Dogville sau de ce cred eu că Iisus ar fi trebuit să fie femeie

Nicole Kidman, în rolul lui Grace, în Dogville

Niciodată un film, un singur film, nu m-a pus atât de mult pe gânduri, zguduindu-mi însăsi fundamentul viziunii mele despre oameni şi viaţă. Am crezut cu tărie până atunci că natura umană e profund pernicioasă şi predominat negativă.

Că oamenii sunt răi, de regulă – şi doar rar şi absolut întâmplător, deci irelevant – buni, întocmai ca şi în cazul inteligenţei umane, ce reprezintă doar o sclipire, un din când în când, şi pe ici, pe colo.

Filmul acesta este, aşadar, un dar sau conţine, mai bine zis, undeva în miezul lui, un imens şi nepreţuit dar, adânc ferit – printr-un cifru plăsmuit de-un geniu – de lăcomia cinefilului nerăbdător (ori copt insuficient, aşa cum sunt şi eu). 

Pentru a ajunge la dar, trebuie mai întâi să ai starea de îndurare necesară şi obligatorie şi să fii gata să plăteşti PREŢUL cuvenit oricărei înţelegeri, dezvăluirii oricărui secret aflat la îndemână – doar secretele de lângă noi au cu adevărat relevanţă în planul vieţii noastre personale.

Plătind preţul, capeţi acces la codul-revelaţie. Preţul unei revelaţii se plăteşte întotdeauna după producerea experienţei, între acest moment şi înţelegere. Nicole Kidman a plătit şi ea un preţ, fiind nevoită să urmeze mai multe şedinţe de psihoterapie, după ce interpretase magistral rolul lui Grace. 

Am citit chestia asta, imposibil de înţeles fără să fi văzut filmul, undeva pe net, imediat după vizionare.

Mă gândeam la Nicole Kidman, imaginea feminină cea mai proaspătă şi pregnantă în ochii ce se încăpăţânează să mi se tot deschidă. Nu reusesc s-o văd însă decât pe Grace, cu belciug la gât, prins cu lanţ gros de roata aceea imensă de automobil interbelic, zăcând în patul unde Chuck şi Ben şi mr. Henson şi mr. Mckay, toţi „bărbaţii” acelui „oraş” de cinşpe familii stăteau la coadă, în cea mai teribilă şi cuminte conivenţă, pentru a-şi lua „dreptul”, posedând-o pe rând, şi nu deodată, poate numai dintr-o ruşine profundă faţă de trupurile lor cadaverice.

E aceeaşi coadă la capătul căreia se pune într-un sfârşit şi Tom, întruchiparea –printre altele – laşităţii şi nevolniciei masculine, a nebărbăţiei, incapabil până şi de curajul de a-şi urma instinctele primare. Aproape până la sfârşitul filmului, şi crescător pe măsură ce, tot mai rapid, straturile de umanitate scoase la iveală prin apariţia intempestivă în viaţa comunităţii a fragilei femei numită – deloc întâmplător, ca de altfel orice în acest film – Grace, se destramă unul câte unul.

Ajuns fiind în acel punct al decantării noroiului – uimitor de mult „glod” – răscolit în sufletul meu, mi-am dat brusc seama că, folosind noţiunea şi gândind de fapt în termeni de „umanitate”, nu fac altceva decât să rămân prizonierul normei şi că ratez la mustaţă esenţa revelaţiei.

Acestă definiţie şi utilizare a „umanităţii”, în sens de normalitate, de stare firească a omului, e poate cel mai nefast stereotip, mi-am zis. De ce umanitatea are un sens profund bun şi eminanemte pozitiv, când e atât de clar că, dacă descrie starea medie, stabilă si cvasiunanimă a fiinţei umane, ar trebui să fie taman pe dos? Noţiunea corectă e „bunătatea”, nu umanitatea.

Umanitate poate semnifica o anumită capacitate de a raţiona, dar nu şi pe aceea de a fi bun. În definitiv, omul e – ca premisă – o fiinţă raţională, nu o fiinţă bună. Pe de altă parte însă, şi esenţial, cred că bunătatea autentică şi nefortuită nu e posibilă în lipsa raţiunii, fiind chiar direct proporţională cu adâncimea ei.

Cu toate că, în anumite împrejurări speciale poate apărea şi chiar dăinui un timp mai scurt ori mai lung, bunătatea nu este o trăsătură definitorie a omului, şi cu atât mai puţin una perenă şi dominantă. Or, acest lucru e probat în fiecare clipă a existenţei noastre, şi doar adânca noastră neputinţă – un fel de instinct de conservare, un mecanism fundamental de autoprotecţie de a ne privi în oglindă, care ne fereşte de o experienţă omeneşte insuportabilă.

Singurul lucru din viaţa noastră ce nu poate dobândi nicicum, niciodată, atributul superfluenţei, este încercarea oamenilor de a-i face pe oameni să se privească pe ei înşişi. 

Dogville, nici chiar film, nici de-a binelea teatru

Dogville nu este altceva decât o întotdeauna necesară privire în oglindă, făcută cu geniul artei şi al blândeţii, nu forţat şi intempestiv. Nu numai că nu eşti obligat să te uiţi până la capăt – sfârşitul este esenţial –, dar ţi se oferă oricând cu îngăduinţă şansa abandonului, chiar din prima jumătate de oră (aşa cum am avut-o şi eu).

Mai mult, geniul filmului constă şi în faptul că, abandonând, nu ai senzaţia insuficienţei tale, ci, dimpotrivă, o pasezi cu dezinvoltură critică – vehementă chiar – direct producţiei, o bizarerie, în definitiv, o struţo-cămilă, nici chiar film, nici de-a binelea teatru, aşa cum a catalogat-o de pildă Quentin Tarantino. Apoi, nepregătit fiind, eşti ferit de chinul obligatoriu al înţelegerii, punându-ţi-se la îndemână traducerea mai facilă.

Am fost şi eu, în timpul filmului, şi chiar puţin după, ispitit de varianta înşelătoare de descifrare a celui mai la îndemână secret existent pe lumea asta, natura umană. În fond, nu-i aşa, 

Dogville nu este altceva decât o frescă crudă şi cinică a condiţiei umane profunde, o deconspirare, din nou şi din nou, cu mijloacele artei (super)cinematografice, a fiarei ce sălăjuieşte în noi, în fiecare dintre noi. Bestie zăgăzuită doar de lanţurile civilizaţiei şi fricii de norma socială şi eliberată întotdeauna când nimic exterior n-o mai sileşte să rămână cuibărită.

Or, Lars von Trier imaginase o magistrală butaforie a transparenţei, genială prin simplitatea şi forţa ei.

În Dogville totul este la vedere, mai puţin sufletul oamenilor, până în momentul dezvăluirii lui obligatorii, acela al sosirii fugarei. Scenografia imaginată de regizor întocmai ca-ntr-o piesă de teatru, în care zidurile sunt înlocuite de linii trasate ca pe un teren de sport, are rolul de a sugera goliciunea, şi de a nu distrage atenţia spectatorului, tentat întotdeauna să scape din vedere esenţialul.

Faptul că acei oameni, purtând în ei genele majorităţii tipologiilor umane, nu pot fi priviţi şi ei în toată goliciunea lor fizică, despuiaţi de straiele lor cenuşii, se datorează – cred eu – doar nevoii de a le sublinia chiar şi vestimentar lipsa de imaginaţie, ipocrizia şi duplicitatea. Totodată, acest fapt poate fi pus şi pe seama pudoarii mai mereu exagerate a publicului – nu doar cinefil – niciodată complet pregătit.

Dogville nu reprezintă o anevoioasă încercare de incursiune în cotloanele cele mai ascunse ale fiinţei umane. Lars von Trier găseste adevărul omului la suprafaţa lui.

În primul rând, Dogville, aşezare umană arhetipală, nu este o fundătură, un capăt de drum, decât în sensul conjucturii geografice şi topografice, precum şi al lipsei oricărei dorinţe autentice de a ieşi din refugiul în care se aflau locuitorii oraşului, fără să ştie exact de ce, involuntar şi mai ales incapabili să evolueze. Stagnând, departe de civilizaţie, acea comunitate conserva de fapt, nealterate, esenţa şi limita civilizaţiei umane, totodată.

Legătura lor cu societatea, reprezentată de acel unic drum anevoios, şerpuitor ca şi conştiinţa umană, funcţionează ca un fel de cordon ombilical, alimentând permanent excrescenţa, împiedicând-o să se izoleze, să se desprindă şi să devină altceva decât corp omenesc.

Oamenii din Dogville sunt captivi într-un loc în care nu-i ţine nimeni, dar unde se simt comod, aşa cum se simt oamenii acolo unde au impresia că există dintotdeauna  şi că vor dăinui etern. 

Două chestiuni fundamentale lipsesc însă acolo dăinuirii unei colectivităţi umane: imaginaţia unui mers înainte şi, mai ales, legătura cu Dumnezeu.

Frica de „înapoi” şi spaima de „înainte”

Singurul lucru care-l ţine pe Tom în acel loc uitat de lume, care la noi s-ar fi numit simplu cătun, este o teribilă frică, o teamă cumultată, o frică dublă, venită din ambele direcţii posibile.

Frica de „înapoi” este, de fapt, teama de un contact direct şi nemijlocit, perceput ca o reîntoarcere la o civilizaţie activă cu care păstrează doar o legătură mediată şi minimală, dar căreia îi aparţine încă infinit mai mult decât crede.

Spaima de „înainte”, de muntele periculos şi insuficient explorat, esemnul unei carenţe structurale de lider şi, implicit, de imaginaţie.

Refugiaţi voluntar în acea fundătură, oamenii din Dogville comit păcatul capital al amânării vieţii, una dintre infinitele forme inconştiente de căutare a nemuririi.

Ajuns în acest punct al căutării răspunsurilor, înţeleg că răspunsurile greşite pe care le-am găsit până acum, de-a lungul întregii mele existenţe destul de dilematice, se datoreaza în imensă măsură formulării greşite sau prea cuminţi a întrebărilor – tot un semn al necoacerii, în definitiv –, astfel că mi-am pus pentru prima oară o întrebare profund dubitativă despre însăşi existenţa reală a evoluţiei şi, mai ales, asupra utilităţii ei. Nu am obţinut un răspuns complet şi mulţumitor, dar mi se pare că nu mai sunt totuşi atât de convins de utilitatea ei obligatorie şi salvatoare.

Am trăit până acum cu o convingerea adâncă – atât de adâncă încât nu mai cer explicaţie – că evoluţia este posibilă doar graţie existenţei unor oameni speciali, altfel, diferiţi de marea masă, a unor personalităţi puternice, înzestrate cu imaginaţie şi vanitate, din care derivă curajul şi curiozitatea.

În Dogville, această categorie este reprezentată de către Tom, unicul vieţuitor al oraşului dotat cu darul mobilităţii. Singurul care i-ar fi putut scoate pe toţi ceilalţi din acea aparenţă de armonie, în fapt nimic altceva decât o clasică rutină a supravieţuirii, o încremenire a vieţii în varianta ei minimală şi artificial întreţinută, posibilă doar în spaţii semi-virtuale, aşa cum era şi Dogville, tocmai pentru că nega cele două direcţii posibile, înainte şi înapoi. 

Dogville mi-a zdruncinat puternic credinţa în acel „înainte”, concept esenţial pentru mine, mai ales fără o alternativă demnă de luat în calcul. Supravieţuirea mea aproape uimitoare într-o ipostază cvasinealterată se datora optimismului incorigibil, care la rândul lui îşi trăge seva din ideea fundamentală că singura chestie importantă în viaţă e să mergi înainte. Adică să înduri şi să ierţi, să ignori şi să speri. Dar – mă întreb acum –, este acest lucru posibil oare, cu adevărat ? 

Sau, mai mult, e oare permis să trăieşti astfel, strângând din dinţi şi apoi râzând, sau ipostaza asta de durată e o formă de necredinţă, de trufie şi inconştienţă, un păcat, poate cel mai mare păcat posibil?

Dogville mi-a sugerat, mai precis mi-a confirmat, din nou, că „înainte” există, există întotdeauna, numai că nu e atât de esenţial şi de obligatoriu, de util şi de pozitiv precum crezusem înainte, cu toată fiinţa mea. Am fost năpădit de sentimentul straniu că mersul cu orice preţ înainte, practicat cu pretenţii de virtute şi putere nu e, în fond, decât cea mai perfidă expresie a slăbiciunii şi aroganţei omeneşti, iluzia supremă că poţi stăpâni nestăpânitul, că ţine doar de tine să-ţi învingi destinul, şi implicit divinitatea.

„Înainte” nu e altceva decât o amânare sine die a deznodământului, dar am înţeles că singura etică a amânării e practicarea ei în stare conştientă, fără iluzia că poţi opri sau schimba cu adevărat sfârşitul. Ca şi în cazul societăţii umane, în ansamblul ei, unde, de-a lungul spaţiului şi-al timpului, e un truism acceptat deja, cu o uimitoare nonşalanţă a resemnării, faptul că omul nu face altceva decât să se autodistrugă, începând cu prima clipă a vieţii lui semiconştiente,  cel mai adesea încet, uneori mai repede, dar întotdeuna temeinic.

Încercând să amâne sfârşitul, sub imperiul aroganţei şi al beţiei de inteligenţă, distruge la fel de destoinic, cu singura rigoare de care este capabil, cea a crimei, tot ce-l înconjoară, într-un spectacol care, deşi nu poate fi cuprins cu ochiul omului viu în toată plenitudinea lui spaţială şi temporală, are totuşi un rezultat final mai mult decât doar intuit. 

Este un adevăr peremptoriu că sfârşitul civilizaţiei umane îl va precede cu mult pe cel natural şi inevitabil al planetei. Nu se ştie însă cu siguranţă dacă şi pe cel al vieţii, în orice formă a ei. Pare din ce în ce mai sigur că şansa supravieţuirii vieţii pe pământ va depinde invers proporţional de nivelul de dezvoltare al unei civilizaţii umane, care la un moment dat se va prăbuşi sub propria greutate, trăgând după ea în neant toată viaţa de pe pămînt. Şi atunci, pentru bunul Dumnezeu, ce rost mai are să ne amânăm sfârşitul, al nostru şi al lumii întregi?! 

Zâmbesc în timp ce-mi pun întrebarea, ştiu deja bine că nu se pune, că nu are decât sensul unei fascinante şi amuzante cochetării, ca orice întrebare la care răspunsul nu e o alegere.

Cum o sinucidere în masă a întregii omeniri, singura salvare posibilă, ar contrazice întreaga logică a nesimţirii trufaşe pe care a fost clădită civilizaţia umană, acest fenomen se poate întâmpla cu gradul de probabilitate asemănător cu cel în care m-aş sinucide chiar eu – adică zero –, alternativa unică ce rămâne fiind doar o amânare perpetuă, dar conştientă, asumată, contemplativă şi detaşată, în care omul îşi înţelege limitele şi menirea, renunţând, printre altele (sau mai ales) la veleităţi divine. 

Mă încearcă astfel interesanta senzaţie a descoperirii singurei normalităţi posibile.

Alegând ca alternativă la conducerea semenilor săi „înainte”, impunerea propriei sale viziuni morale, Tom i-a condamnat – aparent – la distrugere. Aşa cum, până către sfârşitul filmului, Tom părea să fie – fără să fi fost cu adevărat nicio clipă – singura şansă de salvare a graţioasei Grace, există şi tentaţia facilă de a crede că tot el ar fi putut să-i salveze şi de la sfârşitul violent. Dacă acea şansă a exista cândva, ea a fost irosită înaintea sosirii „factorului destabilizator”, reprezentat de fugară.

Atunci când Grace a ajuns în Dogville, Tom se afla deja în plină impostură, disimulată, ca orice impostură naturală, sub măştile bunelor intenţii. Tânărul inteligent, atâta cât poţi fi de inteligent fără să trăieşti o viaţă – în Dogville se mima doar viaţa, până la sosirea tinerei –, şi profund, atâta cât poţi fi de profund fără să fi înţeles nevoia de Dumnezeu, păcătuise deja capital, nu prin dorinţa de a-şi impune ideologia în faţa singurei mulţumi pe care o avea la îndemână, cei cincisprezece adulţi din Dogville, ci pentru că, neavând o viaţă generatoare de experienţă proprie, nu avea nimic important de spus.

Tom şi Grace, în Dogville

Problema unui om inteligent, aşa cum era Tom, nu e necredinţa în sine, simpla necredinţă, aparent un moft, o cochetărie facultativă, ci lipsa alternativei la credinţă. Aşa cum un om simplu trebuie să creadă instinctiv, pentru a supravieţui, unul complicat e obligat să creadă ca să nu înnebunească. Aparent, credinţa primului e necondiţionată, „pură”, în timp ce al doilea crede sub beneficiu de inventar, critic şi, implicit, condiţionat.

În realitate, omul simplu nu ştie că nu poate trăi fără credinţă şi e gata oricând să si-o piardă, s-o schimbe la o adică pe altceva, tocmai pentru că, nefiind un merit câştigat, n-o apreciază aşa cum o face cel care a ajuns la ea trecând prin focurile iadului, mistuit de îndoială şi păcate. Pentru acest om care ştie atât de multe, credinţa ajunge să rămână singura certitudine, singurul bun.

Viaţa lui Tom, o pleiadă de promisiuni, avea consistenţa cărţii pe care începuse cândva s-o scrie: două cuvinte dintr-un preambul. Atunci când un om nu are nimic profund şi personal de împărtăşit, dar simte nevoia de a păstori şi are totodată credinţă, poate doar să medieze între Dumnezeu şi oameni, satisfăcând nevoia organică de autoritate pe care masa o resimte întotdeauna.

Tom intuise bine acea lipsă şi, bucurându-se în sinea lui de absenţa unui preot, a cărui venire era pe cât de aşteptată – ca semn al nevoii –, pe atât de improbabilă, nu rezistă ispitei de-a ocupa direct locul divinităţii.
Problema lui era, însă, aceea că era totuşi om, lipsit de genă mesianică, aşa cum o avea Grace, a cărei venire îi aduce acestuia treptat revelaţia limitei sale, pe care în final o acceptă, cu toată pleida de justificări interioare din care nu credea o iotă şi cu toată ura omenească astfel dezlănţuită, exprimată concret prin gesturile simbolic şi profund umane ale delaţiunii şi trădării. Acesta este şi momentul prăbuşirii lui din începutul de înălţare pe care-l trăise, graţie lui Grace. 

Tocmai înţelegerea faptului că nimic din măreţia pe care-o simţise după venirea lui Grace nu i se datora şi nu-i aparţinea, îl făcuse s-o urască de moarte, singurul sentiment autentic de care omul e capabil atunci când, mai întotdeauna, nu reuşeste să iubească – trebuie menţionat că eu nu consider indiferenţa, starea omenească de departe preponderentă, ca fiind un sentiment. Faptul că, cel mai adesea, ura noastră nu se materializează, ţine de laşitatea şi comoditatea noastră, nu de vreo aplecare structurală spre toleranţă, indulgenţă şi iertare autentică.

Contrar aparenţelor, Tom nu făcuse o alegere atunci când a hotărât s-o trădeze pe Grace, trecând explicit de partea „mulţimii”, de care nu se putuse de fapt desprinde cu adevărat niciodată, aşa cum nici aceasta nu alesese să fie rea, din ce în ce mai rea, previzibil de rea, cu femeia ce-i silise la un moment dat să fie buni. Fiecare mic şi aparent scuzabil ori explicabil gest de laşitate, de ezitare, de amânare a ajutorului concret pe care ar fi trebuit să-l ofere femeii subjugate, în mare măsură şi din cauza pasivităţii şi nevolniciei lui, erau consecinţa inevitabilă a primei lui alegeri, anterioră sosirii fugarei.

Trădându-şi vocaţia de păstor al comunităţii, obligat prin apariţia tinerei în viaţa lui să nu mai amâne la nesfârşit momentul privirii în oglindă, copleşit de sentimentul de inferioritate provocat de forţa ei neomenească, Tom nu mai are decât varianta răului. Mai inteligent decât toţi ceilalţi, răul lui e mai perfid şi mai eficient, atât de eficient încât duce direct, de îndată, la deznodământul la care duce inexorabil răul: distrugerea.

Bine apare graţie altora

Dogville mi-a demonstrat, încă o dată, cu persuasiunea geniului, că omul nu este bun. Dar, mai ales, că el nu este neapărat rău, esenţialmente rău, condamnat să fie rău. Acest aspect e esenţial, pentru că face posibilă dăinuirea în miezul ei a unei filozofii de viaţă, altfel destul de riscantă şi de păguboasă, fundamentată pe o inepuizabilă încredere în oameni. 

Omul este şi bun şi rău, definitoriu fiind faptul că nu poate fi bun de unul singur, lăsat de izbelişte. Iar simpla existenţă a unei mulţimi, indiferent de mărimea ei, nu are nicidecum o altă semnificaţie decât aceea a unei sume de singurătăţi.

Binele există în fiecare om, încă de la naştere. Pentru a şti acest lucru, pentru a nu avea nici măcar scuza fundamentală a absenţei lui, la un moment dat, cel puţin la un singur moment dat, ne este relevat. Îl arătăm şi-l simţim şi noi, uneori cu uluire. 

Suntem, cel puţin o dată-n viaţă, buni. Câteodată, avem mai multe asemenea puseuri. Doar că starea de bine, ca singur mod de viaţă cu sens şi legitimitate divină, nu e o sumă de puseuri disparate şi aleatorii. Atunci când – în covârşitoarea majoritate a existenţei lui – nu este dobândit prin efort propriu, binele apare şi dăinuieşte exclusiv graţie altora, prin construcţiile morale pe care aceştia, alţii, le fac în jurul „neputincioşilor” de noi, precum şi prin veghea lor permanentă şi obligatorie.

Oamenii din Dogville nu avea nici edificii morale şi nici priviri aţintite de „sus” asupra lor. Erau singuri şi, implicit, incapabili să-şi menţină binele scos la iveală, în fiecare, de către Grace, în momentul-cheie, cel iniţial, al acceptării ei sincere, şi dovedit prin duioasele semne de mărunt regret, atunci când se pusese prima oară problema plecării ei, după cele două săptămâni de „test”.

Sunt convins că niciunul dintre cei cincisprezece nu avusese intenţia, ori măcar perspectiva comportării viitoare faţă de Grace, care, prea simplist, ar putea fi catalogată ca fiind mizerabilă. Sau omeneşte previzibilă. Bunătatea lor fusese autentică , dar efemeră, ca orice bunătate întâmplătoare. Genul acela de înălţare bruscă şi rapidă pentru care niciodată timpul singur nu te pregăteşte, urmată de o prăbuşire cu încetinitorul, în care singura şansă a omului de a se mai suporta este să-şi justifice tocmai prăbuşirea. Rezultatul este acela că devine din ce în ce mai rău.

Legile fizicii ar spune că orice cădere se termină acolo unde a început înălţarea. Poate că dacă starea lor inaugurală ar fi fost una reală şi naturală, acei oameni ar fi revenit la ea, la mizantropia lor de grup restrâns, şi totul s-ar fi reluat, ciclic şi inexorabil. 

„Laboratorul” social care era Dogville, o veritabilă miniatură o oricărui oraş, ce-ar putea exista oriunde si oricând, conţinând toate caracteristicile esenţiale unei colectivităţi largi, precum şi categoriile sociale, inclusiv minorităţi rasiale, le conservase însă viaţa, în lipsa unui catalizator, într-un stadiu de aşteptare repetativă şi neconştientizată a propriului lor miracol necesar. Nu aveau de unde să ştie că acest miracol nu însemnă salvarea, ci doar şansa ei, mi-am zis, de îndată ce am realizat că nu mai cred că oamenii aceia au avut în realitate vreo şansă, din motivele pe care deja le-am intuit. 

Grace îi silise să fie buni, fără ca ei să fie pregătiţi şi capabili să fie buni în continuare, cu adevărat buni. Viaţa acestui gen de oameni singuri şi simpli, oamenii obişnuiţi ce reprezintă regula umanităţii, este suportabilă doar fără experienţa alterităţii, oricât de paradoxal ar părea. Trăiseră meschin şi rău până atunci, dar fără să realizeze acest lucru, pentru că nu suferiseră niciodată de o criză de identitate, premergătoare şi generatoare a trăirii, a trecerii prin alteritate, absolut obligatorie pentru găsirea unei identităţi reale şi pozitive. Identitatea lor pură, perfect naturală altfel, ca orice identitate certă, de felul ăsta, excludea un bine profund în manifestarea lui, şi nu ca existenţă în miez. 

Grace le arătase, prin simpla ei prezenţă, ce înseamnă binele, scoţând automat la iveală şi binele lor ascuns, fără să le ofere nimic altceva în plus şi, în loc de starea de adormire, îi condamnase la o viaţă ce mai putea fi trăită doar printr-o escaladarea autojustificativă a răului.

Iisus în persoana lui Grace

A-ţi imagina că Grace îi putea salva e ca şi când ai crede că Iisus ar fi putut salva lumea, orice lume, şi nu doar cea în care a trăit, a murit şi a înviat, sau că aceasta ar fi fost adevărata lui misiune pe pământ. 

Nu m-am gândit chiar imediat la legătura dintre Dogville şi lumea largă, doar înţelegerea mesianismului metaforei m-a dus cu gândul la Iisus, la asemănarea teribilă dintre acesta şi Grace.

Intrând pe net pentru a căuta referinţe despre film, imediat după vizionarea lui, am găsit şi un comentariu făcut de Cristian Tudor Popescu, care m-a tulburat şi mai mult, tocmai prin trimiterile la Iisus. Trebuie să menţionez că întotdeauna l-am socotit pe ziaristul scriitor un fel de salvator, de reper eristic al pasiunii numite cinefilie, apelând la el ori de câte ori aveam dubii sau polemici legate de consistenţa intelectuală a acestei preocupări. 

CTP spunea, printre altele, că acest film pune în discuţie însăşi învăţătura biblică a întoarcerii celuilalt obraz. Iniţial am fost de acord cu părerea sugerată de CTP, şi anume aceea că obrazul nu trebuie întors neapărat, ori măcar nu de fiecare dată, după orice palmă. Fără pedeapsă, fără retorsiune, răul îşi pierde sensul şi scopul, iar totul devine un amestec tulbure. Răul cere pedeapsă, aşa cum binele cere răsplată, pentru a fi şi rămâne bine.

Nouă, oamenilor, nu ne este îngăduit să iertăm. Refuzând să întoarcă obrazul şi ultima dată, iertându-i, cu aceeaşi bunătate pe care le-o arătase invariabil până atunci, Grace le acordă o binemeritată pedeapsă. Răzbunându-se, redeveni om, regăsindu-şi astfel răul adânc, prezent în fiecare dintre noi, întocmai ca şi binele.

Finalul filmului, în opinia lui Cristian Tudor Popescu, pe care i-am împărtăşit-o iniţial, dovedea că nu există personaje pozitive. Bunătatea întruchipată, bunătatea răbdătoare şi iertătoare, bunătatea perfectă ce fusese Grace se metamorfozase brusc în răutatate nemiloasă, exact atunci când toate stereotipurile încrustate în subconştientul spectatorului prevedeau happy end-ul.

Răul învinsese, aşa cum, nu-i aşa, se întâmplă întotdeuna în viaţa reală, şi nu se prea întâmplă în filme, pentru a ne putea menţine noi, toţi spectatorii lumii, nivelul de optimism şi de speranţă ce fac posibilă supravieţuirea.

Gândindu-mă însă mai bine şi revăzând în minte scena premergătoare finalului, discuţia dintre Grace şi tatăl ei – mafiotul de care fugise şi care-o căuta, pe care Tom îl chemase crezând c-o să-i scape astfel de ea, neştiind că e de fapt chiar tatăl ei –, am primit dintr-odată o nouă înţelegere a tâlcului sfârşitului. 

Efectul a fost miraculos. Depresia profundă resimţită până atunci, ruşinea de a fi bărbat şi om, au dispărut aproape complet, fiind înlocuite de un optimism straniu. Finalul a fost de fapt unul fericit, chiar singurul final fericit posibil. Grace a reuşit în final să-şi învingă aroganţa bunătăţii, evoluând şi împlinindu-şi destinul neomenesc, mesianic. Gestul ei final nu poate fi măsurat cu atribute specific omeneşti, bine sau rău, situându-se cumva deasupra acestora, dar era necesar, la fel de necesar cum este şi apocalipsa. 

Grace străbate, în esenţa ei, toată calea cristică, aducându-le oamenilor singuri din Dogville ideologia bunătăţii, aceeaşi ideologie propovăduită şi de Iisus, cum bine zicea şi CTP-ul. Reuşeşte prin pilda binelui să scoată la suprafaţă latura pozitivă din fiecare, pentru scurt timp, dar suficient pentru a le arăta că aceasta există. Este apoi trădată, pe rând, de fiecare. În final, zace în lanţuri, „răstignită” în patul mizer în care e violată sistematic.
Ajuns în acest punct, i-am dat din nou dreptate lui Cristian Tudor Popescu şi am lăcrimat. Iisus ar fi trebuit să fie femeie! Simt cu toată fiinţa mea o incompatibilitate mai mare ca oricând între destinul cristic şi natura masculină, incapabilă de perfecţiunea sacrificiului şi a suferinţei. Fără viol, suprema bestialitate omenească – şi nu crima! –, supliciul lui Iisus nu era desăvârşit.

Tom, care nu joacă în Dogville rolul Iudei – acesta revenindu-i mai degrabă lui Ben, acela din „industria transporturilor” –, ci al unui fel de Caiafa, într-un consens profund şi tacit cu acea comunitate din care organic făcea parte, nu are curajul crimei. La fel cum iudeii au apelat la romani, Tom si zeloţii din Dogville apelează la mafioţii ce-ar fi trebuit să facă în locul lor gestul necesar. 

De aici, regizorul devine ironic şi nerăbdător. Tatăl mafiot joacă rolul Tatălui ceresc, pe care noi, oamenii, ne încăpăţânăm teribil să-l cântărim cu măsuri omeneşti. Uimitor, mafiotul reuşeşte să-şi lumineze fiica, deschizându-i ochii, ajutând-o să înţeleagă că adevărata aroganţă – de care ea îl acuzase permanent – constă în iluzia că poţi ierta, că poţi fi astfel mai bun, rămânând, totodată, om.

Într-o realitate previzibilă, un om atât de bun cum era Grace nu poate acţiona altfel decât este, iertând – sau crezând c-o face – şi trecând cu superioritate mai departe, mergând înainte, cum spunea chiar ea, întorcând de fiecare dată celălalt obraz. Nimic nu poate fi mai trufaş şi păgubos decât credinţa obstinată  că cei ce nu pot înţelege vor aprecia un astfel de gest şi că le va folosi la altceva decât la perpetuarea vieţii rău trăite, ori la osificarea nesimţirii lor, amânând deznodământul implacabil.

Aşa cum oamenii au înţeles, în sinea lor, că supravieţuirea lor spirituală depinde de moartea femeii, întocmai ca şi membrii Sinedriului, şi Grace înţelege în final că nu-i este permis să ierte.

Încetând să mai fie Grace cea umană şi întorcătoare-de-obraz, plătind preţul înţelegerii – sacrificiul şi suferinţa –, ea evolueză din stadiul de om într-unul din care face ceea ce trebuie să facă, singurul lucru permis: îi stârpeşte.

Metamorfoza ei subită are tâlcul învierii, dar Lars von Trier comprimă parabola biblică, astfel că apocalipsa îi succede cu repeziciune . Rolul mesianic nu este acela de a salva omenirea, ci de a-i defini prin exemplu teribil coordonatele – binele şi răul – dându-i sentimentul pierzaniei şi iluzia că se poate salva singură. Ştiind că acest lucru nu e posibil, Grace scuteşte simbolic omenirea, atât cât îi permite mesianismul limitat, de povara acelei comunităţi pierdute definitiv, nu doar geografic. În fapt, îi scuteşte pe acei muritori de chinul amânării, suportabil doar prin construirea unei vieţi fundamental bune. „Dacă un oraş de pe planeta aceasta ar trebui să dispară, cu siguranţă acesta e Dogville”, spune Grace.

În fond, ce altceva decât o aplicaţie la scară planetară a aceleiaşi idei este Apocalipsa? E adevărat, în Apocalipsă există şi o speranţă, cel mai înşelător şi perfid lucru cu putinţă, aceea că vor exista supravieţuitori (cei drepţi şi aleşi). 

În Dogville, Grace nu găseşte niciun ales.