Filmul „Marţianul“ sau realismul socialist sovietic în variantă americană

Am văzut nu demult, pe DVD, filmul american Marţianul, scos pe piaţă în octombrie 2015, pricopsit cu premii şi nominalizări Oscar. Am mai scris, cred, dar dacă n-am mai scris e ca şi cum aş fi făcut-o, că Hollywood-ul bate Mosfilmul de pe vremea lui Stalin la capitolul realismul socialist de tip american.

Realismul socialist îl ştiu pe de rost din cercetarea pentru istoria literaturii proletcultiste. Pe scurt, era un sistem de concepte şi raţionamente bine articulat menit a justifica, în plan teoretic, folosirea literaturii şi artei ca instrumente de propagandă ale regimului comunist în faza sa stalinistă.

Romanele, piesele de teatru, filmele, desenele chiar, trebuiau să se supună misiunii revoluţionare de a stîrni în cititor şi spectator anumite trăiri, considerate ca singurele definitorii pentru omul nou: mândria de a trăi şi munci în socialism, ura faţă de duşmanul de clasă, hotărârea de a-şi da viaţa pentru Măreţul ideal al depăşirii normei la strung sau la forjă.

Marţianul, în regia lui Ridley Scott şi cu Matt Damon în rolul principal, se înscrie în categoria peliculelor hollywoodiene, gen Independence Day, menite a-i convinge pe americani că ţara lor e cea mai tare din lume.

Realismul socialist îşi propunea să trezească şi să întărească mîndria de a trăi în Uninea Sovietică. Marţianul îşi propune să trezească şi să întărească mândria de a trăi în America.

În timpul primei expediţii umane pe Marte (ARES 3), o furtună cum doar pe planeta asta se petrec îi obligă pe membrii echipajului să o zbughească de pe planetă. În grabă, convinşi că e mort, ei lasă pe Marte, singur-singurel, pe unul dintre colegi: Mark Watney, botanist de meserie. Mortul nu e însă mort! Mai ceva ca, la Praga, în 1989, cînd a căzut Comunismul din cauza unui student mort în confruntările cu Forţele speciale, pentru a se dovedi mai târziu că mortul nu era nici mort şi nici student, ci viu şi agent al Poliţiei secrete.

Mortul care nu era mort se ridică, se îndreaptă spre un aşezămînt căruia îi zice habitaclu, intră, îşi scoate costumul, îşi repară rana în stil Silvester Stalone în junglă şi-şi dă seama că trebuie să rămînă viu pe Marte, de unul singur, vreo patru ani pământeni.

De aici începând, cam jumătate de film eroul trebăluieşte de unul singur. Când am fost la Kandahar, în Afganistan, la unitatea noastră din cadrul Coaliţiei multinaţionale mi s-a povestit cu mândrie superioritatea militarilor român când vine vorba de improvizaţii.

Dacă se strică motorul unui TAB, americanii pierd o grămadă de timp cu găsirea soluţiei pe calculator. Românii o rezolvă singuri şi pe loc. Iau o sârmă, deşurubează ceva care din fabrică nu poate fi deşurubat, pune sîrma între două borne şi, gata, maşina începe să păcăne. Genul acesta al improvizaţiei de tip şuşanea poate fi întâlnit în chip strălucit la eroul peliculei „Marţianul“.

Cam vreo jumătate de film el nu face altceva decât să improvizeze la nesfârşit pentru a supravieţui pe Marte. Mi-a fost necesar un efort supraomenesc pentru a nu da pe repede înainte ca să sar peste această parte, de fapt, cam peste tot filmul.

Pentru că:

1) Înţelegeam că tot  ce face el cere cunoştinţe de specialitate.

Oricât încearcă eroul o operaţiune de popularizare a unor discipline precum Astro Fizica şi Astro Botanica, unui ageamiu ca mine îi e imposibil să priceapă soluţiile prin care el  taie nodul gordian de cîteva ori.

2) Potrivit scenariului, personajul e singur pe Marte.

În consecinţă, oricât de binevoitor aş fi fost cu producătorii, nu m-am putut aştepta o clipă la o scenă erotică (între noi fie vorba mi se pare ciudat că marţianul n-a fost pricopsit de scenarist cu rememorarea unor scene sexuale cu iubita sau măcar cu nevasta) şi, cu atât mai puţin, la vreo enigmă poliţistă.

Singur pe  Marte, eroul n-avea cum să se asasineze singur, după care să purceadă la o anchetă detectivistică strălucită, după modelul hollywoodian al bucătăreselor imabatile în materie de elucidat crime care dau bătăi de cap întregului Corp Poliţienesc.

3) Deşi marţianul intră în conflict, la un moment dat, cu NASA, nici în această parte filmul nu depăşeşte hotarele unei întreprinderi publicitare comandate de NASA înaintea unei alocări bugetare din partea Congresului.

Până la urmă, graţie unui geniu de la NASA (care se străduieşte din răsputeri să ne convingă că e geniul prin bizareriile de comportament), se pune la cale o recuperare a eroului de către chiar colegii săi aflaţi în drum spre Pământ.

Urmează câteva secvenţe dorite de producători senzaţionale, cum ar fi prinderea marţianului în plin spaţiu cosmic de chiar comandantul navetei (O femeie, desigur, pentru ca americanii s-o voteze pe Hilary Clinton!), într-o operaţiune amintind de ajutorul dat unui călător să se urce din mers în trenul pus deja în mişcare. Ca şi în alte filme ale realismului socialist hollywoodian, recuperarea americanului devine o cauză a întregii planete.

Ne sunt arătate pieţe publice arhipline (Times Square din New York, Tien An Men din Beijing, Trafalgar Square din Londra), unde omenirea urmăreşte în direct, cu sufletul la gură, operaţiunea americană.

În toate peliculele de acest gen de până acum, Americii îi sare în ajutor o altă Mare Putere. Această Mare Putere în materie de cosmonautică era Rusia. Ei bine, în Marţianul, Marea Putere e China.

Rusia e exclusă cu totul din Afacere.

Pupicii trimişi Chinei de către americani e noutatea senzaţională a acestui film care merită văzut doar dacă e singurul DVD de care dispuneţi după eşuarea pe o insulă pustie.