„Din culisele cinematografiei“: Cum l-a salvat premierul Maurer pe „Beau Serge“ Nicolaescu de furia colegilor care au vrut să-l debarce de la cârma filmului „Dacii“

Cel mai prolific regizor din istoria cinematografiei româneşti, Sergiu Nicolaescu, a fost la un pas să rămână fără obiectul muncii chiar în toiul filmărilor la „Dacii“, filmul său de debut.

În vara lui 1966, în apropiere de Vârful Omu din Munţii Bucegi, Sergiu Nicolaescu se afla în toiul filmărilor la „Dacii“, alături de o echipă alcătuită din 1.800 de oameni, majoritatea militari. Într-o seară, telefonul de campanie instalat în cortul regizorului zbârnâia insistent. La celălalt capăt al firului, o voce bărbătească i-a transmis scurt: „Tovarăşu’ Nicolaescu, fără nume şi formalităţi. Fugiţi la Bucureşti, că vor ăştia să vă ia filmul!“. După care s-a auzit sunetul receptorului pus în furcă. Practic, cariera debutantului risca să se încheie la fel de brusc cum începuse.

De ce Sergiu Nicolaescu?

Înainte de a continua povestea, se cuvine să facem câteva precizări. Până să i dea pe mână taman cel mai scump şi mai complex film de până atunci al cinematografiei româneşti, inginerul Sergiu Nicolaescu era angajat la Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia“, ca şef al serviciului tehnic. Acolo pasionatul amator de cinema s-a apropiat uşor-uşor de profesia de rgizor. Mai întâi a fost operator subacvatic la filmul lui Dinu Negreanu, „Pasărea furtunii“ (1957), iar ulterior a realizat mai multe eseuri documentare de scurtmetraj: „Scoicile n-au vorbit niciodată“, „Legume de seră“, „Lecţie în infinit“, „Primăvară obişnuită“ şi „Memoria Trandafirului“. Ultimele două au avut mare succes în străinătate, iar selectarea filmului „Memoria Trandafirului“ în competiţia de scurtmetraje de la Cannes (1964) a fost stimulentul de care avea nevoie Sergiu Nicolaescu pentru a forţa pătrunderea în primul eşalon al filmului românesc. Mai ales că avea deja o relaţie privilegiată cu familia primului-ministru Ion Gheorghe Maurer, în casa căruia era alintat „Beau Serge“. Era foarte clar, în acel an, 1964, că „Epopeea Naţională Cinematografică“, începută de Lucian Bratu cu filmul „Tudor“, lansat în cinematografe cu un an înainte, trebuia continuată. Tema aleasă de liderii comunişti era de această dată cea a strămoşilor noştrii, dacii şi romanii. Iniţial, erau prevăzute trei filme, care să urmărească domnia lui Decebal, războaiele daco-romane şi prima etapă a formării poporului român, toate realizate pe scenariile lui Titus Popovici.

Ce puneau la bătaie românii şi francezii

În 1965 s-a decis ca regia primului film, „Dacii“, să-i fie încredinţată debutantului Nicolaescu. La 6 septembrie a avut loc şedinţa Consiliului Artistic în care s-a discutat scenariul, iar pe tot parcursul anului respectiv s-au purtat negocieri pentru realizarea filmului în regim de coproducţie cu studioul franţuzesc „Franco-London Film“, condus de Henry Deutschmeister, evreu născut la Brăila şi emigrat ulterior în Franţa, care-l cunoştea deja pe Sergiu de la Cannes. Acordul s-a semnat la 9 martie 1966 şi presupunea participarea părţii române cu un capital de 60% (20.113.000 lei). Partea franceză a asigurat prezenţa a trei capete de afiş de talie internaţională: Pierre Brice, Marie-José Nat şi Georges Marchal, în cărţi fiind la un moment dat şi Alida Valli, respectiv Bernard Blier. Filmările au debutat în cele din urmă la 11 mai 1966.

O scurtă vizită la Consiliul de Miniştri

Revenim la momentul telefonului misterios. La scurtă vreme după ce a fost anunţat de ce urmează să i se-ntâmple, Sergiu Nicolaescu s-a urcat în maşina sa, un Fiat 500 de culoare roşie, şi a pornit către Capitală. Nu cunoştea identitatea apelantului, însă avusese şi alte semnale că i se pregăteşte ceva, după ce chiar scenaristul Titus Popovici strecurase câteva „săgeţi“ la adresa sa în două articole, publicate în „Contemporanul“ şi „Gazeta Literară“, aşa că a dat curs sfatului primit. Abia peste câţiva ani, avea să afle că cel care îl sunase era Marius Ivanciu, şef de producţie la Buftea, un specialist în scenele cu cai care făcuse frontul într-o companie de artilerie ataşată unui regiment de cavalerie. Aşa că, era nelipsit de la filmele cu cai, fiind delegat şi la „Dacii“.

În seara aceea, fostul artilerist se nimerise cu treabă pe la studioul „Sahia“. Fostul cascador Adrian Ştefănescu, unul dintre apropiaţii lui Ivanciu, povesteşte: „Se strânseseră regizorii consacraţi, care formaseră  o aşa-zisă comisie, la ordinul mai-marilor cinematografiei, ca să vizioneze materialul lui Nicolaescu. Pe vremea aceea, după ce se trăgea, toate bobinele cu peliculă erau trimise în laborator la Buftea, la prelucrare, n-aveai cum să vezi ce-ai filmat direct pe platou, ca acum. Acum, vă daţi seama, colegilor de breaslă nu le-a picat deloc bine că i se dăduse un film atât de important lui Sergiu, care făcuse două-trei scurtmetraje la «Sahia». Iar când au văzut că arată foarte bine şi materialul filmat, l-au invidiat şi mai mult. I-au căutat nod în papură. Au găsit ei că n-ar stăpâni lucrul cu actorii, şi până la urmă s-a decis ca să i se ia filmul şi să fie numit un alt regizor. Marius Ivanciu a tras şi el cu urechea, întâmplător. Şi având în vedere că era prieten cu telefonista de acolo, s-a dus şi i-a spus: «Se poate să-mi faci legătura cu Nicolaescu, în munţi?». «Încercăm». Şi l-a chemat la Bucureşti. N-a vrut să-şi dea numele pentru că n-avea cum să anticipeze cum se va termina toată tărăşenia. Povestea o ştiu chiar de la nea Marius, mi-a spus-o cu limbă de moarte, cum ar veni“.

Numai că Sergiu Nicolaescu s-a dovedit „greu de ucis“. Ajuns în Capitală, Sergiu s-a oprit direct la Consiliul de Miniştri. Protectorul său, primul-ministru Ion Gheorghe Maurer, le-a transmis şefilor cinematografiei că vrea să vadă şi el materialul filmat. „Maurer s-a dus împreună cu Sergiu, a văzut bobinele, după care i-a băgat în şedinţă pe toţi şi le-a spus: «Tovarăşi, acesta este un film foarte important, comandă a Comitetului Central, iar noi am hotărât ca să i-l încredinţăm tovarăşului Nicolaescu, în care avem mare încredere. Noi v-am dăruit acest studio, vă rugăm respectaţi-ne dorinţa!» Din acel moment, s-a închis cantina pentru totdeauna!“, dezvăluie Adrian Ştefănescu.

„Titus mă făcuse incapabil şi nepriceput“

Episodul a fost povestit şi de Sergiu Nicolaescu în cartea sa, „Viaţă, destin şi film“, variantă în care intervenţia lui Maurer lipseşte complet, regizorul admiţând doar că „acesta a fost primul care a văzut filmul «Dacii», motiv pentru care debutul meu nu a mai fost trecut prin furcile cenzurii“. Totuşi, Nicolaescu a dezvăluit mai multe nume implicate în acest puci, inclusiv pe cel al regizorului  desemnat să-l înlocuiască.

„Într-una din zile apare Eugen Mandric, directorul Studioului Bucureşti, care îmi spune că sunt chemat la minister, în aceeaşi seară. Termin filmarea, mă urc în maşină şi plecăm. Ajungem la Casa Scânteii. În biroul ministrului se aflau conducătorul Culturii din Comitetul Central, Ion Stoian, Titus Popovici, Marin Stanciu, şeful România-Film, şi vreo 10 regizori, printre care Ion Popescu-Gopo, Manole Marcus, Iulian Mihu, Gheorghe Vitanidis, Mircea Drăgan…De ce erau acolo? Cu vreo 20 de zile în urmă, Titus Popovici scrisese în două ziare un articol privind regia acestui film, în care mă făcea incapabil şi nepriceput în coordonarea actorilor. De fapt, de la Paris, coproducătorii numiseră un scenarist francez (n.r: Jacques Rémy) care să lucreze cu Titus Popovici. Eu îl cunoşteam pe Titus şi ştiam că va refuza, iar acest lucru ar fi putut duce la oprirea filmului. În aceste condiţii, am lucrat eu cu francezul. Câteva idei erau bune şi le-am introdus în decupaj. Titus aflase în cele din urmă şi mă atacase în două ziare, iar conducătorii cinematografiei hotărâseră ca nişte colegi regizori să-mi vadă materialul filmat. Aceştia l-au văzut şi au concluzionat împreună că, dacă la scenele de acţiune mai mergea, la actori însă nu mă pricepeam deloc. În final, mahării l-au propus pe Gheorghe Vitanidis ca regizor pentru scenele de joc, iar eu să filmez doar scenele de acţiune. M-am ridicat şi le-am răspuns în felul următor: «Am filmat două luni şi o săptămână, filmul este aproape terminat, rămânându-mi doar scena luptei finale şi în interior – cortul lui Fuscus, ca atare nimeni nu mă mai poate ajuta sau salva». Şi am plecat (…) De la Casa Scânteii am luat-o pe jos spre Arcul de Triumf, mergând spre casă. Deodată, opreşte lângă mine o maşină din care coboară Marin Stanciu şi Titus Popovici, care mă roagă să uit ce s-a întâmplat şi să mă întorc la filmare. Explicaţia: actorii francezi, solidari cu mine, au trimis o scrisoare prin care anunţau că a doua zi dacă nu mă întorc la filmare ei se întorc în Franţa, în contractul lor fiind precizat că eu sunt regizorul filmului“.

Sergiu-Titus, o relaţie plină de conflicte

„Dacii“ a avut premiera la 9 februarie 1967 la Bucureşti şi la 31 mai 1967 la Paris, sub titlul „Les Guerriers“. Succesul a fost unul răsunător. Filmul a fost văzut de 13.135.474 spectatori în România şi, spre deosebire de „Tudor“, care n-a prins deloc în străinătate, a reuşit să strângă echivalentul a 17.000.000 de lei numai din exploatarea externă. Iar steaua lui Sergiu Nicolaescu începea să strălucească intens. În privinţa relaţiei pe care regizorul a avut-o în continuare cu scenaristul Titus Popovici, aceasta a rămas una destul de tensionată, în ciuda succeselor repurtate. Fiecare a avut nevoie de celălalt, până la un punct, dar aproape că n-a existat proiect comun care să nu fi generat un conflict între cei doi. Asupra acestor aspecte vom mai reveni însă în episoadele următoare. Cert e că celelalte două filme prevăzute în seria dacilor s-au comasat într-unul singur, „Columna“, care a intrat în faza de producţie la 9 ianuarie 1967. Scenariul scris de Titus Popovici a fost regizat însă de Mircea Drăgan. Amza Pellea (Decebal) şi Emil Botta (Marele Preot) şi-au reluat rolurile din „Dacii“. Filmul a fost realizat în coproducţie cu „Central Cinema Compagnie-Film GmbH“, iar contractul a fost similar, cheltuielile părţii române ridicându-se la  19.395.369 de lei, în timp ce nemţii au asigurat distribuţia internaţională: Richard Johnson, Antonella Lualdi, Franco Interlenghi şi Amedeo Nazzari. Filmul a avut premiera la 18 noiembrie 1968 şi a fost vizionat de 10.508.376 de spectatori în România.

De ce i-a dublat Sergiu Nicolaescu vocea lui Amza Pellea

E arhicunoscut faptul că Amza Pellea a fost dublat de Emanoil Petruţ în „Dacii“, acolo unde l-a jucat pe Decebal, respectiv în „Mihai Viteazul“, acolo unde a interpretat rolul domnitorului. În literatura de specialitate, faptul este explicat printr-o aşa-zisă afecţiune a corzilor vocale de care ar fi suferit Amza Pellea în acea vreme. Nimic mai fals! În realitate, regizorul a considerat că Amza nu avea o voce potrivită personajelor. De altfel, la o cercetare mai atentă a filmografiei lui Pellea, se poate constata lesne inadvertenţa. Între  „Dacii“ şi „Mihai Viteazul“, actorul a intrat în pielea lui Decebal şi în „Columna“, acolo unde n-a mai fost dublat de nimeni! De fapt, pentru Amza Pellea se spune că a fost o dramă personală momentul în care Sergiu Nicolaescu a decis să-i dubleze vocea. Problemă pe care cei doi au tranşat-o, bărbăteşte, după terminarea filmărilor de la „Mihai Viteazul“, când regizorul i-ar fi spus: „Iartă-mă, Amzulică, n-o să se mai repete!“. Toată povestea a devenit, totodată, şi subiect de bancuri pentru protagonişti. La un moment dat, Pellea şi Petruţ se aflau într-o seară la un restaurant, iar în local a intrat un alt coleg de breaslă. La care Petruţ i s-a adresat lui Amza: „Dă tu din cap, iar eu o să zic: «Bună seara»“.

Serile, Maurer obişnuia să vină la „Sahia“ şi să vadă filme. La intrare, mă întreba ce filme sunt pentru vizionare şi cum sunt. Cu timpul, câştigase încredere în gustul meu şi secretarii lui îmi dădeau telefon ca să-i aleg eu filmele Sergiu Nicolaescu regizor 50 de ani a durat cariera de cineast a lui Nicolaescu, de la „Scoicile n-au vorbit niciodată“ (1962) şi până la „Ultimul corupt din România“ (2012)