„Din culisele cinematografiei“. Filmul procesului Mareşalului Antonescu, refăcut în plină glorie a „Epocii de Aur“: „Într-o cabină izolată, mă aşteptau doi «tovarăşi» şi câteva cutii!“

Una dintre cele mai apreciate monteuze ale cinematografiei româneşti, Maria Neagu (82 de ani), a reuşit să-i „păcălească“ de mai multe ori pe „cerberii“ cenzurii, având totodată parte şi de numeroase experienţe neobişnuite, precum aventura transpunerii pe peliculă neinflamabilă a imaginilor cu fostul conducător al statului din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Povestea de viaţă a monteuzei Maria Neagu se împleteşte cu cea a Studioului Cinematografic Bucureşti. Măriuca, aşa cum i se spune în lumea cineaştilor, a intrat pe poarta centrului de producţie de la Buftea în 1959, iar ultimul film pe care l-a montat a fost „Mama ei de tranziţie“, în regia Cristinei Nichituş, care a avut premiera la 24 februarie 2012.

Absolventă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale“ - secţia Teatrologie-Filmologie (promoţia 1960), Maria Neagu era pasionată încă din copilărie de teatru şi de muzica simfonică.

„Am făcut prima «şmecherie» la «Răscoala»“

În facultate a intrat însă în contact cu „bucătăria filmului“, aşa că a renunţat la scris: „Mi-am dat seama că cea mai interesantă parte este montajul“, susţine experimentata monteuză, care a debutat în meserie sub bagheta regizorală a lui Mircea Mureşan, iar ulterior a montat filme ale unor regizori precum Andrei Blaier, Dinu Cocea, Sergiu Nicolaescu, Nicu Stan, Maria Callas Dinescu, Alexa Visarion sau Mircea Moldovan. Dar mai ales Mircea Daneliuc, cu care a lucrat la toate peliculele sale, de la „Probă de microfon“ şi până la „A unsprezecea poruncă“. Postură din care a avut mult de-a face şi cu cenzura. De fapt, cu siguranţă Maria Neagu este monteuza care a reuşit să-i păcălească de cele mai multe ori pe „cerberii“ cenzurii. „Am făcut prima «şmecherie» la «Răscoala», cu secvenţa violului, după care am prins curaj, mai ales că nimeni nu m-a trădat. Bineînţeles, cele mai multe astfel de episoade s-au petrecut la filmele lui Daneliuc“, mărturiseşte monteuza.

Ajunsă la 82 de ani, Maria Neagu îşi aşterne astăzi amintirile pe hârtie, contribuind astfel la elaborarea primei enciclopedii a cenzurii din România, lucrarea urmând să fie lansată în toamna acestui an: „Mircea Daneliuc a scris despre mine în «Pisica ruptă», în 1997. M-a deconspirat, aşa că m-am apucat şi eu să povestesc cum a fost. Am foarte mult material...Aş fi putut avea şi mai mult, dar în momentul în care am auzit la «Europa Liberă» despre moartea lui Gheorghe Ursu am rupt o bună parte dintre însemnările mele...Mi-a părut atât de rău după, dar în acele momente mi-a fost cu adevărat frică!“.

„M-a surprins poziţia hotărâtă, prestanţa mareşalului, vocea s-a fermă“

Unul dintre momentele inedite ale carierei sale s-a petrecut în urmă cu aproape cinci decenii, când Mariei Neagu i-a fost încredinţată o lucrare „strict secretă“, fiind invitată într-o cabină izolată şi flancată de doi „tovarăşi“ în timp ce lucra.

„Pentru a se conserva şi proteja de incendii, după 1960, copiile unor filme de arhivă, pe suport inflamabil, au fost transpuse pe peliculă neinflamabilă, lucrare intrată în mod curent în procesul tehnologic. Pentru filmul pe 35 mm, operaţiunea s-a desfăşurat, timp de mai mulţi ani, la laboratorul din Buftea. Eram monteur secund când mi s-a încredinţat o astfel de lucrare tehnică, «strict secretă». Într-o cabină de montaj izolată, mă aşteptau doi «tovarăşi» şi câteva cutii de imagine şi sunet optic. Cabina fiind izolată, prin dreptul uşii nu putea fi auzit sunetul de către alte persoane. Mi s-a cerut să nu discut conţinutul materialului şi să încerc, pe cât posibil, să potrivesc în sincron sunetul existent cu imaginile. Erau filmări de la procesul lui Ion Antonescu, imagini document, inculpaţi şi judecători, o atmosferă apăsătoare. Sunetul destul de bun pentru condiţiile tehnice de atunci. Lucrul a durat mai multe zile, când a venit doar unul dintre «tovarăşi», cel mai tânăr. Am reuşit să potrivesc aproape tot sunetul pe imagine, erau mai puţini metri de sunet, decât de imagine. Am început cu planurile mai apropiate, unde am putut citi pe buze unele cuvinte pe care le-am găsit în sunet, am pus semne convenţionale, apoi, prin eliminare, am potrivit alte cuvinte şi propoziţii pe imagini, iar la sunetele fără imagine vorbită am intercalat imagini generale din sala procesului. M-a surprins poziţia hotărâtă, prestanţa mareşalului, vocea s-a fermă. Cel mai mult sunet era cu Ion Antonescu, dar îmi amintesc şi de cuvinte spuse de Mihai Antonescu. Am lucrat cu teamă şi emoţie, m-a impresionat ce vedeam, mai ales momentele după ce le şi auzeam cu sunetul pus de mine. Mi-ar fi fost mai uşor să ascult întâi banda sonoră, să notez şi apoi să sincronizez, ar fi mers mai repede, dar n-am avut voie să scriu nimic. «Tovarăşul» s-a purtat foarte civilizat, avea un dosar cu file scrise la maşină, care nu ne-au folosit. La terminarea programului, bobinele erau încuiate în fişetul metalic şi cabina sigilată. Era obligatoriu ca pelicula, mai cu seamă cea inflamabilă, să fie depusă în dulapuri metalice. Cutiile cu imagine pozitivă şi sunet optic, sincronizate, le-au dus la laborator, pentru lucrări intermediare şi copie standard. N-am mai fost chemată la controlul tehnic pentru recepţie, probabil s-au vizionat în schimbul de noapte, cu personal redus, cum se proceda cu lucrările speciale. Am apreciat atunci, dar şi acum, profesionalismul şi înţelepciunea celor care au comandat lucrarea şi au profitat de transpunerea arhivei documentare pe film neinflamabil, folosind şi sunetul optic existent. Puteau să transpună doar imaginea, cum s-a făcut cu majoritatea documentelor de arhivă“, îşi aminteşte monteuza. „Nu ştiu ce alte imagini cu procesul mareşalului Antonescu au mai existat la alte fonduri arhivistice, dar m-am bucurat să văd la televizor, după decembrie 1989, imagini sincronizate de mine. Abia în ianuarie 1990 i-am povestit întâmplarea fiicei mele Cristina, care lucra atunci la Arhiva Naţională de Filme şi căuta documentare şi materiale inedite pentru un festival la Nyon, în Elveţia, şi pentru Festivalul Filmului de la Berlin. Ea a povestit-o directorului Festivalului de la Berlin, Moritz de Hadeln, care mi-a cerut încuviinţarea să facă publică informţia şi a insistat să prezinte filmul cu mareşalul Antonescu în festival. Astfel, detalii legate de această poveste au apărut atunci în caietul program al festivalului dedicat documentarelor româneşti“, explică Maria Neagu contextul în care imaginile pe care le-a montat au devenit publice. Spre deosebire de filmul procesului mareşalului Ion Antonescu, multe alte pelicule din perioada interbelică au fost pur şi simplu distruse, în cazul unora dintre role nefiind nici măcar verificat conţinutul. Istoricul Viorel Domenico a povestit, în „Istoria secretă a filmului românesc 1940-1950“ că Nicolae Ceauşescu, numit la 20 mai 1953 la cârma Direcţiei Superioare Politice a Armatei, ar fi dat un astfel de ordin: „Procedându-se la verificarea filmelor interzise pe 35 mm, s-a constatat că din totalul de 465.915 kg s-au oprit ca documentare doar 17.200 kg. Restul de 448.715 kg, care nu prezenta nicio importanţă, au fost destinate a fi vărsate la D.C.A. (n.r: întreprindere regională de contractări şi achiziţii), pentru fi topite sub supravegherea unui delegat de la Securitate“.

A primit „Premiul de Excelenţă“ al Uniunii Cineaştilor

În cadrul Galei Uniunii Cineaştilor 2018, monteuzei Maria Neagu i-a fost acordat „Premiul de Excelenţă“, în semn de preţuire pentru performanţele sale cinematografice. De-a lungul carierei, Maria Neagu a mai fost distinsă cu patru premii pentru montaj acordate de Uniunea Cineaştilor, în 1980 (pentru „Probă de microfon“, „Vânătoarea de vulpi“, ambele în regia lui Mircea Daneliuc, şi „Stop cadru la masă“, regia Ada Pistiner), 1981 (pentru „Croaziera“, regia Mircea Daneliuc), 1988 (pentru „Iacob“, regia Mircea Daneliuc) şi în 1993 (pentru „Dragoste şi apă caldă“, regia Dan Mironescu).

„Am camuflat zgomotul apei trase la WC cu scotch netransparent“

Maria Neagu a avut parte de o experienţă mai puţin obişnuită şi la filmul „Stop cadru la masă“, care a avut premiera la 30 iunie 1980. „Comisiile care vizonau filmele nu se rezumau doar la studiul imaginilor. Şi coloana sonoră era ascultată cu atenţie si se cereau eliminări de replici, zgomote sau muzică. Pentru a preveni şi salva unele sunete, la mixajele pentru vizionările de aprobare se scoteau sau se dădeau cu intensitate scăzută zonele cu risc şi astfel treceau. Când vizionările la nivel înalt se făceau la copia standard, sunetul era definitiv, adică transpus optic pe fanta de la peliculă. Şi aici însă se puteau face anumite «artificii», dacă echipa avea filmul înainte de vizionare. La «Stop cadru la masă», în regia Adei Pistiner, atmosfera sordidă de bloc rece, cu pereţi subţiri, de calorifere îngheţate, de frig, era realizată şi în coloana sonoră, prin pătrunderea sunetelor din vecini, inclusiv a zgomotului apei trase la WC. Pentru a salva acest zgomot, la o proiecţie la nivel înalt, neprevăzută, am acoperit, cu scotch netransparent, pista optică, în care se putea citi sunetul, în vizionare dispărănd zgomotele cu probleme. După vizionare am scos «machiajul» de scotch şi copia nu a avut de suferit. Prevenire şi o mică împotrivire contra celor care erau nu numai ochi, dar şi urechi, dispuşi să maltrateze filmul pentru orice părere. Am trăit o senzaţie ciudată de vinovăţie, la o emisiune televizată, din decembrie 2009, când, înainte de proiecţia cu «Stop cadru la masă», regizorul Laurenţiu Damian a discutat despre cenzură cu regizoarea Ada Pistiner şi cu fostul director al Casei de Filme nr. 1, Ion Bucheru. Mi-am amintit atunci de vizionarea cu sunetul de zgomote acoperite, pe care n-a ştiut-o şi n-a bănuit-o nici Bucheru, un om civilizat şi înţelegător. De altfel, asemenea «operaţiuni» se făceau cu cât mai puţini martori“, şi-a reamintit monteuza.

Cum a devenit membră de partid: „Auzi, muncitoare cu studii superioare!“

Originară din Avrig şi provenind dintr-o familie de intelectuali, Maria Neagu a fost acceptată în rândurile membrilor Partidului Comunist Român abia după ce s-a angajat ca monteur secund la Buftea. 

„Eram plecată din Capitală şi am primit într-o zi telefon de la organizaţia de bază: «Să vii neapărat mâine că te primim în partid». Mi-au luat bilet de tren, la vagon de dormit, în nişte condiţii de care n-am mai avut parte după aceea. Am ajuns dimineaţă la Gara de Nord şi m-am dus direct la Buftea, unde m-au pus să fac o cerere şi m-au primit în partid. După o lună-două, eram deja cu Horea Popescu şi lucram, în Bucureşti, când m-au chemat ca să mă confirme, undeva la Sectorul 1, pe lângă Piaţa Romană. Era lume multă, am tot stat să aştept. M-au chemat destul de târziu, în sală era un prezidiu destul de numeros, inclusiv secretarul organizaţiei, un individ voinic. Când au văzut dosarul meu, au început să ţipe: «Ce-i luxul ăsta?! Auzi, muncitoare cu studii superioare! Asta nu-i în regulă!». După care au început să discute între ei, iar eu am ieşit. Afară era Gopo (n.r: Ion Popescu-Gopo), care trebuia să intre şi el. Eu plec, i-am zis, că pe mine m-au respins. Şi i-am povestit cum a fost. «Nu se poate», zice, «cu tine trebuiau să fie nuştiucâţi, ca să mă poată primi apoi şi pe mine!». I-am zis că-mi pare foarte rău, a doua zi m-am dus şi la Buftea şi le-am povestit că m-au respins. Peste încă vreo lună sau mai mult, m-au chemat să-mi dea carnetul! Fără alte explicaţii. Ne primiseră şi pe mine, şi pe Gopo, nu ştiu exact cine a intervenit. Şi aşa am putut să debutez ca monteur şef, la filmul «K.O.» al lui Mircea Mureşan“, a povestit Maria Neagu.

6 mai 1946 este data la care a început judecarea, de către Tribunalului Poporului, a procesului „lotului Antonescu“, care s-a finalizat la 17 mai 6 condamnări la pedeapsa cu moartea, 2 la temniţă grea pe viaţă, 3 la temniţă grea timp de 20 de ani, 1 la detenţie riguroasă timp de 20 de ani şi 14 la degradare civică pe timp de 10 ani au fost sentinţele primite de Ion Antonescu