„Din culisele cinematografiei“. Pe cine a scos din schemă Lica Gheorghiu ca să joace în „Lupeni ‘29“ şi cum s-a comportat „Prinţesa Roşie“ la Cannes

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Lica Gheorghiu (grafică: Florian Marina)
Lica Gheorghiu (grafică: Florian Marina)

Pe 11 februarie 1963 era lansat cu mare fast filmul „Lupeni ‘29“, în regia lui Mircea Drăgan, o evocare a tragicelor evenimente din 5-6 august 1929, soldate cu moartea a 22 de mineri.

Deşi în realitate aportul comuniştilor în organizarea acelei greve care a zguduit România interbelică a fost insignifiant, după 1948 noul regim a „confiscat“ protestul disperat al minerilor.

Motiv pentru care astăzi nu mai vorbeşte aproape nimeni nici despre grevă, nici despre film. Distribuţia peliculei realizate după scenariul scris de Nicolae Ţic, Eugen Mandric şi Mircea Drăgan era una de zile mari, incluzându-i pe Colea Răutu (Letean), Ştefan Ciobotăraşu (Varga), George Calboreanu (Todor Baci), Fory Etterle (Procurorul), George Măruţă (Directorul), Ilarion Ciobanu (Dăneţ), Toma Dimitriu (Maiorul), Dumitru Furdui (Mirică), Draga Olteanu-Matei (soţia lui Varga) şi Constantin Rauţchi (Hudici). Filmările, desfăşurate între 14 iulie şi 8 decembrie 1962, la Godeni-Muscel, Lupeni şi Buftea, n-au fost lipsite de peripeţii. La Lupeni, majoritatea actorilor au venit însoţiţi de familii, având în vedere că filmările au debutat vara, când stagiunile teatrale se încheiaseră.

„Povestitorii aveau ce povesti, imitatorii ce imita“

Cu ocazia turnării filmului „Lupeni ‘29“, George Calboreanu şi Ştefan Ciobotăraşu, „Lupeni ‘29“ s-au întâlnit pentru a patra oară pe platourile de filmare, după „Brigada lui Ionuţ“ (1954), „Setea“ (1961) şi „Omul de lângă tine“ (1962). Despre cei doi corifei, Dumitru Furdui nota, în cartea sa, „Teatrul în comunism“: „Cuplul Calboreanu - Ciobotăraşu, amândoi artişti giganţi, dar caractere total deosebite, a fost ani şi ani subiectul multor glume şi anecdote. Când cei doi se aşezau la un pahar, noi ceilalţi, indiferent de număr, nu scoteam o vorbă, ci-i lăsam pe cei doi să se producă. Aşa era pe atunci. Cu perlele care le ieşeau pe gură, cu ce se mai adăuga pe lângă ele, a doua zi toată lumea din teatru era la curent. Povestitorii aveau ce povesti, imitatorii ce imita“. Şi la Lupeni, cei doi au fost protagoniştii unor momente hazlii. Regizorul Carol Corfanta, unul dintre asistenţii lui Mircea Drăgan la „Lupeni ‘29“, povesteşte: „Eu sunt născut şi crescut în Petroşani, poate şi din acest motiv am fost cooptat în echipă. Mie îmi plăcea să joc şah, eram chiar profesionist aş putea zice. Le luam toţi banii, ce mai tura-vura. Ciobotăraşu era de groază, sub firea lui blândă se ascundea un tip coleric. După fiecare partidă pierdută lua tabla de şah şi o trântea cu putere de masă, până se făcea ţăndări! Un secui din zonă, care confecţiona cutii de şah, şi-a dat seama că e dever serios şi stătea numai prin preajma noastră. Şi cum auzea zgomot de table sparte, cum venea şi îi vindea altă cutie. Cred că a făcut o avere în vara aceea pe care am petrecut-o în Vale. La un moment dat, într-o dimineaţă, un profesor de limba română, aflat în vacanţă cu familia, a aflat unde stăm şi a vrut neapărat să-şi cunoască idolul, pe Ciobotăraşu. El dormea şi era rău când se trezea după chefuri. Aşa că a ieşit pe balcon şi a strigat ceva de genul: «Ce copii frumoşi aveţi! Dar de ce deranjaţi lumea cu noaptea-n cap, ‘tu-vă muma-n cur!» Au rămas săracii mască“.

„Se poate? E ceas sovietic!“

Altă întâmplare, de data asta cu George Calboreanu în prim-plan: „Era un tip foarte serios, dar avea un singur defect: n-avea ceas la mână! Omul nu ştia niciodată cât e ceasul. Aşa că, din primul salariu de la film, i-am oprit bani şi i-am luat un ceas «Pobeda». Apoi, puneam diverse persoane să-l întrebe cât e ceasul. Dialogul se derula cam aşa: «Maestre, nu ştiţi cât e ceasul?».«Nouă fără cinci».«Merge bine?». «Se poate? E ceas sovietic!» La un moment dat, adunasem figuraţia pentru o scenă mai tristă, când l-a întrebat un electrician cât e ora. Deşi i s-a răspuns cam răstit, omul a adăugat: «Dar merge bine?» «Cum să nu meargă, în p.... mamii lui de ceas, că doar îi ceas sovietic!» Au urmat râsete generale, evident. A durat peste un sfert de oră ca să-i readuc pe oameni la starea iniţială, vorbindu-le despre morţii lor, şi să putem filma“. „Calboreanu venea cu textul învăţat la perfecţie şi nu ieşea nicio iotă din indicaţiile regizorului. Nu dormea decât trei-patru ore pe noapte şi nu l-am văzut niciodată beat, deşi într-o seară, în faţa mea, a golit vreo şase-şapte sticle de vin. Avea un cult al vinului bun şi bea întotdeauna cu eleganţă. Frecventa cu predilecţie restaurantul CCA, separeul rezervat generalilor. Restaurantul era curat, serviciul ireproşabil, preţuri moderate. Un singur neajuns: separeul generalilor era imediat la intrare, iar toaleta tocmai în fund. Deci, vrând-nevrând, trebuia să străbaţi imensa sală, vreo şaizeci de metri. La una dintre filmări, aflându-mă lângă maestru şi neavând ce să spun, am zis şi eu într-o doară: «Maestre, nu v-am mai văzut pe la CCA». «Nu, dragă, nu mai vin. Acolo bei şpriţul în bulevard şi te p... tocmai în Sărindar. Nu-mi convine»“, povestea şi Dumitru Furdui în cartea sa.

„Nu-i nimic. Cu Bălănuţă aranjăm noi!“

Din film n-a lipsit nici Lica Gheorghiu, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, impusă „de sus“, în condiţiile în care regizorul Mircea Drăgan avea deja distribuţia fixată şi aprobată, numele actorilor ce urmau să joace în film fiind publicate, de altfel, şi în „Contemporanul“. Dumitru Furdui îşi amintea: „Pentru rolul principal feminin, Drăgan se gândise la actriţa Leopoldina Bălănuţă, dar a fost chemat numaidecât la tovarăşa Beşcu şi lămurit: «Nu se poate ca într-un film comandat de partid să lipsească tocmai partidul!» Mircea a înţeles despre ce e vorba: «Dar ce facem cu Bălănuţă? Eu am şi anunţat-o, să se pregătească». «Nu-i nimic. Cu Bălănuţă aranjăm noi». Şi biata Poldi a fost convocată la Comitetul Central şi supusă unor întrebări: ce leafă are, dacă are casă corespunzătoare, de-i era şi greu să ghicească ce înseamnă toate astea. Ca urmare a discuţiei, a primit imediat o casă mai mare, i s-au promis şi altele, deci lucrurile s-au «aranjat» de minune. După toate astea, mai poţi zice ceva?“.

Lica Gheorghiu a călătorit la Lupeni însoţită de Alexandru Moghioroş, vechiul tovarăş de luptă al tatălui ei, care era în perioada respectivă vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. „Noi, cei adunaţi la Lupeni, aşteptam. Fusesem găzduiţi într-un bloc nou, a cărui dare în folosinţă fusese amânată. Lica Gheorghiu locuia, bineînţeles, la Casa Partidului. Condiţiile de cazare erau excelente, contractele erau foarte bune, nu ne supăra decât grija că vine toamna şi că vacanţele se termină. Fiecare aveam proiecte la teatrele la care eram angajaţi. Dar Comitetul Central s-a dovedit şi de data asta plin de soluţii bune. Toţi care aveam în film roluri cât de cât importante, am fost scoşi din producţie, adică de la teatru, iar cinematografia, pe lângă contractele stabilite, ne-a plătit şi salariile. Oare ce nu se poate, când vrea partidul? Viaţa la Lupeni se scurgea ca o adevărată vacanţă. Eram mulţi, pe lângă noi mai era o companie de soldaţi, care trebuiau să-i joace pe jandarmii care înăbuşă revolta în sânge, iar în figuraţie, mineri autentici, scoşi din producţie pe timp nelimitat“ şi-a reamintit Furdui.

„O lume fără cer“...şi fără Lica Gheorghiu

Spre deosebire de alte pelicule la care a lucrat, Lica Gheorghiu a fost de această dată destul de disciplinată şi n-a prea chiulit de la filmări. Acelaşi Dumitru Furdui amintea însă că au existat şi excepţii: „Ca mineri, în rolurile pe care le aveam, ne sculam la şase dimineaţa şi mai întâi dă-i, cară-te cu autobuzele la locul de filmare. Acolo, în aerul rece de munte, ne ungeau pe toată pielea mai întâi cu vaselină, apoi ne suflau praf de cărbune pe toată jumătatea corpului, inclusiv în ochi şi în urechi. Pe urmă aşteptam. Până când vedeam un Mercedes urcând pe deal. Slavă Domnului!, ziceam. Numai că, din cauza parbrizului care lucea la soare, noi nu vedeam că în maşină nu-i decât o singură persoană, adică şoferul. Mercedes-ul se oprea, era chemat Mircea Drăgan, iar colonelul-şofer îl anunţa că «tovarăşa» nu-i dispusă să filmeze azi“. După moartea lui Gheorghiu-Dej, filmul a avut şi o continuare, „Golgota“. Şase văduve ale minerilor ucişi, în frunte cu Ana Varga (Draga Olteanu-Matei), cer să primească pensii de urmaş, motiv pentru care sunt purtate dintr-un post de jandarmi în altul, prin ploaie şi noroi. La fiecare haltă li se cere să renunţe la demersul lor, dar convoiul porneşte mai departe, de fiecare dată împuţinat cu o victimă. Din distribuţia filmului lansat la 26 decembrie 1966 s-au mai remarcat Gheorghe Dinică (Sergentul) şi Sebastian Papaiani (Petre), respectiv Ioana Drăgan (Ruxandra) şi Violeta Andrei (Alexandrina). Parte din secvenţele filmelor „Lupeni ‘29“ şi „Golgota“, reordonate prin montaj, au alcătuit o nouă construcţie cinematografică, „O lume fără cer“ (şi fără Lica Gheorghiu!), lansată de Mircea Drăgan pe 12 octombrie 1981.

Văduvă autentică utilizată în film

După modelul brevetat de Ion Niculescu-Brună în 1930, în filmul „Ecaterina Teodoroiu“, când mama  „Eroinei de la Jiu“ a fost jucată chiar de către Elena Teodoroiu, iar comisarul Ion C. Pompilian şi-a interpretat de asemenea propriul rol, şi distribuţia peliculei „Lupeni ‘29“ a inclus chiar protagonişti ai întâmplărilor evocate. Astfel, Mircea Drăgan a utilizat-o pe Ana Golcea, văduva lui Vasile Golcea de la mina „Ileana“, unul dintre cei 22 de mineri ucişi pe 6 august 1929 (există şi astăzi, în 2017, o stradă cu numele Vasile Golcea în Bucureşti), în rolul bătrânei Ioana, care-şi reaminteşte trecutul, cu ocazia comemorării victimelor, la 33 de ani de la evenimente.

„Lupeni ‘29“ a vândut 4.003.988 de bilete în cinematografe, „Golgota“ - 1.985.091, iar „O lume fără cer“ a adunat 1.161.895 de spectatori

Lica se instala o caravană confortabilă şi dumneai acolo se îmbrăca, se machia, sta lungită, iar pe platou apărea numai timpul strict când turna un cadru. Nu suferea niciun contact, nicio privire mai insistentă Dumitru Furdui în cartea „Teatrul în comunism“

„Prinţesa noastră, ţeapănă, fără haz şi comunicând prin traducător“

Cu puţin timp înainte să înceapă filmările la „Lupeni ‘29“, Lica Gheorghiu şi-a dorit neapărat să meargă la Festivalul Internaţional de la Cannes, aşa că s-a autoinclus în delegaţia care a însoţit filmul „S-a furat o bombă“ între 7 şi 23 mai 1962, alături de regizorul Ion Popescu-Gopo, actorul Iurie Darie şi Paul Cornea, directorul Studioului Cinematografic Bucureşti. Episodul a fost relatat cu lux de amănunte în volumul memorialistic „Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache“. „S-a hotărât să ne deplasăm cu un avion special şi să locuim la unul dintre cele mai luxoase hoteluri din Cannes, unde prinţesei şi însoţitoarei ei (o femeiuşcă posomorâtă şi taciturnă, pe post de cameristă, coafeză, consilier de taină şi bodyguard) li s-a repartizat un splendid apartament, cu vedere la mare. Cea mai importantă fază a preliminariilor a constituit-o invitarea mea în Primăverii, spre a fi cunoscut de Gheorghiu-Dej. A fost o întâlnire protocolară, scurtă, dar edificatoare asupra relaţiilor dintre şeful partidului şi fiica sa. Lica purta târlici, nu era coafată, afişa o modestie şi o cuviinţă de mironosiţă. Mu s-a părut întâi că-şi manipulează tatăl, m-am convins apoi că de fapt acesta se lăsa manipulat, cu plăcerea de a gusta repaosul intimităţii, refuzând să forţeze căderea din aparenţe. Probabil cunoştea destul de bine metehnele Licăi, de unde şi recomandarea făcută mie, pe un ton apăsat, în finalul întrevederii, de a nu uita că la Cannes reprezentăm ţara şi că delegaţia noastră trebuie să rămână unitară, să se poarte corespunzător. Aveam să constat rapid a doua zi, pe aeroportul din Nisa, cât de utile fuseseră cuvintele lui Dej. După un zbor fără incidente, avionul rula pe pista de aterizare, figurile celor care veniseră să ne întâmpine se conturau tot mai clar sub lumina soarelui meridional, când deodată Lica a început să strige, ca şi când ar fi călcat un şarpe: «Nenorocitul ăsta a venit totuşi aici, deşi le-am spus să-i găsească alte treburi...Eu nu cobor, mă întorc la Bucureşti» Mi-au trebuit câteva clipe până să-mi dau seama că «nenorocitul» pe care-l viza prinţesa era chiar ambasadorul nostru la Paris, profesorul Gheorghe Nicuţă. Am rugat-o cu binişorul, o dată, încă o dată. Zadarnic. Deja scara pentru coborâre se apropia de avion, când în disperare de cauză i-am amintit de cuvintele tatălui său, recitându-le în purul limbaj de lemn în care fuseseră enunţate. Efectul lor a fost fulgerător: Lica s-a domolit şi a acceptat să coboare, sugerându-mi că o face numai din patriotism, ca să nu iasă scandal. În câteva secunde, femeia răsfăţată, care-şi teroriza anturajul, redevenise mâţa blândă, cu ghearele ascunse, aşa cum o văzusem în Primăverii“, povestea Cornea.

„A început să strige la Moghioroş ca la o slugă“

„O dată, chiar în ajunul prezentării filmului lui Gopo, m-a rugat să fiu prezent în apartamentul ei la conversaţia telefonică pe care o avea, de obicei, în fiecare dimineaţă, cu Bucureştiul. A cerut mai întâi legătura cu tatăl, căruia i-a ciripit, în limbajul editorialelor «Scânteii», despre «succesele» delegaţiei, amintind că acordase un interviu şi că ne pregăteam pentru seara filmului nostru, urmată de recepţia oferită de ambasadă. După care, schimbând tonul, Lica a cerut centralistei de la CC să-i dea legătura cu Moghioroş. Am avut atunci ocazia să asist la un spectacol incredibil. Lica a început să strige la interlocutorul ei ca la o slugă, împroşcându-l cu ocări şi acuze: i se promisese că o vor scăpa de Nicuţă şi «dobitocii» nu făcuseră nimic, cum de era posibil să i se facă un asemenea afront, cine îşi bătea joc de ea? Şi el, el Moghioroş, ce păzea acolo? Am ieşit din vastul living al apartamentului gânditor, dându-mi încă o dată în plus seama de echilibristica delicată pe care trebuia s-o execut spre a scăpa teafăr din misiunea de şef al unei asemenea delegaţii (...) Ea nu avea chef să-şi piardă timpul cu vizionări, îi plăcea să meargă însă seară de seară la recepţii, etalându-şi toaletele şi bijuteriile. Însă aici, din păcate, suferea dezamăgiri: nu i se dădea atenţie, nimeni nu-i căuta compania, iar vedetele care acceptau, la rugămintea noastră, să se pozeze cu delegaţia română, se grăbeau să dispară după ce schimbau câteva vorbe cu prinţesa noastră, ţeapănă, fără haz şi comunicând prin traducător“.

Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite