Film

articolul anterior articolul urmator

„Din culisele cinematografiei“. Cum a transpus Lucian Pintilie în film povestea torţionarului Franţ Ţandără

6
20 Oct 2019 06:22:09
Autor: Adrian Epure

Figură emblematică a cinematografiei româneşti, Lucian Pintilie a redat pe peliculă istoria confesiunii ratate a unui fost torţionar stalinist, Franţ Ţandără, cel care, în ciuda zecilor de memorii adresate după 1990, avea să moară în patul său, la Giurgiu, fără a fi fost vreodată deranjat de autorităţile statului român pentru odioasele crime săvârşite

14 iunie 2002. La cinematograful bucureştean Studio avea loc premiera românească a filmului „După-amiaza unui torţionar“ de Lucian Pintilie, peliculă care făcuse parte, în anul anterior, din selecţia oficială a celei de-a 59-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Veneţia. Un film despre tortură în care nu apare nicio scenă de tortură, ci se aude doar vocea torţionarului... Ne aflam atunci într-o perioadă în care lumea era mai puţin interesată de poveştile cu torţionarii din temniţele comuniste, fapt dovedit şi de numărul infim de spectatori care au vizionat pelicula în cinematografele din ţară: 2.610!

„Toată lumea respinge acest subiect, există o antipatie naturală pentru subiect. Într-o ţară în care conceptul căinţei este dispreţuit la scară naţională, un personaj ca Franţ Ţandără e privit ca un nebun. Ţandără are din plin conştiinţa păcatelor sale, dar trăieşte într-o ţară total, dar total dezinteresată de a-i cunoaşte păcatele“, mărturisea, la vremea respectivă, reputatul regizor. Sursa filmului o constituie cartea Doinei Jela, „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar“, apărută în 1999.

Foto: Lucian Pintilie (centru)
a regizat 11 filme, apărute
pe marile ecrane între 1966
şi 2006

100% Pintilie

Lucian Pintilie i-a distribuit în film pe Gheorghe Dinică în rolul lui Franţ Ţandără şi pe Radu Beligan în rolul profesorului, inspirat de fostul deţinut anticomunist Fronea Bădulescu, profesor de fizică şi cercetător la Institutul de Fizică Nucleară. Ioana Ana Macarie a jucat rolul ziaristei, iar Coca Bloos a fost oarba, soţia lui Ţandără. În alte roluri au mai apărut Dorina Chiriac (Dunia), Şerban Pavlu (Ticuţă), Cristina Agachi (mătuşa), Florin Roată (tatăl lui Franţ), Loredana Ştefan (sora lui Franţ) şi Marius Radu (Franţ copil).

Puţini ştiu că Gheorghe Dinică a acceptat rolul abia după ce l-a cunoscut pe adevăratul Franţ Ţandără şi a stat de vorbă cu el. „Personajul lui Franţ Ţandără există în realitate. E un om absolut normal. Am vizionat o casetă cu el, l-am studiat, şi mi se pare chiar un om de treabă, deşi a omorât atâtea persoane cu sânge rece. S-ar putea să fie cabotinism, dar el nu e un demon, şi nici un înger. E un simplu om“, povestea îndrăgitul actor.

Este o mărturie şocantă, stranie şi uneori chiar fascinantă. Dar am decis să o respect, să nu o cenzurez. Aş fi fericit dacă ar exista măcar o sută de tineri care să perceapă sensul lucrurilor pe care eu am intenţionat să li-l spun.

Lucian Pintilie, regizor

şi la mine, profesorul din film, fost deţinut politic care a cunoscut Gulagul şi grozăviile lui. Când am fost convins de motivaţia creştină a mărturisirii lui Ţandără Franţ şi de valoarea ei istorică, am căutat posibilitatea de a fi publicată. Am sperat şi mai sper că se vor găsi şi alţii care să-l imite pe Ţandără Franţ pornind pe acest drum. Niciunul dintre foştii deţinuţi politic, victime ale Gulagului, nu a încercat să-l condamne pe Ţandără Franţ, care mi-a relatat că au venit la el, cu aspre reproşuri şi grave ameninţări, ofiţeri superiori din Securitate, acuzându-l de trădare. În film, regizorul, domnul Lucian Pintilie, foloseşte puţine secvenţe din carte, trunchiate, alături de momente ce nu se regăsesc în carte, cum este personajul feminin cu posturi indecente. Singura secvenţă redată corect şi aproape integral, introdusă însă în genericul filmului, este discuţia, purtată în tren spre Giurgiu, între doamna Doina Jela şi profesor, interpretat de un maestru al artei scenice, Radu Beligan. În restul filmului, profesorul apare ca un moşulică cam sfârşit, care adoarme şi chiar sforăie, inutil şi total absent din desfăşurarea acestei după-amiezi. Rolul doamnei Jela este minimalizat, interpreta fiind obligată să asiste pasivă şi neputincioasă la scene penibile care nu corespund realităţilor din carte. Interpretul lui Ţandără Franţ, un alt corifeu al scenei româneşti, ne dezvăluie, conform scenariului, un om aproape anormal, cu ieşiri furioase, inconsecvent, purtându-se ca un tiran cu soţia sa, ce ne este prezentată în film ca dereglată mental, cu mişcări bruscate, speriată ca un animal hăituit. În realitate doamna Ţandără este o fiinţă blândă, atentă, cu mult bun simţ şi o reuşită gospodină. Nu dânsei îi aparţine replica strigată duşmănos în finalul filmului: «Lăsaţi-l în pace pe soţul meu. De ce îl chinuiţi?». Îmi este greu să constat că regizorul filmului nu a intuit, sau nu a acceptat, că în carte sunt două personaje total diferite, contradictorii: Torţionarul şi Mărturisitorul. Filmul nu distinge între aceste două entităţi, le contopeşte, prezentându-se un singur Ţandără Franţ, un psihopat căruia nu i se poate acorda crezare. Astfel se naşte confuzia. Eroul din carte, Mărturisitorul, reuşeşte, fenomen poate unic, să evadeze din iad, pe când eroul filmului, Torţionarul, rămâne prizonierul infernului“, explica fostul deţinut politic.

Foto: Franţ Ţandără (Gheorghe Dinică) şi Profesorul ( Radu Beligan), personajele principale ale filmului „După-amiaza unui torţionar“, o producţie bine primită la Festivalul de la Veneţia, ediţia din 2001

„A ajuns Antichristul?“

Regizorul Cristi Puiu a fost unul dintre colaboratorii lui Lucian Pintilie la acest film. Cei doi au ajuns să colaboreze după ce Pintilie a fost unul dintre cei datorită cărora filmul de debut al lui Puiu, „Marfa şi banii“, a putut vedea lumina ecranului. „Când s-a difuzat la cinematograful Scala «De ce trag clopotele, Mitică?» m-am dus să-l văd de trei ori. Trei zile la rând am fost sub şoc. La ora aia, făceam pictură. Am fost foarte impresionat. Apoi am văzut «Reconstituirea» şi dintr-odată a apărut un autor în viaţa mea. Mai târziu, am început să studiez film, iar la Geneva, în momentul în care trebuia să fac filmul pentru examenul de diplomă, am zis să fac un documentar despre Lucian Pintilie. Eu nu-l cunoşteam. I-am spus mai târziu, aş fi vrut să fac un documentar, mă gândeam, aşa cum te gândeşti când scrii texte şi crezi despre tine că eşti autor deştept, cu titlul: «Lucian Pintilie, une reconstitution (restitution)». Dar a căzut povestea… N-am îndrăznit să fac lucrul ăsta. Ulterior, am făcut «Marfa şi banii» şi a urmat o poveste despre care am mai vorbit. N-aş fi fost aici, probabil, dacă n-ar fi fost Lucian Pintilie. E un fapt. Filmul a murit, n-a intrat în postproducţie, banii au fost furaţi. L-am sunat pe domnul Stere Gulea, care era la Centrul Naţional al Cinematografiei şi care a trimis Curtea de Conturi. A fost o poveste cu scandal. În final, Lucian Pintilie a recuperat filmul, am semnat contracte cu oamenii ăia, filmul s-a născut. Am primit bani ca să termin filmul. S-a întâmplat un lucru: pe genericul de final le-am mulţumit celor care m-au ajutat. În mod explicit, le-am mulţumit domnilor Titi Popescu, Stere Gulea şi Lucian Pintilie, despre care am spus că-l socotesc părintele adoptiv al acestui film. A urmat o proiecţie de lucru, domnului Pintilie i-a plăcut filmul, eu m-am bucurat foarte tare. M-a invitat apoi la teatru, la «Hamlet»-ul lui Liviu Ciulei. Ne-am întâlnit în faţa Teatrului Bulandra şi ne-am plimbat pe chei înainte să înceapă spectacolul. «Dragul meu, dumneata te-ai gândit când ai scris chestia aia pe generic?», m-a întrebat. «Eu nu cred că e bine să faci asta». Dar nu ăsta e adevărul?, am spus eu. El: «Da, dar gândeşte-te. Ce-o să zică lumea? Că eşti din gaşca lu’ ăla…». Apoi m-a invitat să lucrez la «După-amiaza unui torţionar». Eram tânăr, la început de drum, iar Pintilie părea «Omul Negru». Or, lecţia asta nu se învaţă. Eşti cu adevărat singur acolo şi trebuie să înţelegi că trebuie să asumi acest lucru. Nu vreau să fac recurs la anecdote, dar o să spun una. Domnul Beligan venea pe platou dimineaţa şi întreba: «A ajuns Antichristul?» Cumva, echipa se simţea bine. Dar e foarte complicat. Eşti cu adevărat singur şi asta e o lecţie pe care nu cred c-am învăţat-o, dar am înregistrat evenimentul. Apoi, o altă anecdotă. După ce s-a terminat «După-amiaza unui torţionar», m-am nimerit pe terasă la Teatrul Naţional, a apărut domnul Beligan, care acum mă cunoştea de la filmare, şi mi-a zis: «Ai văzut? A ieşit cartea lui Pintilie, dragă. Ai citit-o?». Nu, i-am spus. «Trebuie, dragă, s-o citeşti. E metastaza megalomaniei»“, a povestit Cristi Puiu.

Franţ Ţandără: „Părinţii erau partidul, partidul era totul pentru mine“

Adevăratul Franţ Ţandără avea să moară în anul 2004 în patul său, la Giurgiu, fără a fi fost vreodată deranjat de autorităţile statului român pentru odioasele crime săvârşite. Ţandără a început să-şi povestească trecutul în 1993, la o reuniune a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, filiala Bucureşti, mărturia lui fiind înregistrată atunci de către Fronea Bădulescu, fost deţinut politic anticomunist.

La 18 ani, Franţ Ţandără i-a crăpat tatălui său capul cu toporul, punând astfel capăt unei dispute mai vechi. „Era prin 1945. Şi m-am îndrăgostit aşa, m-am îndrăgostit de comunism, acolo a intrat comunismul în mine. Eu, dacă am trăit prin regimente, am învăţat diferite lucruri, am furat nişte cearşafuri şi am fost eliminat din şcoală. Aşa am luat drumul Bucureştiului, am dormit prin Gara de Nord şi acolo am furat, am trăit, am revenit şi la Giurgiu. La Giurgiu am fost racolat în scurt timp de nişte oameni, cum să spun eu, care vrea binele, oameni fără căpătâi care vrea să facă ceva în România. Au făcut ce s-a văzut. Eu am fost alături de aceşti oameni, fără să ştiu ce vreau. Ştiam că sunt aşa cum cântam noi câţiva, eram vreo şapte-opt: «Noi nu suntem nimic-n lume, luptăm ca totul noi să fim». Şi-mi plăceau versurile acestea, simţeam că eu sunt oropsit al vieţii. Părinţii erau partidul, partidul era totul pentru mine, partidul mă creştea, mă educa şi mă forma pentru viitor, spunea că eu sunt victima burgheziei, victima trecutului. La alegerile din 1946 am activat foarte bine, foarte bine, am fost unul dintre cei mai buni, activam serios pentru Partidul Comunist Român. Nu voiam să mă întorc acasă, dar tata a plâns, mi s-a făcut şi mie milă. Mi-a spus că viitorul nu este al comuniştilor, vor veni americanii, mă vor spânzura. Şi am venit acasă. Într-o zi s-a întâmplat nenorocirea. Eu tot mai treceam pe la partid din când în când şi auzeam: «Rău ai făcut că l-ai ascultat». Trimiseseră brigadieri la Bumbeşti-Livezeni, trebuia să mă duc şi eu să activez, eu eram acum un cioban pe lângă oi, mă criticau. M-am întâlnit şi cu un secretar, primul secretar al judeţului Vlaşca, tovarăşul Pavel Ştefan, care a fost şi membru al Comitetului Central. Acest Pavel Ştefan mi-a spus: «Mă, tatăl tău ţi-a stricat viitorul. Eu îţi spun sigur, dacă ar fi fost tatăl meu, eu i-aş fi dat una în cap»“, povestea torţionarul, care, în seara zilei de 7 decembrie 1948, supărat pe faptul că tatăl său nu-i dădea nici măcar o căciulă – de zgârcit ce era – îi aplică tatălui nu una, ci două lovituri de topor.

Nu puteam să-l ţinem pe deţinut mai mult de 24 de ore. Venea cald şi pleca rece. Mă întreba Nicolau, un alt torţionar: «Câte căpăţâni ai făcut luna asta?». Făceai una-două căpăţâni pe noapte. Îi spuneam uneori că am făcut 19. «Cum, n-ai făcut 30?» Adică dacă stăteai 30 de zile, trebuia să faci una pe zi.

Franţ Ţandără, torţionar

Din acel moment, Franţ Ţandără, devenit ucigaş profesionist, recompensat cu înlesniri de nevisat pentru un deţinut şi chiar cu bani, şi încă mulţi, este în acelaşi timp ocrotit şi folosit de partid pentru exterminarea unor adversari ai comunismului, în special ţărănişti, pe cei mai mulţi în secţia specială a Spitalului de Psihiatrie nr. 9, unde, în mod oficial, era doar unul dintre nebunii internaţi. Franţ Ţandără a acceptat să tortureze şi să ucidă. A respins cu vehemenţă ideea că ar fi fost obligat: „Nu obligat, nu eram obligat! Asta acceptasem eu. Nu am fost ameninţat, dacă nu faci asta păţeşti ceva. A existat o presiune în mine, din partea lui Drăghici (n.r. – Alexandru Drăghici), după graţiere, când n-am vrut să mă angajez la ei, dar nu înainte. Dar toţi ăştia, ce-am făcut prin toate închisorile, cei de la Canal, nu le-am făcut obligaţi… S-a făcut totul cu bună ştiinţă, cu voia lui, fiecare, cum am făcut-o şi eu. Tot ce credeam eu atunci era că partidul are să mă răsplătească, şi aşa spunea, că ni se dă posturi“.

Ulterior apariţiei filmului lui Lucian Pintilie, Franţ Ţandără a mai acordat un amplu interviu documentaristului Fabian Anton, mărturiile torţionarului fiind incluse în filmul „Cuvinte pentru comunişti“.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

6 Comentarii

foarte atent
20.10.2019, 09:20:58

stim, comunistii s-au folosit de toti deviatii....dar sa incerci opera de arta pe baza de oameni-animali, la limita umanitatii, ce sentimente transmiti ?! de aia nici nu a avut succes, e o idee moarta din fasa ! mergea la gradina zoologica !! altfel, ce autoritati sa-l deranjeze? alea care sunt la putere sunt urmasii bolshevicilor !!

0 (2 voturi)
Sorin Constantin
20.10.2019, 10:46:36

@ foarte atent....., oamenii sunt sub ,,vremi" și nu ,,vremile" sub oameni. Țandără a fost într-o epocă, avea nevoie de un acoperiș, de o pîine, și a găsit o slujbă la stat, bine plătită și care se potrivea cu ce putea. A fost comandant de pușcărie și a bătut deținuți, azi o fi altfel? Azi bătăușii vin în celule, camere, mascați, împotriva cui face reclamație un deținut bătut ? Împotriva mascatului? Cel puțin Țandără era cunoscut de deținuți, el este X, dar nu mai apucau să facă reclamații, că erau omorîți în celule, în birouri, la interogatorii. În mod tradițional așa a fost, este în pușcăriile din România...Un ăla rău urmărit de polițiști a omorît un polițist anul ăsta prin Timiș, urmăritul este capturat de polițiști, dus la un penitenciar și ăla rău este găsit dimineața ,,sinucis" spînzurat cu un cearceaf... Pe timpul unui dezertor, Carol Caraiman, cu numele de servici Carol al-II-lea, ăsta fostul dezertor necondamnat de nici un tribunal din România regală, fostul dezertor dă ordin Jandarmeriei ca un număr de deținuți politici să fie asasinați pe timpul mutării acestora de la pușcăria din Rîmnicu Sărat la pușcăria Jilava, și uite așa niște deținuți politici sînt asasinați, la ordin de niște militari, jandarmi.

+1 (1 vot)
Hastur
20.10.2019, 20:18:24

Domnule Constantin.Deci dupa parerea dumitale, ce se intampla in acele vremuri se intampla si acum? Gresesti. Asta e epoca infractorului.Niciodata nu a avut infractorul mai multe drepturi si nu a fost mai protejat decat acum.Si totul cu legea in mana.Si se simte chiar in timp ce vorbim.Si va fi si mai rau.

Smeritu Pahomie
20.10.2019, 16:07:16

La fel sa faca un film si cu ILIESCU mort confortabil tot in patul lui.....dar vai de sufletul acestora in pedeapsa cea vesnica......acolo nu-i mai apara nici un procuror........

Jane Doe
20.10.2019, 22:13:42

Eu am citit și cartea (sunt mare fan al doamnei Doina Jela, recunosc) și am văzut și filmul. Deci vorbesc în oarece cunoștință de cauză, să zicem, dar tot ca un profan ce privește de pe margine și spune și el ce crede. În primul rând, cartea doamnei Jela mi s-a părut superioară filmului și nici nu e greu să simți asta, fiindcă autoarea a petrecut zeci de ore ascultând confesiunea lui Franț Țandără și a prezentat un personaj cu atât mai impresionant, cu cât e complet ieșit din tipare. Doamna Jela a scris cartea sub semnul unei profunde, consternante și rarissime autenticități. În schimb, Lucian Pintilie a făcut din Țandără un personaj relativ comun, un torționar al universului concentrațional, pe placul și după așteptările publicului. Oricât de imperative ar fi modificările unei cărți pentru a se transforma în scenariu, eu tot nu văd motivele falsificării subiectului Țandără, în ceea ce a devenit el în film. Citind cartea despre adevăratul Franț Țandără, nici măcar nu văd prin ce a meritat Țandără-Pintilie un film special. Ori pentru mine, asta a fost profund dezamăgitor. Să ai forța unui regizor ca Pintilie, o carte tulburător documentată, cu un personaj autentic, original, ca al Doinei Jela... Si să preferi acestui Franț Țandără, stupefiant în evoluția lui psihologică, un personaj Țandără croit pe calapodul așteptărilor comune - pentru mine a fost de neexplicat. Nu știu, poate mă înșel, dar îmi trece prin minte că un scenariu centrat pe ADEVĂRUL ȘI SENSUL, oricât de greu de înghițit, ale cărții ar fi adus poate, mai mulți spectatori în cinematografe. Cu un oarecare Țandără ce se putea numi la fel de bine și Vișinescu, sau Crăciun, sau mai știu eu care, nu știu dacă poți umple săli de cinema, nici chiar când filmul e semnat de Lucian Pintilie și jucat magistral, de câțiva din marii noștri actori. Concluzia mea - spuneți ce doriți despre film. Dar nu vă grăbiți să comentați cartea sau personajul ei central, până nu o citiți.

+1 (1 vot)

Vezi toate comentariile (6)