Fraţii Grimm reloaded
0
POVESTE Noua producţie Disney, „În inima pădurii“ / „Into the Woods“, este ecranizarea unui musical de succes de pe Broadway, în care autorii fac un mixtum compositum din celebrele basme ale celor doi scriitori germani.
Cel mai recent film al studiourilor Disney, regizat de Rob Marshall şi cu vedete precum Meryl Streep, Johnny Depp, Emily Blunt şi Anna Kendrick în distribuţie, este de fapt transpunerea pe ecran a unui musical celebru de pe Broadway. Scris de James Lapine (text) şi Stephen Sondheim (versuri şi muzică), musicalul a avut premiera tocmai în anul 1986 şi a câştigat câteva importante premii Tony (echivalentul Oscarurilor pentru producţiile teatrale). Adaptarea pentru ecran şi scenariul actualului film sunt semnate de acelaşi James Lapine, de-a lungul vremii şi cu activitate de regizor („Impromptu“, 1991).
Vrăjitoarea Meryl Streep
Patru sunt basmele alese de autori pentru a fi amestecate şi reinterpretate în scenariul acestui musical: „Scufiţa Roşie“, „Cenuşăreasa“, „Rapunzel“ şi „Jack şi vrejul de fasole“ (acesta din urmă făcând parte, de fapt, din folclorul englez, dar este o licenţă pe care Lapine şi-a permis-o). Toate sunt unificate de povestea-umbrelă a unui cuplu de brutari care doreşte să aibă un copil şi a vrăjitoarei de care depinde acest lucru, interpretată de Meryl Streep.
De-a lungul vremii au existat mai multe tentative eşuate de a aduce musicalul pe ecran, până la urmă studiourile Disney sunt cele care au reuşit. Regizorul Rob Marshall era calificat pentru această întreprindere de mâna pe care şi-a făcut-o la alte două musicaluri cinematografice: marele succes „Chicago“ (2002) şi „Nine“ (2009, după Fellini), de un succes mai moderat.
Poveste morală
Poveştile clasice sunt nu numai amestecate între ele, ci şi reinterpretate, făcute de nerecunoscut, iar personajele se încearcă a căpăta fiecare adâncime psihologică, ceea ce în principiu lipseşte unui text original de basm. O poveste morală, despre consecinţele propriilor acte, este ceea ce au intenţionat de fapt autorii acestei remixări a celebrelor poveşti ale Fraţilor Grimm. Totuşi, rezultatul nu este reuşit decât parţial, multe dintre secvenţe făcându-te să le priveşti cu gura căscată şi să te întrebi la ce asişti de fapt.
În plus, se mai poate obiecta că tonul filmului nu este unitar: începe ca un basm clasic, continuă prin a-şi parodia de multe ori propriile personaje şi situaţii (deşi luarea în tărbacă a prinţilor şi cavalerilor pe cap alb pare fumată, fiind un loc comun din 2001 încoace, de când cu primul „Shrek“), apoi virează spre povestea moralizatoare despre care vorbeam. Deşi cluul întregii poveşti constă în cea de-a doua jumătate, de după nunta prinţului şi a Cenuşăresei, atunci când toate personajele par (doar) a-şi fi rezolvat problemele, senzaţia este că cele două părţi nu se îmbină una cu alta, iar cea de-a doua e lipită ca un apendice artificial poveştii de basm propriu-zise. Mai grav, această producţie Disney, deşi şi-a făcut deja datoria la box-office, se poate spune că nu are un public-ţintă clar definit: nu este propriu-zis un film pentru copii, dar niciunul pentru adulţii amatori de subtilităţi.
Lupul e Johnny Depp
După părerea mea, cântecele lui Sondheim de aici nu sunt atât de memorabile ca în alte musicaluri, dar unul din principalele puncte de atracţie ale peliculei a fost tocmai prezenţa multor vedete în distribuţie, care să cânte cu propriile voci. Marketingul filmului a insistat mult pe apariţia lui Johnny Depp în rolul Lupului cel rău, dar – pe lângă că partitura lui este foarte redusă în economia filmului – acesta se dovedeşte a fi, încă o dată, cabotinul perfect.
Nici Meryl Streep, în rolul central al vrăjitoarei, nu cred că este departe de prestaţia lui Depp. La fel de neconvingătoare este prezenţa Annei Kendrick în rolul Cenuşăresei, în schimb partituri mult mai consistente au Emily Blunt (soţia brutarului) şi flăcăul Daniel Huttlestone (în rolul lui Jack), cu experienţă substanţială de la rolul Gavroche din recentul musical „Mizerabilii“.
Cântecul silvei teutone
Nu este, evident, pentru prima oară când Hollywoodul atacă fondul clasic de basme al autorilor germani pentru a le amalgama într-un produs unitar, să ne amintim doar de filmul „The Wonderful World of the Brothers Grimm“ / „Minunata lume a fraţilor Grimm“ (1962, regia Henry Levin, secondat şi de George Pal), care-i introducea ca personaje şi pe cei doi fraţi iconici, dar reinterpretarea de acolo era departe de ce avem acum. Se uită des că culegerea de basme a Fraţilor Grimm, publicată la începutul secolului al XIX-lea, se numea de fapt „Povestiri de groază din folclorul german“ (1812), iar musicalul scris de James Lapine şi Stephen Sondheim, precum şi actualul film al lui Rob Marshall, recuperează puţin din acest filon.
Un film epocal ca „Fraţii Grimm“ (2005) al lui Terry Gilliam (pe scenariul scris de Ehren Kruger), departe de a fi un divertisment facil, surprindea bine toate aceste fapte istorice. La începutul secolului XIX, Germania nu numai că era compusă din vreo 1000 de state şi stătuleţe, dar, în afară de marile centre urbane, era profund nedezvoltată, rămasă la nivelurile primitiv şi medieval, silvele teutone favorizând izolarea şi sumbritatea. Conflictul franco-german, care subîntinde istoria Europei ultimelor două secole, începe de fapt atunci când armatele lui Napoleon, promotoare ale celor mai avansate şi emancipate idei europene, ale raţionalismului cu alte cuvinte, se ciocnesc de rezistenţa acestui fond teluric, primitiv, iraţional.
Alte filme, alte adaptări
Lipseşte în această idee tocmai povestirea cea mai reprezentativă pentru pierderea în labirintul pădurii, adică „Hänsel şi Gretel“ (plus că este vorba despre doi copii abandonaţi de propriii părinţi, aflaţi în confruntare cu o vrăjitoare hâdă, crudă şi rea); ea a „beneficiat“ totuşi de o adaptare recentă, „Hansel & Gretel: Witch Hunters“ / „Hansel şi Gretel: Vânătorii de vrăjitoare“ (2013), un sequel care a transformat-o în ceva de nerecunoscut (valabil şi pentru recentul „Jack the Giant Slayer“ / „Jack şi uriaşii“ al lui Bryan Singer, tot din 2013, în care flăcăul englez şi vrejul său se reprofilează ca un... măcelar).
Lipseşte şi binecunoscuta „Albă-ca-Zăpada“, probabil din două motive: unu, fiind prea complexă, ar fi dezechilibrat firul narativ, doi, s-a bucurat totuşi de curând de două adaptări şi reinterpretări, una mai uşchită decât cealaltă: „Mirror Mirror“ / „Oglindă, Oglinjoară“ (2012, regia Tarsem Singh, cu Julia Roberts în rolul reginei-maşteră) şi „Snow White and the Huntsman“ / „Albă ca Zăpada şi Războinicul Vânător“ (tot 2012, regia Rupert Sanders), în care o ingenuă războinică (Kristen Stewart, din seria „Twilight“) se aliază cu un Vânător sexos (Chris Hemsworth) pentru a lupta împotriva reginei rele (Charlize Theron), numită Ravenna (sic!).
Nici Scufiţa Roşie nu mai e atât de inocentă
Observăm că basmele clasice ale Fraţilor Grimm au fost, aşadar, în ultimii ani un cal de bătaie recurent al scenariştilor hollywoodieni în pană de inspiraţie. Nu a scăpat nici nevinovata „Scufiţă Roşie“ (savuroasă în varianta actuală din „Into the Woods“, jucată de debutanta în film Lilla Crawford): „Red Riding Hood“ / „Scufiţa Roşie“ (2011), semnat de Catherine Hardwicke (regizoarea primului „Twilight“, în 2008), cu Amanda Seyfried, Gary Oldman şi Julie Christie (bunica).
Povestea devine aici de nerecunoscut, fiind vorba de un love story între o tânără (Scufiţa) şi un pădurar (tăietor de lemne) orfan, ameninţaţi de un... vârcolac (om-lup). Preferăm totuşi varianta horror mai veche, uitată acum, a lui Neil Jordan (regizor irlandez cu mare apetenţă pentru aşa ceva, vezi şi „High Spirits“, „Interviu cu un vampir“, „The Butcher Boy“ sau recentul „Byzantium“): este vorba despre „The Company of Wolves“, din 1984, cu Angela Lansbury în rolul bunicii povestitoare, care mixează de fapt mai multe tradiţii folclorice, toate cu o puternică încărcătură sexuală.
Info
În inima pădurii / Into the Woods (SUA, 2014)
Regia: Rob Marshall
Cu: Meryl Streep, Johnny Depp, Emily Blunt, Daniel Huttlestone, Anna Kendrick
3 stele
Se încarcă comentariile...
