Hercules (2014)

Scriu rapid despre filmul acesta, de dragul poveştii, al actorilor şi pentru că vă va confirma cum numai mediocritatea poate, ce spuneam despre individualism. Recomand filmul numai tinerilor, în special tinerilor băieţi. Trăim într-o epocă în care bărbăţia este mereu căutată în eroi. Nu este aproape niciodată găsită. Vrem eroi şi vrem în acelaşi timp să le umilim mândria şi să le murdărim nobilitatea...

1.Mediocritatea extraordinară a filmului vă va arăta tot felul de lucruri despre care am scris în ce priveşte individualismul ca blestem al epocii noastre. Este o poveste despre cel mai democratic erou grec, Hercule, numit Herakles, care ar putea fi tradus faima / gloria Herei, care zeiţă încearcă să îl distrugă, reuşind numai să dovedească ca într-adevăr este un supra-om--un semizeu.

În acest film, zeii sunt numai statui, lumea este esenţial materialistă, nu există nici un fel de soartă care domină puterile oamenilor şi fiecare individ este el însuşi special. Numai că intriga filmului demolează tacit toate aceste imposturi, arătând gândirea democratică ca o serie de prejudecăţi ridicole. Vedeţi aici nişte exemple mai dure. Spus în termenii filmului--nimic serios nu este spus despre paternitatea lui Hercule, anume legătura dintre putere şi justiţie atât de problematică în cazul lui Zeus. 

Nu vreau să judec filmul prin comparaţie cu Euripide, pentru că nu ar fi cinstit sau serios. Singurul lucru care promite la acest film este că s-ar putea să fie profitabil, pentru că este făcut pe 100 milioane de dolari, nu 200. Dacă asta deschide o nouă posibilitate--reciclarea anilor 1950-60--pentru filme cu eroi greco-romani, e bine. Lumea nouă ar trebui să audă de creaturile care au făcut obiectul inspiraţiei atâtor mari poeţi.

2.Asta mă aduce la audienţa de astăzi. Acesta este un film pentru copii, pentru băieţi care nu sunt corupţi, brutali, prea slabi pentru a admira eroismul sau prea sofisticaţi. Pe scurt, este un film burghez pentru copii burghezi. Ăsta este un lucru bun, pentru că arată măcar o parte din eroism şi din nevoile noastre sufleteşti aristocratice într-o lume care este excesiv de democratică. În acelaşi timp, arată că eroii fac greşeli şi că trebuie să se dedice apărării libertăţii democratice pentru a fi demni.

3.Am văzut actori adevăraţi aruncându-şi la gunoi carierele în astfel de filme de multă vreme. Este trist, dar poate că nu putem trăi altfel. Piaţa liberă nu este capabilă să recunoască poezia înaltă, de care actorii buni depind. Faima actorilor buni este o imagine palidă a geniului poetic, dar este destul de puternică pentru a îmblânzi vulgaritatea vremii noastre. În acest film, apare Rufus Sewell, eroul din Dark City, filmul pe care fi trebuit să îl vedeţi în loc de Matrix şi, pentru cine îşi aminteşte dezolarea sfârşitului anilor 1990, Truman show. Voi scrie curând despre Dark city, pe care acum vi-l recomand cu căldură.

Urmaţi link-urile pentru recomandări de filme în care aceşti actori strălucesc. Ian McShane şi John Hurt şi ei par să fi făcut un ban de care poate au nevoie sau o apariţie care să le flateze vanitatea de actori, fără să adauge ceva la talentele sau splendorile de care sunt capabili. Arată ca propriile lor dubluri... Apoi, Joseph Fiennes face o imitaţie parodică după Daniel Day-Lewis şi o domnişoară nordică face o imitaţie mai dură de Nicole Kidman. Trebuie să existe o eroină, de dragul feminismului şi al tinerelor fete, dar aş fi preferat una mai interesantă şi care are timp să vorbească, nu numai să tragă cu arcul. Dar asta nu îmi diminuează entusiasmul pentru domnişoare atletice care trag cu arcul. Sute de filme ar putea fi înfrumuseţate astfel...