„Din culisele cinematografiei“. Povestea filmului care a avut premiera la 11 ani de la începerea filmărilor, din cauză că scenaristul zăcea în puşcăriile comuniste

Început în 1957, filmul „Corigenţa domnului profesor“, ecranizare a nuvelei „Bivoliţele“ de I.D. Sîrbu, a fost scos din producţie în urma arestării scenaristului, reluat în 1966, la trei ani după eliberarea sa din detenţie, şi avut premiera abia la 9 ianuarie 1968, după operarea unor serii de modificări ale dramaturgiei neagreate de scriitor.

Pe lângă faptul că a reuşit să reunească, sub bagheta regizorului Haralambie Boroş, cei mai în vogă actori de comedie ai epocii, filmul „Corigenţa domnului profesor“ a rămas în istoria cinematografiei autohtone şi datorită faptului că a avut premiera la aproape unsprezece ani distanţă de momentul începerii turnării sale.

Destinul acestei pelicule e strâns legat de cel al scenaristului său, I.D. Sîrbu, omul a cărui viaţă a inspirat personajul principal din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni“ de Marin Preda. Pe numele său adevărat Desideriu Sîrb, romancierul, dramaturgul, eseistul şi filozoful scrisese la începutul anilor ‘50 o nuvelă, „Bivoliţele“, care i-a convins pe mai-marii cinematografiei că merită ecranizată. În 1957, scenariul său a fost publicat în revista „Film“, iar în toamna aceluiaşi an filmul a intrat în producţie, sub titlul „B 2“. Acţiunea se petrecea într-un orăşel de provincie, în perioada interbelică, unde profesorul de istorie Andrei Mureşanu, care locuia pe strada Vasile Alecsandri, la numărul 32, este confundat de autorităţi cu plutonierul pensionar Vasile Alexandru, domiciliat pe strada Andrei Mureşanu la numărul 32 şi obligat să plătească impozit pentru două bivoliţe pe care nu le are. De aici, drama: la început profesorul refuză, protestează, după care se resemnează, numai că între timp e părăsit de nevastă, dat afară din şcoală, internat la ospiciu, pentru ca, după eliberare, să se retragă undeva la ţară, unde întâlneşte, în gară,...două bivoliţe!

Birlic şi Giugaru, capete de afiş ale peliculei

Scenariul i-a fost încredinţat lui Haralambie Boroş, cel care debutase anterior cu „Afacerea Protar“, ecranizare după piesa „Ultima oră“ de Mihail Sebastian, film care avusese premiera la 5 octombrie 1956. Jucau în acea peliculă „nume grele“ ale scenei interbelice, precum Ion Finteşteanu, Ion Iancovescu, Ion Talianu, Nicolae Gărdescu sau Radu Beligan. Şi „Bivoliţele“ i-au dat ocazia lui Haralambie Boroş să realizeze o distribuţie de excepţie: Marcel Anghelescu (Profesorul Mureşanu), Alexandru Giugaru (Plutonierul Alexandru), Grigore Vasiliu-Birlic (Popescu), Jules Cazaban (Dr. Müller), Vasile Tomazian (Sergentul), Ion Manu (Perceptorul-şef), Silvia Fulda (Doamna Bonciu), Dem Rădulescu (Măcelarul), Puiu Călinescu (Nebunul de legat), Horia Căciulescu (Nebunul erou) sau Toma Caragiu (Consilierul de la circ).

„Aruncat la coş pentru lipsă ideologică a scenariului“

La un moment dat, filmările s-au oprit brusc, iar filmul a devenit subiect tabu. Motivul? Arestarea şi condamnarea ulterioară a scenaristului I.D. Sîrbu. Anchetat la rândul său de către Departamentul Securităţii Statului, regizorul Andrei Călăraşu nota, într-o declaraţie scrisă datată 27 ianuarie 1963, referitoare la situaţia din cinematografie: „Filmul «B 2», după un scenariu de unul Sîrbu, care am auzit că a fost arestat atunci şi în regia lui Haralambie Boroş, care a fost filmat pe platou la Buftea şi în exterior la Cluj aproape 2.400 din 2.700 de metri cât are un film şi pentru care s-au cheltuit vreo două milioane şi ceva a fost aruncat la coş pentru lipsă ideologică a scenariului şi greşit conceput ca regie. Acest scenariu a fost admis pe vremea lui Mihu Dragomir, la conducerea studioului fiind Ştefan Ioan“. Dar ce se întâmplase, de fapt? Discipol al lui Lucian Blaga şi prieten cu Ştefan Augustin Doinaş, la recomandarea căruia fusese angajat ca redactor la revista „Teatrul“, I.D. Sîrbu i-a luat apărarea acestuia din urmă, arestat la 3 februarie 1957 pentru „omisiune de denunţ“, la proces. Fără succes, evident. Doinaş a fost condamnat la un an de închisoare, iar Sîrbu a fost arestat, la rândul său, pe 17 septembrie 1957. În urma refuzului de a colabora cu organele Securităţii, a fost condamnat, printr-o sentinţă din 14 februarie 1958, la un an de închisoare corecţională, tot pentru „omisiune de denunţ“. „Apoi mi s-au mai dat trei, apoi mi s-au mai dat şapte. Am făcut şase“, povestea ulterior romancierul şi dramaturgul. În cei şase ani de detenţie, I.D. Sîrbu a trecut prin închisorile de la Bucureşti, Jilava şi Gherla şi prin lagărele de muncă forţată Salcia, Giurgeni şi Periprava. Eliberat prin graţiere, la 6 februarie 1963, Sîrbu a fost trimis, cu „domiciliu obligatoriu“ la Petrila, unde a lucrat mai întâi ca muncitor necalificat în subteran (vagonetar), devenind apoi şef serviciu producţie la Teatrul de Stat din Petroşani, respectiv secretar literar la Teatrul Naţional Craiova, de unde s-a pensionat. La trei ani după eliberarea lui I.D. Sîrbu, filmările la „B 2“, devenit „Corigenţa domnului profesor“, s-au reluat. Dar filmul a ajuns la spectatori abia la 9 ianuarie 1968, după operarea unor serii de modificări ale dramaturgiei neagreate de scriitor.

Anchetatorul Tudor Vornicu, viitorul star al Televiziunii: „Eşti Sîrbu? Cum, mai trăieşti?!“

În „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal“, lucrare memorialistică postumă de I.D. Sîrbu, apărută în 1996, autorul a povestit cu lux de amănunte arestarea sa, survenită chiar în timpul filmărilor la „Corigenţa domnului profesor“. Printre anchetatorii săi s-a numărat şi cunoscutul realizator de televiziune Tudor Vornicu. „S-ar putea să greşesc. Nu cred. Citesc la «decese», în «România Liberă» că a murit fulgerător (în timp ce vorbea la telefon) Tudor Vornicu, pe care toată lumea îl cunoştea ca fiind, la Televiziune, şeful emisiunii «Magazin duminical». Şi eu l-am urmărit în această calitate: la începuturi, mai ales – îi spuneam Pluto - mă făcea să râd şi îmi era şi milă de felul în care încerca să fie inteligent, degajat, multilateral spiritual. Nu era. Poate că avea puţină cultură, multă bunavoinţă, chiar şi o inima generoasă – cuvântul lui nu izvora din spirit, iar ceea ce era la el «inteligenţă» şi «talent» nu acoperea şi nu alimenta prezenţa sa într-o postură în care se cerea umor, gratuitate, tinereţe… şi libertate. Informaţiile ce ni le comunica treceau împiedicat şi stâlcit prin verbul sau. Mima cultura, îmi făcea mereu impresia unui cumsecade rinocer ce primise sarcina «delicată» de a fi mandatarul profesionist al unei înghesuite vitrine pline de cristale, porţelanuri, artizanat heteroclit. Cred că era un bun coleg, cred că avea bunăvoinţă, cred că propunea idei şi inovaţii (Emisiunile sale au încetat o dată cu reducerea drastică a orelor de emisiune TV). Dar acest Tudor Vornicu, în 1957 şi 1958, era considerat a fi «cel mai cult şi cel mai priceput anchetator» din Ministerul de Interne de atunci…Fusesem supus – la ordinul delicat al tov. Drăghici – să fiu recrutat, cu orice preţ, «colaborator al securităţii». A început astfel un lung război cu Fiinţa mea: într-o mână mi se arăta libertatea, avansarea, viitorul luminos ce mă aşteapta dacă accept să fiu «un adevărat fiu al clasei muncitoare», adică un discret şi informat «intelectual de tip nou». Ştiam limbi străine, aveam farmec, vorbeam curgător (şi «cult»), străluceam şi la catedră, şi la cafenea, şi în saloane sau alcovuri. Aveam acces la inima şi sertarele unor celebri profesori, frecventam cercurile maghiare şi germane, scriam şi despre mineri, dar şi despre universitari şi academicieni. Şantajele respective au continuat în crescendo. Eu le explicam morala tatălui meu, ei veneau cu ultra-argumentul: «Nu se poate altfel. Pe noi, nimeni nu ne-a refuzat». Fusesem bătut cumplit, pus, la Jilava (în timp ce executam cele şase luni ce-mi rămăseseră din prima mea condamnare la un an), să curăţ tinetele («şef al secţiei vidanjare»). Din nou arestat (la expirarea primei pedepse), am fost pus iar în situaţia de a alege: «A fi sau a nu fi». Ei credeau ca sunt total zdrobit, eu, din contra, câştigasem din acest an de «iniţiere» o lumină şi o forţă cu totul noi, chiar şi pentru mine surprinzătoare. Tov. Căpitan Enoiu - şeful anchetei, Secţia scriitori şi intelectuali dificili - obosit şi înfuriat de refuzurile şi încăpăţânarea mea, într-o zi (noiembrie sau decembrie 1958) m-a chemat la el şi mi-a spus aşa: «Uite, noi nu am reuşit să te lămurim. Te trimitem la un tovarăş care e foarte cult şi foarte informat. El îţi va explica situaţia». Am fost astfel condus (cu ochelarii negri pe nas) într-o încăpere mai mare. Acolo l-am întâlnit pe cel care cred că era căpitanul Tudor Vornicu. Foarte calm, măsurat, dozându-şi hipnotic vorbele şi privirea, mi-a explicat că, dacă nu renunţ la încăpăţânarea mea, organele vor fi nevoite să-mi «rupă şira spinării». Iată, filmările la «Bivoliţele» (scenariul meu, premiat în vara 1957) nu au fost oprite. Mă pot întoarce direct pe platourile de filmare. Pot să-mi tipăresc ambele cărţi ce le am depuse în edituri («Povestiri petrilene», la Editura Tineretului, şi «Şoarecele B», satire, la ESPLA). Iar dacă refuz, absolut tot ce am scris «va fi dat la topit». Numele meu va dispărea de peste tot, mă şi pot considera dispărut din viaţă. Nu ţin minte ce i-am răspuns. După proces (am fost, de astă dată, condamnat la şapte ani muncă silnică şi confiscarea averii), în noaptea de 29 decembrie 1958, pe culoarele Jilavei, am fost atât de cumplit bătut încât am zăcut aproape trei săptămâni într-un fel de comă semiinconştientă…Aceasta a fost întâlnirea mea cu marele Tudor Vornicu. (Doamne, sper să nu greşesc!) Tot ce a spus el s-a îndeplinit întocmai. Toate scrierile mele au fost date la topit. Sunt dintre puţinii deţinuţi care, la eliberare, în 1963, nu şi-a primit buletinul de Bucureşti, nu am regăsit nici o pagină din scrierile mele. Şi fiindcă am continuat să refuz pe cei doi colonei care mă prelucrau la Cişmigiu, am fost trimis în domiciliu obligatoriu din Petrila, fiind obligat aici să mă angajez ca vagonetar în mina strămoşilor mei. Pe Tudor Vornicu l-am reîntâlnit in holul Televiziunii, prin 1983 (ultima mea vizită la Secţia de Teatru a TV). El m-a recunoscut. «Eşti Sîrbu?», mi-a zis. Am făcut semn că da. «Cum – s-a mirat el – trăieşti!?» Şi făcându-şi cruce s-a îndreptat spre ascensor“, a notat I.D. Sîrbu în memoriile sale.

Viaţa lui I.D. Sîrbu a inspirat şi personajul Victor Petrini din „Cel mai iubit dintre pământeni“, celebrul roman al lui Marin Preda. Acest lucru l-a înfuriat pe Sîrbu, care îi scria unui prieten astfel: „Eu de aceea nu pot înghite romanul lui Preda «Cel mai iubit…», nu pentru că eroul principal a împrumutat datele tragicomice ale vieţii mele, ci fiindcă, după ce face puşcărie şi mină şi filosofie, acest Petrini al lui rămâne la idioata întrebare ce i se pare esenţială: «Mă iubeşte, sau nu mă iubeşte Matilda? Jalnic!» (…) Petrini (nu Petrila) era fiu de muncitor, ajunge asistent universitar pe lângă cel mai mare gânditor din Cluj, apoi e arestat, soţia sa ajunge ministereasă, el lucrează în mină. Până şi vânătoarea de şobolani aparţine biografiei mele. Cele de mai sus ar fi ale vieţii mele valuri: sunt şi ale lui Petrini. Diferenţa ar fi următoarea: Preda pune pe Petrini să filozofeze după ureche, iar eu ştiu filosofie, şi nu din auzite. Lui Preda (încă trăia), întrebându-mă ce cred despre al său roman, i-am spus (acum îmi pare rău, era pe moarte): «Este istoria văzută prin nişte testicule triste». Şi am argumentat că despre mină, puşcărie şi filosofie nu se poate scrie din auzite, ca amator sau privitor pe gaura cheii“.