Incredibila poveste a românului care a împărţit pumni în filme cu Alain Delon

Alain Delon şi românul Dan Vieru (stânga)

Alain Delon, copilul răsfăţat al cinematografiei franceze, împlineşte 80 de ani pe 8 noiembrie. Departe de platourile de filmare, departe de scena teatrelor, departe de Franţa, el locuind de foarte mulţi ani la Chêne-Bougeries, în cantonul elveţian Genève.

Alain Delon a trăit o viaţă de roman. Născut în suburbia pariziană Sceaux, Alain n-a avut o copilărie fericită. Tatăl, Fabien Delon, proprietarul unui mic cinema de cartier, şi mama, Édith, farmacistă, au divorţat când el avea doar patru ani, provocând în sufletul său o rană adâncă, care nu s-a cicatrizat niciodată. Indisciplinat şi rebel, a fugit de şase ori de la şcoală, fiind exmatriculat din mai multe instituţii de învăţământ, prima oară din internatul catolic de unde Édith spera să-l vadă ieşind îmbrăcat în haina de preot. Apoi, tatăl său vitreg, măcelar de profesie, a dorit să-l califice în…promiţătoarea meserie de mezelar-cârnăţar. Nici asta n-a mers. La 17 ani a ajuns pe frontul din Indochina, la baza militară franceză din Saigon. Nici cariera militară nu i-a surâs. Din patru ani de serviciu militar, unul l-a petrecut în arest, pentru indisciplină! Reîntors în Franţa, va lucra într-o piaţă de zarzavaturi. Destinul i l-a scos în cale pe actorul Jean-Claude Brialy, cu care s-a împrietenit. Acesta l-a invitat să-l însoţească la Festivalul de la Cannes. Îmbrăcat într-un costum închiriat şi având-o la braţ pe actriţa Brigitte Auber, Delon n-avea cum să treacă neobservat. Prin intermediul soţiei regizorului Yves Allégret a primit un rol în filmul „Quand la femme s'en mêle“ („Când femeia se implică“), ieşit pe marile ecrane în 1957, care a consemnat debutul său în cinematografie. Din acel moment, Alain Delon  va urca vertiginos treptele consacrării, devenind un mare star de cinema. El este, alături de eternul său rival de pe marele ecran, Jean-Paul Belmondo, şi de Louis de Funès, cel mai rentabil actor din istoria cinematografiei franceze, cu 135 de milioane de bilete vândute.

Cele mai importante pelicule în care a jucat sunt „Plein Soleil“ („În plin soare“ –  1960, regia René Clément), „Rocco e i suoi fratelli“ („Rocco şi fraţii săi“ –  1960, regia Luchino Visconti), “Il gattopardo“ (“Ghepardul“ –  1963, regia Luchino Visconti), “Le Samouraï“ („Samuraiul“ –  1967, regia Jean-Pierre Melville), ), „Le Clan des Siciliens“ (“Clanul Sicilienilor“ –  1969, regia Henri Verneuil), „Borsalino“ (1970, regia Jacques Deray), „Le Cercle rouge“ („Cercul roşu“ –  1970, regia Jean-Pierre Melville) sau „Notre histoire“ („Povestea noastră“ –  1984, regia Bertrand Blier).

Dan Vieru era nepotul lui Nicolae Vieru, preşedintele de onoare al Federaţiei Române de Gimnastică

Chiar dacă n-a filmat niciodată în România, precum amicul Jean-Paul Belmondo, Alain Delon a împărţit de multe ori platoul de filmare cu un român, cascadorul Dan Vieru (1945 – 1996), care a avut o carieră de succes în Franţa, după ce a trecut ilegal frontierea în Iogoslavia în 1972. Vieru era deja un cascador cunoscut în România unde jucase în numeroase producţii regizate de Sergiu Nicolaescu şi Dinu Cocea. Recunoscut de tatăl său abia la vârsta de şapte ani, până atunci fiind crescut mai mult de o mătuşă, Dan Vieru a fost un copil năzdrăvan, care s-a transformat apoi într-un adolescent rebel. A urmat cursurile Liceului Sportiv nr. 35 de Capitală, unde a făcut gimnastică. Sub îndrumarea unchiului său, Nicolae Vieru, nimeni altul decât actualul preşedinte de onoare al Federaţiei Române de Gimnastică şi vicepreşedinte onorific al forului mondial de specialitate, omul care a condus destinele acestui sport vreme de câteva decenii la noi în ţară. „Tatăl lui îmi era văr primar. Toată aventura lui Dan a început de la gimnastică. Era foarte, foarte curajos. Putea deveni un gimnast bun. Îmi amintesc că şi-a luat o dată câteva bobârnace de la mine, pentru că l-am prins fumând în vestiar. Şi avea ţigări bune! Eu am plecat la lotul naţional în 1962, iar după ceva timp el s-a apucat de cascadorie. Ţin minte că încă de atunci Belmondo şi Delon erau idolii lui“, şi-a amintit Nicolae Vieru.

Remarcat de Belmondo la „Mirii anului II“

Dan a fost unul dintre componenţii de bază ai echipei de cascadori formate de Sergiu Nicolaescu la Buftea în 1965, fiind însă preferat şi de alţi regizori, precum Dinu Cocea, alături de care a filmat toată seria „Haiducilor“. A avut norocul să lucreze şi la aproape toate coproducţiile din acei ani: „Sept hommes et une garce“ („Şapte băieţi şi o ştrengăriţă“ – 1966, regia Bernard Borderie), „ Kampf um Rom“ („Bătălia pentru Roma“ – 1968, regia Robert Siodmak), serialul de televiziune „La légende de Bas-de-Cuir“ („Legenda lui Ciorap de Piele“ – 1968, regia Sergiu Nicolaescu, Jean Dréville, Pierre Gaspard-Huit) şi mai ales „Les Mariés de l'an II“ („Mirii anului II“ – 1971, regia Jean-Paul Rappeneau). Acest film a fost momentul în care i s-a schimbat destinul. Pe lângă faptul că a filmat alături de Jean-Paul Belmondo, Dan Vieru a avut ocazia să lucreze şi sub comanda lui Claude Carliez, şeful cascadorilor francezi, care a coordonat scenele de acţiune a sute de filme franţuzeşti, dar şi câtorva pelicule din seria James Bond. „Prima zi de filmare din viaţa mea a însemnat şi întâlnirea cu Dan Vieru. Se întâmpla la Comana, la «Bătălia pentru Roma». La marginea pădurii era un om spânzurat. Tocmai când unul dintre cei care puseseră ştreangul se dădea jos de pe scară, apăreau goţii din pădure. Unul dintre ei sărea din galopul calului şi se agăţa de funia spânzurătorii, lovind în acelaşi timp scara cu picioarele. Omul de pe scară era Dan, iar cel care venea din galop era Szoby Cseh. A fost cumplita fază în care funia a «ars» mâinile lui Szoby. A căzut, iar caii l-au lovit cu copitele. Comoţia cerebrală l-a ţinut departe de platou aproape o lună. Nu voi uita niciodată acea zi. Cât despre Dan, trebuie să mărturisesc că, la «Mirii anului II», Carliez şi Belmondo au apreciat atunci enorm cascadorii români, aşa că li s-a propus mai multora dintre ei să plece în Franţa“, şi-a reamintit cascadorul Adrian Ştefănescu.

„I-am bătut la uşă după 20 de ani, la Paris“

Dan Vieru n-a stat foarte mult pe gânduri. În martie 1972, împreună cu doi colegi, Ştefan Gudju şi Luca Dragostin, a trecut „cea mai sângeroasă frontieră a Europei“, aşa cum era supranumită graniţa cu Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Pe jos şi înot. Pregătirile de plecare s-au făcut în cel mai mare secret, nimeni altcineva nefiind pus în temă cu planurile celor trei. În ţară au rămas părinţii, bunicii, iubita şi fetiţa, Dana, pe atunci în vârstă de un an şi trei luni. „Ne-am reîntâlnit după 20 de ani, în momentul în care i-am bătut la uşă, la Paris. Era deja căsătorit cu o franţuzoaică, Joëlle, şi avea două fetiţe mici. Ţin minte şi acum, primele cuvinte pe care mi le-a spus au fost: «Cum ai ajuns aici, măi fată?». Ne-am revăzut de mai multe ori, ultima oară în decembrie 1995, când era deja foarte bolnav. Era de nerecunoscut. La 50 de ani, cancerul îl transformase într-un moşulic firav, din sportivul de altădată. Apoi, în martie 1996, l-am pierdut definitiv. Dar am primit un alt «cadou» de la el în urmă cu doi ani. O altă soră. Pe scurt, la moartea lui Sergiu Nicolaescu am postat pe Facebook o poză cu el alături de tata şi de alţi actori şi cascadori. M-a apelat apoi un cascador stabilit în Germania, care mi-a spus că fusese la rândul lui contactat de o doamnă, care îl rugase s-o pună în legătură cu Dan Vieru, pentru că este tatăl ei şi-l caută de 30 de ani. Aşa am cunoscut-o pe sora mea cea nouă. Deşi ea nu l-a cunoscut niciodată pe tatăl meu, este cu siguranţă fata lui Dan Vieru, am făcut toate testele ADN. Aşadar, tata a avut de fapt patru fete, două în Franţa şi două în ţară, deşi îşi dorea foarte mult un băiat“, ne-a mărturisit Dana Vieru.

A fost gangster marsiliez în „Borsalino & Co“

Din punct de vedere profesional, Dan Vieru şi-a trăit cu adevărat visul în Franţa. Nici nu pusese bine piciorul în Paris că avea deja două contracte semnate. Unul dintre ele era pentru un film cu Alain Delon şi Annie Girardot, „Traitement de choc“ („Tratament de şoc“), regizat de Alain Jessua, iar cel de-al doilea fiind „Le Magnifique“ („Magnificul“), cu Jean-Paul Belmondo şi Jacqueline Bisset, regizat de Philippe de Broca. Ambele ieşite pe piaţă în 1973. A fost îndrăgit de ambii. Atât Delon, cât şi Belmondo, erau de cele mai multe ori şi producători sau coproducători ai filmelor în care jucau, prin intermediul societăţilor pe care le patronau, Adel Productions şi Cerito Films, aşa că era absolut imposibil să lucrezi la un film de-al lor fără ca ei să te agreeze. În 1974, Vieru a avut un rol secundar şi a fost umbra lui Delon în „Borsalino & Co“, în regia lui Jacques Deray, film în care legendarul actor l-a interpretat din nou pe gangsterul marsiliez Roch Siffredi. Apoi i-a fost din nou alături lui Alain şi în „Zorro“ (1975, regia Duccio Tessari), dar şi în alte filme de acţiune, iar cu Belmondo a turnat, printre altele, „Peur sur la ville“ („Panică în oraş“ –  1975, regia Henri Verneuil) şi „L'Animal“ („Animalul“ –  1977, regia Claude Zidi).

„Alain Delon era foarte plin de el“

Vieru a lucrat şi cu americanii, la celebrul „French Connection II“ („Filiera Franceză II“ –  1975, regia John Frankenheimer), cu Gene Hackman în rolul principal, dar şi cu alte nume grele ale cinematografiei franceze, precum Yves Montand sau Simone Signoret („Police Python 357“ –  1976, regia Alain Corneau). La sfârşitul deceniului şapte al secolului trecut, când s-a şi retras de altfel de pe platouri, din cauza multiplelor accidentări suferite, Dan Vieru adunase deja 60 de filme turnate în Franţa. „Despre Delon îmi spunea că era un tip foarte plin de el. Sigur, se înţelegeau foarte bine din punct de vedere profesional, dar nu puteai avea mari prietenii cu Alain. Relaţiile se rezumau la munca de pe platouri şi la petrecerile de la terminarea filmărilor“, a mai povestit Dana Vieru. „Mai ştiu şi eu o poveste simpatică legată de el. În Franţa, şi-a cumpărat o casă lângă un canton de cale ferată. Iar apoi a câştigat o grămadă de bani după ce i-a dat în judecată pe cei de la Căile Ferate Franceze, pe motiv că rămânea fără pahare şi farfurii de fiecare dată când trecea un tren pe acolo“, a povestit Adrian Ştefănescu.