Hobitul democratic, Tolkien redux

Aţi văzut noul Hobbit? Vă place Tolkien? Atunci acesta este un articol bun de citit, dar nu o plăcere.--Munca de critic de film este asemenea muncii de detectiv, minus pericolul. Trebuie să fii atent la detalii şi să te gândeşti cum să potriveşti faptele cu o minte care le ghidează. Şi într-un fel este ca teologia--trebuie să presupui că nu există accidente, că un scop fundamental ghidează totul, că lucrurile au un sens care le dă o formă.

Acum nu vreau decât să vă atrag atenţia la nişte detalii despre povestire. Ultimul film Hobbit corespunde vag ultimelor capitole din carte. În măsura în care recunoaştem situaţia pe care o descrie, s-ar putea să spună ceva serios despre problemele noastre cu alianţele. Dar există o problemă: Democraţiile astăzi şi-au abandonat armatele. În carte, singura parte vizibilă dintr-un regim decent, cam ca democraţiile noastre, este armata. Ce avem în comun este o lipsă de atracţie pentru război. Aşa că poate noi nu suntem decât o conseinţă naturală a succesului civilizaţiei, adică a victoriei regimurilor decente asupra celor monstruoase.

Două lucruri importante diferă între carte şi film. Întâi, în carte este clar că tot războiul este necesar şi în sine, şi ca preludiul unui război mult mai mare. Dreptul civilizaţiei de a ocupa lumea este afirmat o dată cu dreptul implicat de a distruge barbari periculoşi. De aici iese o artă a războiului controlată de o mare strategie. Nu cred că există vreo poveste populară acum care să mai afirme asta. E clar din film, însă, că civilizaţia nu are nici un fel de orientare sau încredere datorată vreunei înţelegeri a ceea ce este drept şi a ceea ce este necesar. Din acest motiv, elementul strategic lipseşte complet. Ar suna a imperialism sau politică!

Apoi, în carte elfii nu vor război, pentru că împacă viaţa naturală cu un regim politic aristocratic azi de neînţeles. E drept că povestea sugerează că natura şi pacea par să fie cam acelaşi lucru--şi hobiţii sunt pacifişti. Dar elfii au abilitatea de război a aristocraţilor, în timp ce hobiţii îşi datorează libertatea norocului, care nu e o virtute. În film, oamenii sunt pacifişti şi elfii războinici, ceea ce derivă dintr-o ideologie naivă şi oarecum obtuză--naivă pentru că nu vede o legătură între libertate şi război, obtuză pentru că nu vede cum egalitatea democratică poate provoca şi nu poate rezolva războaie.

În fine, aceste două diferenţe au consecinţe curioase. Întâi, eşecul filmului este evident, pentru că singurul fel în care putea avea succes, o dată ce elementul politic-strategic, este distrus, este ca poveste personală---ca tragedie a noului rege Thorin. Dar democraţia previne orice posibilitate tragică. (În carte, hobitul îngenunchează în faţa regelui mort; în film, spune că erau prieteni. Asta este diferenţa dintre inegalitate şi egalitate.) Apoi, inversiunea politică duce la o situaţie şocantă sau penibilă, depinde de cât luaţi povestea în serios: Oamenii sunt forţaţi să poarte război fără războinici. Scene care flatează democraţia--femei şi copii care iau, strict temporar, arme în mână--nu pot ascunde faptul că este ceva excesiv de bărbătesc în toate acţiunile războiului...

În fine, nu intenţionez să vă recomand filmul scriind despre el--decât dacă aveţi copii--este un film destul de bun pentru copii. Dacă vă interesează asemenea observaţii, puteţi citi aici o recenzie.