INTERVIU Copel Moscu, regizor: „Ca o ironie a sorţii, pe locul casei părinteşti a fost construit un cinematograf“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Regizorul Copel Moscu Foto: Bucurestifm
Regizorul Copel Moscu Foto: Bucurestifm

Regizorul Copel Moscu (62 de ani) vorbeşte despre coincidenţele nefaste care i-au legat meseria de viaţa personală şi despre perioada dulce-amăruie din comunism, când realiza documentare la Studioul cinematografic „Sahia Film“.

Copel Moscu a devenit cunoscut în grupul documentariştilor din anii ’80 când a debutat cu un scurtmetraj produs de „Sahia Film“, intitulat „Seraliştii“. Nu are faima lui „Mihai Viteazul“ regizat de Sergiu Nicolaescu, aşadar sinopsisul:  filmul prezintă, fără efecte artificiale, povestea câtorva tineri din  Maramureş, care ziua munceau în mină, spărgând normele în subteranele neferoase, iar seara mergeau la ore, la seral, să poată absolvi liceul. O singură năzuinţă îi ardea, aceea de a merge la mare, pe care n-o văzuseră niciodată. Şi suiţi în tren, pe un drum lung, pornesc din Baia Mare spre Costineşti dar... în decembrie. „Întreabă-mă nu ce am vorbit, ci cât au băut pe drum“, îşi aminteşte regizorul despre călătoria la mare cu minerii. E o imagine extraordinară din finalul filmului cu unul dintre stahanovişti care, deşi înfăşurat în cojoc, pe un vânt puternic şi o ploaie măruntă, îşi pune triumfal ochelarii de soare. Un film totuşi de propagandă comunistă, spune Copel Moscu, dar „făcut creativ“, amintind totuşi menirea studio-ului Sahia, înfiinţat în 1950 ca să ridice în slăvi realizările socialismului. De atunci, pe peliculele profesorului de la UNATC s-au adunat zeci de documentare, premiate şi în străinătate. Copel Moscu, care este, în prezent, directorul a două festivaluri internaţionale de film (Festivalul de film experimental Bieff şi Festivalul de film Cinepolica) povesteşte despre care era atmosfera în timpul filmărilor, despre rigorile cenzorilor şi cum reuşeau regizorii să insereze diverse „şopârliţe“ în filme. Reface, de asemenea, în amintiri piperate şi hazlii, viaţa sa înaintea platourilor de filmare, pe care începe să o descrie promiţător: „Nu îmi place să dau interviuri pentru că niciodată nu mi-am putut stăpâni gândurile parşive“. 

„Weekend Adevărul“: Cum arăta copilăria anilor ’50-’60 în Piatra Neamţ, domnule Moscu?
Copel Moscu: Locuiam, împrenă cu bunicii mamei şi părinţii mei, într-o casă uriaşă, cu opt camere, pe Strada Mare din Piatra Neamţ, care era strada comercială a oraşului. În acea perioadă, în oraşele moldave, trăia o populaţie evreiască foarte consistentă. Mulţi dintre negustorii evrei aveau prăvălii pe această stradă, inclusiv bunicii din partea mamei. Am copilărit în această atmosferă foarte agitată, a comerţului, unde era un du-te vino continuu. Partea tristă a fost că, prin ’65, strada a început să se golească pentru că mulţi evrei  au emigrat în Israel. Atunci s-a terminat şi copilăria mea, pentru că prietenii mei cei mai apropiaţi au plecat.

V-aţi simţit stigmatizat vreodată din cauza etniei evreieşti?
Auzisem de la părinţii mei de un fenomen care se numeşte „antisemitism“, dar eu nu l-am simţit niciodată. Dacă aveam inamici, îi puneam la punct, iar pe prieteni îi cultivam, dar n-am simţit că lucrurile astea ar avea legătură cu cultura mea etnică, ci pur şi simplu datorită voinţei personale. Nu se punea problema diferenţelor etnice. Petreceam toate sărbătorile, chiar dacă erau evreieşti sau creştineşti, împreună cu copiii de pe Strada Mare. Eu, de Anul Nou, mergeam cu Pluguşorul.

Tatăl lui desena afişele de 23 August

Erau bogaţi bunicii?
Bunicii din partea mamei erau mici întreprinzători. Bunicul se ocupa cu comerţul cu cherestea –  avea o mică fabrică –, iar bunica deţinea un atelier de pielărie. Amândoi aveau angajaţi cu care au rămas în relaţii bune şi după schimbarea regimului. Ţin minte o faptă semnificativă din copilărie. Era o sperietoare care trecea pe stradă şi care consta într-un miliţian uriaş, autoritar, solid, cu bâtă. Când îl vedeam, o luam la fugă. Şocul meu a fost că, într-o zi, l-am găsit pe acest miliţian cu mânecile suflecate, fără cizme, care ne spăla nouă podelele. Am aflat că fusese cândva ucenicul bunicului şi mai venise să câştige un ban, adică să spele pe ascuns podelele.

Cum a afectat schimbarea regimului familia dumneavoastră?
Casa buncilor a fost naţionalizată, dar n-am primit în spaţiu alte familii, cum se proceda de regulă în casele foarte mari. Aveam însă interdicţia să mai urcăm la etajul superior al casei, care a fost considerat un pod. Am locuit acolo până când a fost demolată de comunişti. Ca o ironie a sorţii, exact pe locul casei părinteşti, a fost construit Cinematograful Panoramic.

Dar politic, era mai bine, era mai rău?
Să nu uităm că, în perioada aceea, foarte mulţi conducători politici erau de origine evreiască. Era firesc, imediat după Al Doilea Război Mondial, când fasciştii şi naziştii au distrus cât au putut din populaţia evereiască, să există o reacţie adversă. Astfel că, atunci când Partidul Comunist a venit la putere, cei care fuseseră oprimaţi până atunci au îmbrăţişat această doctrină care le permitea accesul la o viaţă socială normală. Foarte mulţi dintre ei au făcut această greşeală şi au intrat în viaţa politică a vremii.

Au empatizat şi părinţii dumneavoastră cu ideologia comunistă?
Tata, David Marcu, a lucrat o vreme în aparatul de propagandă al judeţului Neamţ. Mă uitam curios şi cu o oarecare încântare la afişele de 23 august şi de 1 mai pentru că erau create de el împreună cu nişte graficieni. Nu băgam de seamă mesajele. După aceea, odată cu venirea lui Nicolae Ceauşescu, a renunţat. Sau au renunţat alţii la el... Apoi a lucrat ca maistru electrician.



Ritualul bunicii pentru mersul la film

Acasă cum era? Se făcea politică?
Mai deloc. Părinţii ne spuneau şi nouă, ca altor copii, să avem grijă ce vorbim pe afară. Cred că mi-au oferit o educaţie sănătoasă. N-am mâncat niciodată „tradiţionala“ bătaie de la ei. Dar până la tânăra tinereţe mai trecută a mea mi-au reproşat, mai în glumă, mai în serios, că sunt aşa îngâmfat pentru că nu m-au bătut.

De cine eraţi mai apropiat din familie?
Mama, pe care o chema Sifradiţa – un diminutiv de la Sefora –  era o fire mai sensibilă, mai romantică, şi asta nu-mi plăcea. Mi se părea prea slabă. De aceea, am fost mai apropiat de bunica, care era o femeie tare voinică. Ea m-a crescut. Ea m-a dus pentru prima dată la film. Erau două cinematografe în oraş pe atunci. Unul se chema Cinematograful Popular şi, la un moment dat, s-a dat ordin să se demoleze. Până la urmă, s-a dovedit a fi un zvon fals, dar golanii din Piatra-Neamţ începuseră să dărâme placa pe care era scris numele, însă au păstrat nişte litere semnificative. Astfel că eu am mers de câteva ori la cinematograful pe care nu pot să-l pronunţ...

copel moscu mediafax

Salutările corespunzătoare pentru o geacă de piele Foto: Mediafax

Ce film era?
Nu mai ţin minte cum se numea filmul. Ştiu că bunica organiza o adevărată expediţie pentru mersul la cinema. Într-o geantă punea o sticlă de apă, un sandviş, o oală de noapte şi o pernuţă.

Ce făcea cu o oală de noapte la film?
Păi, dacă trebuia să merg la toaletă în mijlocul filmul să nu mai trebuiască să ieşim din cinema... (râde) Mi se aşeza pernuţa pe scaun ca să ajung la „maturitatea“ unui spectator şi atunci putea să înceapă filmul. Partea cea mai cumplită a acestei vizionări era că, atunci când era vreo scenă interesantă de o cruzime sau de un erotism cât de cât nepermise unui minor – aveam totuşi 5-6 ani –, mi se puneau în dreptul ochilor obloanele formate din mâinile aspre ale bunicii.

Comoara din pod

Ce înţelegeaţi, copil fiind, din lozincile comuniste de pe afişele tatălui? Eraţi conştient de rigori, de cenzură?
N-aş vrea să judecăm cu ochii de acum realitatea de atunci, pentru că eram totuşi un copil şi nu-mi păsa. Apoi, în adolescenţă, prin ’68, a fost o deschidere către Europa, era vârful acestei renaşteri a doctrinei socialiste. N-am întâlnit rezistenţe. Ţin minte însă un episod din copilărie născocit de tatăl meu, care, ca să ne cuminţească, a găsit o metodă educaţională de toată spaima.

Primul contact cu Bucureştiul a fost ca o senzaţie de vis. Nici nu vedeam clădirile. Ce m-a şocat puternic în Bucureşti au fost mirosurile, de mucegai, de haine stătute, care veneau din orice colţişor. Eram ca un mic animal de pădure zăpăcit de mirosuri.

Despre ce e vorba? Cum vă potolea?
La sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, se transmitea la radio, duminica la prânz, o emisiune în limba română de la Moscova, în care erau preamărite realizările sovieticilor. Tatăl meu aduna mai mulţii copii de pe stradă, vreo şase-şapte prieteni din diferite provenienţe familiale, şi ne punea să stăm fixaţi în faţa radioului. Ne cutremuram cu toţii când auzeam dinspre ochiul verde al radioului vocea groasă care zicea sec: „Radio Moscova“. După ştirile uzuale despre marile realizări economice şi culturale din URSS, vocea crainicului, cu un teribil accent sovieto-moldovenesc, spunea: „Şi acum, ştiri din Riepublica Popularî Românî. Astăzi, Moscu a fost foarte obraznic. S-a bătut cu colegii lui, Doina şi Costel. Toţi pionierii din Uniunea Sovietică o să afle de răutăţile făcute de Copel Moscu. Dar nici soră-sa, Monica, n-a fost mai breazî: duminica trecutî a refuzat să mănânşe vareniki de gâscî, pretextând că o doare burtişica. Pionierii condamnă un asemenea gest...“ Şi tot aşa timp de şase luni. Stăteam cu spaima în fiecare duminică să vedem ce mai ştie şi transmite Radio Moscova care ne făcea de ruşine în toată lumea. Până într-o iarnă când am cercetat mai atent aparatul de radio şi am descoperit nişte fire care duceau, mascate, spre podul casei. Acolo am găsit o mică instalaţie radiofonică – cu microfon, comutator, buton de frecvenţă –, pe care tata, pasionat de radiofonie, o improvizase ad-hoc şi transmitea ştiri despre năzbâtiile noastre.  Toată emisiunea aia era, de fapt, o născocire a tatălui, făcută home.

Ce teroare!
Eu am privit-o cu umor. Am încercat să fac şi eu asta cu fiul meu, dar n-a ieşit. A funcţionat doar cu soacra mea. Am pus o înregistrare cu un buletin meteo din iarnă pe timpul verii. Femeia s-a îngrozit de ce ger o să vină a doua zi, după cum au zis la radio, şi a început să-şi scoată hainele de iarnă...

„Nu ştiam că există facultatea de regie de film“


Copel Moscu spune că a învăţat ABC-ul realizării unui film în liceu, la un club de amatori Foto Adevărul

image

Ce visaţi să deveniţi în copilărie?
La întrebarea asta revoluţionară pentru familia mea, răspunsul meu clasic era cioban. Toată lumea cădea în putina cu dezamăgire. Dacă spuneam medic sau inginer, ştiam că va urma un alt şir de întrebări despre cum am de gând să mă pregătesc pentru meserie, ce cred eu despre medici şi aşa mai departe. Le închideam gura cu alegerea mea de cioban.

Dar aveaţi un plan pe care-l ştiaţi doar dumneavoastră?
Încă nu ştiam pe atunci ce-mi doresc. Eram la un liceu cu profil real, mergeam la olimpiadele de fizică şi mulţi mă îndemnau să urmez latura asta, dar nu eram convins. Erau alţi colegi mult mai buni decât mine şi simţeam că nu voi excela în meserie.

A intrat la facultate la a patra încercare

Atunci, cum v-aţi hotărât să daţi admitere la regie?
În cadrul organizaţiei de pionieri, trebuia să fii membru într-un club care să-ţi ocupe timpul extraşcolar. Colegii mei au ales aeromodilismul, dorind să se facă aviatori, cosmonauţi etc., or eu, la meseria mea de cioban, m-am gândit că ar fi bine să fotografiez toate oile ca să le ţin minte (râde). Am mers la clubul de fotografie unde am învăţat tot felul de tehnici. Aveam un aparat Smena 6, după care mi-au cumpărat părinţii un Zenith mai sofisticat. Făceam fotografii artistice pe care, mai târziu, am ajuns să le public în ziarul „Ceahlăul“. Mi se părea însă că fotografia e deja depăşită, astfel că m-am înscris în Cineclub. Am primit un aparat de filmat şi peliculă şi am învăţat ABC-ul realizării unui film mai întâi ca amator. Niciodată nu mi-a trecut prin gând că asta va fi meseria mea ulterioară. Nici măcar nu ştiam că există o facultate de regie.

Cum nu? Şi cine v-a luminat?
În Piatra Neamţ era un teatru excepţional unde au debutat mulţi din marii actori de acum. Eu eram fotograful teatrului şi aveam mulţi prieteni actori de-acolo. Alexandru Lazăr, un actor cu o cultură monumentală, mi-a deschis ochii şi mi-a spus că, dacă tot sunt aşa pasionat, există o facultate de regie de film la care aş putea foarte bine să acced. Ştiam că există o facultate de actori, dar până să conştientizez eu că există şi de regie... Mi-a intrat în cap facultatea asta şi n-am mai vrut să fac nimic altceva.

Şi a urmat admiterea.
Dar n-am luat din prima. Abia la a treia sau a patra încercare am reuşit. Nu m-am pregătit şi mai era un aspect: locurile erau extrem de puţine, iar candidaţii extrem de celebri.

Meseriile de altădată, băuturile de altădată

Ce părere aveau părinţii de alegerea dumneavoastră?
Până la urmă, am reuşit la facultate şi datorită tatălui meu, pentru că el mi-a dat bani să merg la Bucureşti şi să mai încerc pentru a patra oară. El avea deja o meserie pregătită pentru mine într-o fabrică şi cred că numai gândul ăla m-a ambiţionat mai tare. Dar abia după ce am intrat, am descoperit şi părerea tatălui despre această meserie. Se întâlnea cu cunoştinţele sale care-l întrebau: „Fiul tău pe unde este? Ce face?“ „E la regie“ „Ce e aia?“ „E un fel de inginer al tutunului“.  Şi atunci toţi erau mulţumiţi. Pe vremea aia, chioşcurile unde se vindeau ţigări se numeau regie. Auzeai des: „Du-te la regie şi ia-mi un pachet de ţigări“. Era vorba de regia monopolului de stat, iar cele care intrau în vistieria statului erau alcoolul şi tutunul. De aici şi noua mea profesie...

Până să intraţi la facultate cu ce v-aţi ocupat? După regulile partidului, trebuia să munciţi în timpul ăsta, nu era permis să staţi degeaba.
Am lucrat ca mecanic instalator la Roznov, la secţia utilaje chimice. Am fost şi scriitor de saci. Pentru că eram absolvent de liceu, deci ştiam să număr, numerotam sacii cu o cretă albastră de la 1 la 100.000. Ceva foarte palpitant şi dădător de speranţă pentru viitor. Dar ce frumos era pe atunci! Eram îndrăgostit de Carolina, chiar dacă ea nu mă iubea pe mine. Era un fel de şefă de-a mea la Roznov şi avea cunoştinţe vaste despre chimie pentru că terminase liceul de profil. Ea era şi gestionara alcoolului etilic. De la ea se putea obţine alcoolul. Îl puneam la fiert pe un reşou, peste care turnam nişte zahăr şi puţin chimen şi ieşea o băutură care se numea cocârţ. Intram noi trişti în fabrică, dar ieşeam veseli.

„Intrarea unui tren în gară“: Primul film din istoria cinematografului, realizat de Fraţii Lumiere, prezenta imaginea unui tren sosind într-o gară. După aproape o sută de ani, într-un orăşel românesc (acelaşi orăşel ca şi în „Pe malul Ozanei“), sunt transportate pe calea ferată, proaspăt inaugurată, rolele de film pentru cinematograful din localitate. Iată pretextul unei poveşti de dragoste între un ceferist şi o proiecţionistă.

„Armata a vut un rol foarte civilizator în comunism“

Vă preocupa în vreun fel viaţa politică mai târziu? V-aţi confruntat cu vreo nedreptate în vremurile acelea oprimate?
O singură dată, când umblam cu aparatul de fotografiat prin oraş şi pozam ce e mai urât în Piatra Neamţ am fost luat la întrebări de un miliţian. A fost ceva pasager, pentru că s-a lămurit că n-avea ce scoate de la mine. N-aş vrea să spun că eram indignat de cenzura strictă, de unele lipsuri. Mulţi fac acum această greşeală şi câteodată mă îngrozeşte lipsa asta de cunoaştere a istoriei. Tineretul de azi crede că regimul comunist era o latură a fascismului, care distrugea oamenii. Nici pe departe. Toţi ce vedeţi în ţara asta are rădăcini în acea democratizare totală a comunismului faţă de poporul român.

Dar au murit oameni în închisori, au fost torturaţi.
Atunci nu cunoşteam informaţiile astea, n-aveai cum să le ştii. E adevărat că, în perioada comunistă, nimeni n-a fost liber cu adevărat. Vreau să spun că multe lucruri care există la ora actuală se datorează şi acestui regim. Vă dau un exemplu: armata. Eu am făcut armata în Bucureşti la tancuri, un an şi jumătate. Erau acolo oameni veniţi din vârf de deal care nu văzuseră niciodată trenul. Armata era foarte civilizatoare pe vremea comunismului, pentru că oamenilor ăstora, veniţi dintr-un colţ uitat de lume, li se oferea o minimă educaţie socială, învăţau să respecte un şef, învăţau ce înseamnă disciplina.

Pentru unii oameni, disciplina din armată era o adevărată corvoadă. Să te trezeşti zilnic la 5-6 dimineaţa...
Era, într-adevăr, dar tocmai această povară te cizelează şi, cum e vorba aia, ce nu te omoară, te face mai puternic. Armata, fireşte, nu omora, dar te întărea. Ţin minte că ieşea comandantul în careu, la 7 dimineaţa, şi zbiera: „Onoarea e soră cu tanchistul, iar verii lui cei buni sunt apa şi săpunul“. Sunt lucruri profunde care mi-au dirijat viaţa. 

„N-aveam voie să filmăm praful de pe stradă, oamenii trişti, tricourile imprimate“

image

După terminarea facultăţii, în 78, aţi lucrat în Studioul cinematografic „Sahia Film“. Care era atmosfera de acolo?
Am avut notă destul de mare la terminarea facultăţii ca să pot alege la reporatiţie Studioul Sahia. Acolo era o familie de cineaşti foarte buni şi toţi m-au sfătuit să vin alături de ei. Deşi Sahia era un instrument de propagandă, puteai fi foarte creativ şi original ca regizor în filmele documentare. Altfel, făceai înregistrări despre cum se instalează un utilaj, intervievai un interviu muncitor fruntaş care-ţi spunea cât de mulţumit era el, mai ilustrai cu câteva imagini cu răsăritul şi apusul soarelui, o apă limpede care curge la izvor şi făceai filmul. 90% din filme erau aşa. Mie, filmele astea idioate îmi jigneau inteligenţa. Cred că viaţa e prea scurtă pentru filme proaste.

Băieţii deştepţi de la cenzură

Pe terenul de filmare, alături de operatorul Otto Urbinski (în mijloc)

Ce imagini se scoteau la montaj de comisia de cenzură? Reuşeaţi să strecuraţi şi „şopârliţe“?
Uneori, scăpai uşor de cenzură pentru că aveam o tehnică. Puneam intenţionat în film nişte imagini şi sunete care ştiam că nu corespund şi care vor fi scoase din film. Nu ştiu din ce motive, dar n-aveam voie să filmăm imagini cu pungi de plastic, tricouri imprimate, băieţi cu barbă, feţe triste, biserici, cruci sau praful de pe stradă. În felul acesta, ieşeau imaginile acelea şi rămânea filmul pe care ni-l doream. Nu mergea cu şmecherii de tipul ăsta tot timpul. De obicei, veneau de la cenzură doi oameni care-ţi analizau filmul şi îţi dădeau verdictul: unul se uita foarte atent la imagine şi celălalt închidea ochii. El asculta sunetul. Erau nişte oameni foarte inteligenţi, oricât de contrariată ar fi multă lume acum de această afirmaţie. Ştiau foarte bine ce fac.

copel moscu otto urbanski

Aţi avut însă probleme cu filmul „Va veni o zi“, foarte premiat în 1990, care a fost interzis în 1985. Ce a deranjat?
„Va veni o zi“ a pornit de la o comandă a unui combinat avicol din Bacău. Trebuia să arătăm dezvoltarea agriculturii socialiste la noi în ţară, care, chipurile, era competitivă, modernă, extraodinară, dar ce-a ieşit a fost un pic altceva... Cenzorii au spus „Nu. E prea mult. Altceva!“. Tocmai pentru că erau oameni isteţi care pricepeau subtilităţile, şi-au dat seama că e un film bun şi mi-au explicat: „Păi, tu arăţi aici că se fabrică găini foarte frumoase, foarte grase, cu ouă strălucitoare. Pare că avem o producţie bogată şi atunci oamenii o să se întrebe unde sunt animalele astea, că pe piaţă nu sunt! Vrei să avem demonstraţii?“. M-au oprit de la lucru pentru o perioadă. N-am mai făcut filme pentru ecran, ci numai filme-comenzi. N-a fost uşor...

„Va veni o zi“ O fermă de păsări, ultra modernă pentru acea epocă, are în structura ei şi o grădiniţă, cu program săptămânal, numai pentru copiii angajaţilor. Paralela dintre creşterea puilor de pasăre şi a puilor de om conduce la o meditaţie gravă despre condiţia umană. (1990, ACIN - Premiul pentru regie scurtmetraj; 1990, Costineşti - Premiul pentru film documentar; 1990, Valladolid - Marele Premiu „Spicul de aur”)

Cinecronica, o bancă a cadrelor înfrumuseţate

Eraţi nevoiţi să recurgeţi adesea la tertipuri ca să prezenţi pe peliculă o realitate mai frumoasă? Triumfală?Da, pentru că, în cadrul Sahia, exista aşa-zisa Cinecronică. Era un depozit de imagini filmate în anumite circumstanţe, pe care să le foloseşti ulterior când ai nevoie de un cadru. De pildă, dacă te duceai să faci un film despre agricultura comunistă, regizorii aveau grijă să-şi cumpere câteva bidoane cu şampon ca să spele vacile înainte de filmare. Erau nişte vaci top-model, sociabile, cu ugerele pline, cu o privire comunistă blândă... Şi regizorii le filmau din diferite unghiuri, apoi depozitau imaginile la Cinecronică. În plus, eu însumi am asistat la o mascaradă de genul acesta. Eram la Bacău la o filmare şi se auzise că vine Ceauşescu în vizită. Au apărut imediat nişte camioane care au parcat lângă câteva ogoare proaspăt arate de toamnă. Din ele a coborât o mulţime de oameni care au început să pună varza pe câmp. Trebuiau acoperite suprafeţele!

La Sahia Film aţi fost coleg cu Pantelie Tuţuleasa, operatorul de film al soţilor Ceauşescu şi al lui Gheorghiu-Dej. Vă vorbea cum era la filmare cu foştii şefi de stat?
Nu povestea niciodată nimic. Eu chiar am vrut să fac un film despre el după 1989, dar nu s-a putut. Pentru mine era un fenomen acest om, capabil de o performanţă extraordinară. Pleca mereu singur la filmare să însoţească familia prezidenţială, fiind unul din puţinii acceptaţi de către partid şi de Securitate, şi avea după el o grămadă de reflectoare, de valize cu pelicule şi  aparate de înregistrat sunetul. Era omul-orchestră. Câteodată făcea şi înregistrări sincron, iar aparatul sincron cu care pleca, care înregistra şi sunetul, era blindat cu o carcasă specială de 80 de kilograme! Cum se putea descurca un singur om cu zecile de bagaje? Când încărca? Cum punea lumina? A rămas un mister pentru mine. Dar el nu s-a plâns niciodată.

La un festival de film documentar, în Lyon, Franţa, alături de membrii Casei Regale Foto: Arhivă personală Copel Moscu

copel moscu regele mihai arhiva personala

Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Mi-am petrecut zile de Revoluţie între gloanţe. Cred că mi-am riscat viaţa prosteşte. A fost şi un gram de inconştienţă, pentru că era prima dată când participau atâţia oameni la un spectacol uriaş din care simţeai că trebuie să faci. Şi la Mineriadă am fost pe stradă şi era s-o păţesc. Purtam barbă şi, în dreptul Teatrului Nottara, am văzut nişte mineri care se luaseră de doi bătrâni cu sacoşe. Le-am zis să-i lase în pace. Ăştia şi-au agitat bâtele într-un balet prost şi au venit spre mine. Noroc că nişte colegi din teatru m-au tras înăuntru şi am scăpat de ei. Mie nu mi-era teamă pentru că făcusem atâtea filme cu mineri. Ştiam că dacă le vorbesc autoritar, o să se rezolve agitaţia. Dar cei mai periculoşi erau, de fapt, cei cu salopete noi. Lângă Intercontinental era o clădire, care probabil era a Securităţii, din care coborau astfel de inşi în salopete nou-nouţe şi care îi instruiau şi-i întărâtau pe ceilalţi.

Consecinţele „prieteniei“ cu regele Mihai

I-aţi văzut dumneavoastră ieşind?
Eu i-am văzut!

După ‘90, n-aţi mai făcut filme. De ce?
Sunt mai multe motive pentru care m-am retras. Imediat după Revoluţie, am fost numit directorul Studioului Sahia. Am fost în conducere pentru o scurtă vreme, pentru că mi-am dat repede demisia. În ’90, am mers la Lyon, în Franţa, la un festival de film documentar la care au participat regele Mihai şi regina Ana. Am prezentat acolo filme de arhivă pe care regele le-a văzut pentru prima dată în viaţa lui. Stătea singur pe rând şi mă uitam la el în timpul filmului. Avea ochii înlăcrimaţi. Atunci m-am gândit ce fain ar fi să fac un film despre regele Mihai. Mai exact, despre meseria de rege. Fiind atunci şi directorul studioului, aveam o permisivitatea mai mare. Între timp, am mers la Versoix, ca să-l filmez pentru filmul „Am ales libertatea“, un documentar despre soarta emigranţilor români în Europa înainte de Revoluşie şi am discutat şi despre planul meu. Regele s-a arătat încântat. După episodul ăsta, a apărut  în presă că aş fi furat arhiva de filme şi aş fi vândut-o regelui. Mi s-a comunicat de la minister că trebuie să se facă o comisie care să verifice că nu lipseşte niciun metru de peliculă. M-am enervat foarte tare şi am plecat, nu voiam să mă consum din cauza uneor prostii. Nu e acesta motivul principal pentru care m-am retras, dar a contribuit la decizia de a nu mai face filme pentru o perioadă.

Nu v-a lipsit? Şi nu vă tentează să faceţi din nou filme?
Absolut. Dar am suplinit-o cu orele cu studenţii la facultate şi cu tonele de filme pe care am reuşit să le văd, cu festivalurile de filme pe care le organizez (n.r – e directorul Festivalulul de Film Experimental din România BIEFF şi al Festivalului Internaţional de Film Cinepolitica). Dar acum, m-am întors. Lucrez la un film despre un artist plastic naiv, care are 70 de ani şi e student în anul I la Arte. 

Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite