilor regizorale — în apa mării. N-aud «stop»-ul şi rămân acolo, nemişcat pe nisip. În jur era plin de lume, mulţi gură-cască. Văzându-mă întins, nemişcat, un bărbat mai în vârstă s-a repezit spre Savel Stiopul şi spre Cseh şi a început să răcnească la ei. «Aţi înnebunit?! O să-l omorâţi! Îi cunosc părinţii. Sunt nişte oameni cumsecade. Din Cluj. Şi voi le nenorociţi copilul... îl distrugeţi...» M-am ridicat şi eu să văd ce se-ntâmplă. Era chiar medicul care mă moşise!”.

Cum a rămas Piersic fără pantaloni

Mircea Vodă, cel mai longeviv machior din istoria cinematografiei româneşti, şi-a adus şi el aminte câteva amănunte hazlii legate de scena filmată pe aeroport. „Mi-a plăcut mult filmul ăsta. Savel era un om extraordinar de inteligent, avea idei. Se îndrăgostise de una dintre actriţele din film, mai venea bătut, trebuia să-i acopăr eu «urmele».  Dar asta e altă poveste. Mi-aduc aminte că am filmat în bar, la «Atlantic», vizavi de Comitetul Central, la hotelul «Europa» din Eforie Nord, în staţiunea Venus. Eu i-am făcut perucile Corinei Chiriac, toate din păr natural, nu ce se face acum! Florin Piersic era mai timid parcă pe atunci. Ţin minte că ne-am pregătit o lună de zile pentru o filmare mai specială. Cam o dată la două luni venea la Constanţa un avion Pan American. Înţesat cu turişti. Pregătisem tot, costumul lui. Se vorbise şi la Aeroportul Mihail Kogălniceanu, se luase legătura şi cu piloţii. După aterizare, trebuia să intre mai întâi Florin în avion, pentru ca apoi să-l putem filma pe Piersic printre primii pasageri care coboară. Zis şi făcut. Mai era cam un sfert de oră până când sosea avionul. «Hai, dă-mi hainele, să mă îmbrac!», mi-a zis Florin. Şi-a pus sacoul, dar pantalonii i-ai de unde nu-s! Rămăseseră la Venus, unde făcusem depozitul de machiaje, de costume. Vă daţi seama, nu mai era timp ca să-i aduci. Iar noi filmasem deja scena imediat următoare. Conducea Florin maşina, îmbrăcat în costum, tot. Ce să mai, a venit avionul, am filmat cum am putut, cu haina personajului şi pantalonii cu care venise îmbrăcat Florin, care erau închişi la culoare. Şi aşa a rămas, dacă vă uitaţi la film o să vedeţi că nu e racordul ca lumea. ”, a rememorat Vodă. Şirul întâmplărilor amuzante a continuat însă. „Pe vremea aia erau mulţi turişti nemţi pe litoral, aveau şi plaja lor. Acolo am filmat şi noi într-o dimineaţă. La un moment dat, am văzut o cabină liberă. Şi am zis s-o machiez acolo pe Carmen Strujac. Am stat ce-am stat, până când a venit «refegistul» care-o închiriase. Era un vlăjgan, ne-a luat pur şi simplu pe sus şi ne-a trântit pe nisip. A sărit Savel, l-a trântit şi pe el, au sărit apoi securiştii - că aveam şi de-ăştia - a fost circ”, a mai povestit machiorul.

„Faceţi tot ce puteţi, băieţi. Am încredere în voi”

În cartea sa, „Jurnalul unui cascador”, Aurel Gruşevschi a dezvăluit cum a fost nevoit să refilmeze o scenă extrem de periculoasă, alături de Szoby Cseh, din cauza neglijenţei operatorilor. „O maşinărie în care fiecare rotiţă e bună, o maşinărie cu toţi dinţii pinioanelor întregi, fără fisuri şi destul de bine unsă, dar cu toate axele construite prea departe unele de altele, aşa că rotiţele nu se angrenează. O maşinărie care se numeşte «Aventuri la Marea Neagră», cu un scenograf de renume, dar care nu vine la şedinţele de producţie, cu un şef de producţie care spune că n-are nevoie de aiurelile noastre în film şi cu un regizor care ne roagă: «Faceţi tot ce puteţi, băieţi. Am încredere în voi». Cu un coleg de profesie, Szoby, care se răsteşte la mine atunci când aproape plâng de obidă, uitându-mă la forfota inutilă: «Trebuie! Înţelegi? Se pot face lucruri extraordinare şi trebuie să le facem!» Zece etaje sub mine şi Szoby, alături, sprijiniţi amândoi de balustrada balconului, ne uităm în jos. În faţă, marea cu o plajă galbenă şi sus soarele, tot galben şi orbitor, îngreunat de căldură şi parcă prăbuşit peste capetele noastre. O să cobor de pe un balcon pe altul până la etajul cinci. Acolo alerg prin balcoane şi iar cobor trei etaje. De la etajul doi sar jos în cutii de carton. Szoby coboară după mine. Se filmează o urmărire. Se lasă lângă perete şi mă trage şi pe mine. «Stai la umbră până se pune aparatul, că dacă facem insolaţie...» Şi eu tot la asta mă gândeam. S-a pus aparatul şi s-a dat motor. Soby m-a îmbrâncit cu umărul şi mi-a zâmbit: «Dă-i drumul!» Am încălecat balustrada, oamenii se vedeau mici şi soarele nu-I mai simţeam, mi-am dat drumul în mâini, picioarele nu ajungeau la balustrada următoare, am balansat uşor să caut cu vârfurile sprijin, am tare sub picioare şi iar îmi dau drumul în mâini, atârnat la etajul nouă, oamenii sunt la fel de mici, balans, să nu fac insolaţie, balans, oamenii sunt tot mici şi intru în panică, am uitat câte etaje mai sunt, atârnat în mâini la nu ştiu al câtelea etaj, strig la Sidney (n.r: Alexandru David), un alt coleg care ne aşteaptă jos: «Câte etaje mai avem?» «Unu!» Balans. Alerg prin balcoane, întorc capul şi văd picioarele lui Szoby apărând de la etajul superior, mă aplec peste balustradă şi oamenii nu mai sunt aşa mici, balans, balans, la fiecare balans pieptul mi se freacă de cimentul dur al peretelui şi îl simt rană. De jos strigă Sidney: «Gruşa! Ai ajuns!» Mă opresc în picioare pe balustradă, cu faţa spre petecul de cartoane în care trebuie să sar. «Szoby! Ai ajuns?» «Da! Sari!» Am sărit cu ochii la cartoane, şi oamenii, soarele, pomii şi plaja şi marea, totul a dispărut, s-a acoperit undeva la periferia ochiului de ceaţă şi cartoanele au început să crească spre mine ca o explozie. L-am simţit pe Soby lângă mine în aer, undeva în spatele meu, apoi m-am sculat din nou în picioare, oamenii aveau dimensiuni normale, soarele îl auzeam aproape duduind ca un cuptor şi Szoby m-a îmbrâncit cu umărul şi ne-am zâmbit, apoi n-am mai zâmbit. De la aparat ne anunţau că au greşit transfocarea şi trebuia să mai sărim o dată...”, a scris regretatul cascador.

Locul acţiunii e un hotel internaţional, un loc de agrement pe litoral, unde mişună personaje — unele ciudate, altele numai aparent ciudate — printre care apare şi eroul filmului, un căpitan din serviciul de contrainformaţii care trebuie să depisteze răufăcătorii interesaţi de secretele unei invenţii româneşti Savel Ştiopul regizor în revista „Cinema“ nr. 2/1972 Ghinionul mare la acest film a fost că am avut o peliculă de sensibilitate scăzută, ceea ce ne-a împiedicat să contăm pe efecte nocturne, pe clar­obscururi, pe umbre, pe misterele atât de specifice genului Pe scurt, a trebuit să adaptăm filmul la peliculă Ion Anton operator în revista „Cinema“ nr. 2/1972