„Din culisele cinematografiei“. „Reconstituirea“, trăită de Ernest Maftei: „Mi-am tocat toţi banii. Cu tricolorul pe masă şi cu sticla. Găsisem o fătucă, numai ţâţe şi cur...“

Filmările peliculei „Reconstituirea“, care a fost realizată în 1968, interzisă în 1969, lansată în ianuarie 1970 fără publicitate şi premieră de gală şi interzisă din nou, în decursul aceluiaşi an, s-au desfăşurat în timpul invaziei Cehoslovaciei, sub presiunea ştabilor cinematografiei, care începeau să-şi dea seama de impactul pe care l-ar putea avea filmul.

21 august 1968. Sinaia. Lucian Pintilie plănuia să înceapă lucrul la „Reconstituirea“, însă a suspendat imediat ziua de filmare, la auzul veştii că o jumătate de milion de soldaţi sovietici, bulgari, polonezi, est-germani şi maghiari invadaseră Cehoslovacia. În după-amiaza aceleiaşi zile, întreaga echipă a urmărit, cu sufletul la gură, cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu. Zvonurile privind o iminentă descindere sovietică pe teritoriul României circulau pretutindeni. „Sub tensiunea asta, Pintilie a dat drumul la filmări. Şi noi lucram sub presiunea acestei poveşti“, şi-a reamintit peste ani Vladimir Găitan. La vremea respectivă, interpretul lui Ripu era student în anul III, iar partenerul său, George Mihăiţă, alias Vuică, era în anul II. Lucian Pintilie îi ochise într-o zi la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică.

„În dreptul rolului Vuică scria Papaiani sau Ogăşanu“

„Dacă atunci când a venit Lucian Pintilie în institut noi chiuleam, nu mai aveam această şansă. Noi nu eram genul de studenţi care să chiulim. Părinţii îmi spuneau că este bine să fiu prezent la facultate, cu toate că nu mă urmăreau. Şi aşa am avut şansa să joc în «Reconstituirea». Pentru cei care nu ştiu, atunci când mi s-a dat să citesc scenariul, în dreptul rolului meu era trecut Sebastian Papaiani sau Virgil Ogăşanu, iar la Vladimir Găitan era Dan Nuţu. Am dat probe, la Sinaia. am primit o scrisoare acasă, în care nu era specificat dacă am luat sau nu proba, dar ne zicea ca, peste vară, să nu ne tundem şi să nu ne bronzăm. Probabil mai căutau şi pe alţii“, a povestit şi George Mihăiţă. „Am filmat, dar nu-mi dădeam seama cât de important era ceea ce făceam. Ţin minte că i-am spus lui Pintilie: «După ce terminăm, poate aveţi şi un film în care să simt şi eu că mă remarc». Superb... Da, şi Pintilie, ca un părinte, mi-a zis: «Stai să vezi premiera». Premiera nu a mai avut loc, dar filmul l-am văzut. L-au pus la «Luceafărul» fără afişe! S-au spart geamuri în haosul acela, toată lumea voia să-l vadă. Păi, când tovarăşii din conducere au vizionat filmul, unul dintre ei a spus că această peliculă ar trebui închisă într-o cameră şi înghiţită cheia. Ceauşescu i-a dat drumul. Noroc că era în perioada lui de deschidere, aşa“, a rememorat Mihăiţă.

Un contract de 40.000 de lei

Pe lângă Vuică şi Ripu, un alt personaj important în economia scenariului era şi plutonierul Dumitrescu, interpretat de Ernest Maftei. Iar povestea distribuirii „Bădiei“ în rol este extrem de spumoasă. A detaliat-o actorul însuşi, în stilu-i caracteristic, în paginile cărţii „Cătuşe de plastic“, a lui Iftimie Nesfântu. „Eu cu Pintilie mă ştiam demult. Fusese numit regizor. Tânăr, absolvent. Şi-am avut un rol formidabil atunci. «Casa de piatră» se numea piesa. Şase soldaţi şi eu sergent. Eu, al şaptelea, cu şase soldaţi. Eram într-o cazemată, înconjuraţi. Asta era toată piesa de teatru, în trei acte. Şi eu, în două săptămâni, îs gata cu rolul. Dar Pintilie a repetat vreo două luni. El e aşa un tip, că dacă-i spui că are talent, se supără. El e genial. Repeta cu actorii până la trei noaptea; stăteam atunci pe Badea Cârţan, în casă la curte, şi ieşeam de la televiziune la trei noaptea. Şi pe stradă, el către mine: «Noi suntem două genii, noi vom cuceri lumea!». Zâc: «Bre, tu eşti! Io nu-s!». Şi-atâta m-a înnebunit atunci, de nu-mi mai trebuia. Eu eram gata, el – că facem repetiţie! Două luni, tot repetiţie. Şi, într-un timp, am început să fac febră. Cum îl vedeam pe Pintilie, făceam 40 de grade. Şi i-am făcut o figură mare. Era sâmbătă premiera, iar eu, de luni nu m-am mai dus la repetiţie. Stam acasă. Şi a venit după mine. «Păi, nu vii?! Că mai avem o generală.» «Băi, tată. Ioti termometrul: patruzăşi cu două, domnule!» «Eşti bolnav, rău.» A ieşit. Nevastă-mea către mine: «Bolnav, rău?». Pun iar termometrul: 36 cu 7! Când îl vedeam, făceam 40 de grade, domnule! Şi nu m-am dus! A venit şi joi: «Haide că...». «Nu, dragă, nu vezi că-s bolnav?! Ia-l pe Mereuţă» L-a luat. Şi, gândeşte, a mai repetat alte două luni cu Mereuţă, a amânat premiera. Da’ după ce l-a luat pe Mereuţă, pe bulevard, mă văd cu el. Eu sănătos, sprinten. «Aaa, deci nu eşti bolnav.» «Băi, omule, m-ai înnebunit. Eu la tine nu mai joc niciodată...»“, povestea actorul. „Păi, să vezi cum am ajuns la «Reconstituirea»! Primesc un telefon de la Buftea. Mă cunoşteau toţi directorii, ştiau de mine: «Bădie, vino urgent, să iscăleşti un contract de 40.000 de lei!». Erau bani atunci. Un inginer bun, cu vechime, nu avea 3.000 de lei pe lună. Şi eu luam 40.000 de film. Şi făceam opt filme pe an... Şi mă duc. Zâc ei: «Au făcut probe şase actori până acum! Şase! Şi noi mereu: Să vină Maftei!». Făceau probe pentru poliţai. Şi ăsta, Pintilie adică, sec: «Da». Şi pleacă. A plecat în prospecţie la Sinaia. Făcea prospecţie, cică să aleagă terenu’ unde se filmează... Sanchi! «Vine miercuri înapoi la Buftea. Da’ până atunci, iscăleşti contractu’...» Atât a zis când a plecat la Sinaia: «Să vie şi Maftei! Să vie!». Şi-a plecat! Prietenii mei: «Iscăleşte, bre, repede contractu’ şi gata. N-a iscălit nimeni pân-acu’!». Am citit scenariul şi-am iscălit contractul. Miecuri, trebuia să mă duc la Buftea. Că venea iar Pintilie“, dezvăluia actorul.

„Am auzit că faceţi un film de cinema. Io sunt organu’!“

Ernest Maftei a recurs la o mică stratagemă pentru a-l impresiona pe regizor: „Eu ce-am făcut?! Mă duc la Crevedia, la plutonieru’ de Miliţie, cu bicicleta, că n-aveam maşină... Îl aştept la post, că era pe teren, în misiune. Om cam la o vârstă şi statură cu mine, neînsurat, cu motocicletă. Plutonier de Miliţie... Şi vine el, la post, cu motocicleta, cu costumu’ prăfuit, şapca asudată, tot transpirat, cu porthartu’... Cum era. «Domnule, eu o să fac un rol di poliţai. Îmi trebuie costumu’ ăsta. Un costum de poliţai!» «Hai cu mine», zice. Şedea într-o garsonieră în Buftea, om neînsurat. «Hai să-ţi dau unul nou!» Zâc: «Nu! Dumneata te îmbraşi cu ăla nou şi mie mi-l dai pe ăsta, rodat, aşa. Cu ăsta voi face filmu’.» Şi mă-mbrac, acolo, la el, în garsonieră şi zâc: «Dumneata în ăla nou te îmbraci acum şi, pe motocicletă, vii şi m-aştepţi la bufet». Şi-am intrat în uniforma lui! Şi el s-a dus la bufet: «M-aştepţi aici, în jumate de oră, viu. Ia, comandă, serveşti tot ce vrei...». Şi mă duc eu şi intru în birou, cu şapca pi ochi. Mi-am schimbat şi vocea: «Am auzit că faceţi un film de cinema. Io sunt organ! Sunt în organ şi aş juca!..». La care sare Pintilie: «Ei, nu se poate, un poliţai?! Nu putem lua un poliţai!». «Să mai încercăm nişte artişti. Ia vedeţi, a venit Maftei?!» Şi-atunci, îmi ridic şapca, m-a recunoscut. M-a luat în braţe şi ne-am împăcat. După ani de zile! Şi-am jucat rolul. În costumul ăluia“.

„Bădia“ a povestit în aceeaşi carte şi câteva întâmplări amuzante din timpul filmărilor, dar şi amănunte de culise. „Ion Brad, după 300 de metri de peliculă, vine şi vede materialul la Buftea. A venit şi la mine, la Sinaia, când turnam. Şi-am făcut atuncea filmul în costumul ăla şi Brad tot molfăia că îi stă în gât... Am văzut cum vine treaba. Şi-atunci, ce-am făcut?! Am adus şi masa de montaj la Sinaia. Şi filmam, şi pe secret, developam la Bucureşti, şi iar la Sinaia pentru montaj. S-a montat tot filmul şi când a fost gata, l-am prezentat... Numai că am uitat să le spunem că s-a păstrat negativul. Negativul filmului a stat pitit în dulap la Pintilie. Noi am prezentat filmul. Şi când l-au văzut şefii Securităţii – veniseră vreo câţiva generali la Buftea – au ieşit râzând. Nu erau proşti. Şi zâc: «Păi, de ce-l interziceţi?!». «Eiii, e altceva. Nouă ne-a plăcut, daaa poporu’ ce înţelege?!»“.

„Găsisem o fătucă, mustea nu alta“

Îndrăgitul actor Ernest Maftei a cheltuit la Sinaia, pe timpul filmărilor, toţi banii de pe contract: „Eu mi-am luat cameră, singur, la Pallas, n-avem treabă, eram belfer. Ei şedeau în căsuţe acolo, la Cumpătul. Eu, la Pallas, în restaurant. Am venit acasă fără niciun leu. 40.000 de lei am primit, 40.000 de lei am băut! În patru săptămâni am tocat toţi banii. Cu drapel tricolor pe masă şi cu sticla. Şi stăteam în bar. Găsisem una, o fătucă, mustea nu alta. Numai ţâţe şi cur... Parcă era coardă de vie, când o tai, primăvara. Curgea mustul din ea. Pintilie, sever. Când mă vedea, se făcea negru. Căuta să mă prindă cu ceva, să se răzbune. Eu cu fătuca, cu sticla şi cu drapelul. Dacă nu ştia careva textu’, suprima filmările. «STOP! Nu mai filmăm până nu învaţă artiştii rolul.» Figură mare, făcea pe nebunul! Şi m-a pândit într-o zi, la scena în care vine cu ăia doi, arestaţii. Şi patru pagini trebuia să spun, domnule! Patru pagini de text! Domnule, în film nu trebuie vorbe, că se vede doar... Nu?! Teatru-i cu vorbe! În film trebuie acţiune. Şi-apoi, cum să pui în gura unui poliţai patru pagini de text... Când el abia dacă ştie: «Să trăiţ’!». Pintilie ştia că n-am învăţat rolul deloc. Stătusem până la şapte dimineaţa în bar. M-am bărbierit iute şi la opt, filmare! Şi, hă, hă, cobor treptele. Încet, clătinându-mă, ca omul nedormit. Lui îi luceau ochii să vadă ce fac... Fac eu un drepţi: «Să trăiţ’ to’arăşu’ maior! Am procedat conform!». Şi gata. Îl pufneşte, domnule, un râs pe Pintilie, şi râde, şi râde... «Eşti genial, Bădie! STOP!» Şi-a venit să mă îmbrăţişeze. Pe mine mă aştepta fătuca la bar, v-am spus, numai ţâţe şi cur era. O fericire“.

„Marea majoritate a spectatorilor o formează tineretul“

Într-o amplă notă cu caracter „strict secret“, semnată chiar de către preşedintele Consiliului Securităţii Statului, Ion Stănescu, în ianuarie 1970, se preciza, printre altele: „În legătură cu difuzarea filmului, în cadrul Studioului Cinematografic Bucureşti, opiniile sunt împărţite. Aparatul administrativ este satisfăcut de apariţia filmului, din motive pur financiare: realizarea planului; casarea filmului ar fi însemnat şi trecerea lui la capitolul pierderi. În rândul regizorilor se conturează două păreri: filmul înseamnă un precedent periculos, de acum şi alţi cineaşti putând satiriza, prezenta defavorabil organele de stat (Doru Năstase, Gheorghe Fischer); filmul lui Lucian Pintilie înseamnă o bătălie câştigată în lupta cu inerţia şi imobilitatea unor birocraţi, vizându-se în acest sens incompetenţa unor reprezentanţi ai Centrului Naţional al Cinematografiei, Zeicu, Bădilă şi vicepreşedintele Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, Ion Brad (Mircea Mureşan, Zizi Bostan, Radu Gabrea, Beno Meirovici). În unele comentarii se consideră că s-a greşit oprindu-se difuzarea filmului anterior, aceasta sporind popularitatea unei producţii care poate semăna confuzii în rândul spectatorilor. Apariţia filmului, după ce Lucian Pintilie a acordat un interviu la «Europa Liberă», după ce mulţi străini s-au interesat de el (Marc Spiegel, W. Van Dyke de la Muzeul de Artă Cinematografică din New York, Aline Mosby, corespondent al agenţiei U.P.I), se poate interpreta şi ca o urmare a unei presiuni externe (...) Menţionăm că filmul stârneşte interes în rândul diferitelor categorii de persoane, rulându-se de fiecare dată cu sala plină, solicitările de bilete fiind foarte mari, marea majoritate a spectatorilor o formează tineretul, în special studenţi, cât şi intelectuali“.

Aduc în discuţie, din nou şi pe scurt, «Reconstituirea». Mi s-a părut un film bun, foarte bun – nu o capodoperă, cum s-a spus. El putea fi discutat critic, dar nu trebuia făcută campania care s-a făcut împotriva acestui film, pentru că, în ceea ce priveşte unele speculaţii la care s-au dedat alţii, ele n-au niciun temei. Eugen Barbu scriitor, în „Cinema“ nr. 3/1971