Micul univers al mini-recenziei de film

Audrey Tautou, în rolul lui Amelie Poulain

Tocmai ai văzut un film? Foarte bine! Ai vrea să-l recomanzi şi altora şi crezi că eşti persoana potrivită să facă asta? Şi mai bine! Te rog, aşază-te confortabil în fotoliu şi scrie un mesaj pe Twitter despre film! Sunt prea puţine 140 de semne? OK, scrie dublu! Nici acum n-ajung?! Fie, scrie 420 de semne despre film!

Descrierea de mai sus se poate potrivi unuia dintre cele mai mişto joburi de presă (din motive prea întortocheate, unul pe cale de dispariţie). Sau mă rog, dintre cele pe care le-am încercat şi eu. Aparent, sunt puţine lucruri în media, la prima vedere, mai simpatice decât slujba de a te uita la filme şi de a scrie apoi un rezumat despre ele. Să faci, genial de simplu, precum Michelangelo: iei un bloc, dai la o parte piatra de prisos şi rămâne David. Sigur, ai nevoie de harul (se dobândeşte) de a fi concis, precum şi de temeinice cunoştinţe culturale şi de limbă engleză. Mai sunt câteva mici trucuri, şi acelea vin pe parcurs, cum ar fi să pedalezi pe distribuţie dacă e notorie, pe regizor dacă e film de autor, pe premii dacă a luat. Şi gata cronicuţa!

Fireşte, ce iese, dacă lucrezi la un ghid TV, nu e o cronică menită să-i provoace insomnia cineastului, în caz că ar citi. E un crochiu prin intermediul căruia încerci să-l orientezi pe cititor. Să-l faci să-şi amintească, atunci când va vedea filmul, că nu i l-ai recomandat degeaba. Nu i-ai zis finalul, nu ai expediat trama cu verdictul „el moare, ea naşte“, nu i-ai stricat bucuria descoperirii, ci i-ai asmuţit-o. În acest caz, cititorul se simte bine, ca Al Bundy („Am două ghiduri TV. Unul pe măsuţă, celălalt în baie. Sunt bogat!“), şi te mai cumpără.

Dar ce te faci dacă n-ai văzut filmul? Asta e, tot scrii despre el! Şi despre alte 20-30, dintre care unele pot fi episoade ale unor seriale, la care ai doar nişte sinopsisuri primite de la PR-ul televiziunii traduse urechist, şi, fii cu băgare de seamă, sezonul care începe în SUA nu e acelaşi cu cel de la noi!

Mai pune la socoteală şi faptul că ai fi putut face acest job pe vremea în care Leonard Maltin nu tipărise ediţia a doua a celebrelor sale dicţionare de film şi nici nu auziseşi de Rotten Tomatoes, agregatorul care îţi pune la dispoziţie nenumărate critici ale unui film.

Mie mi s-a întâmplat. Din respect faţă de filme, aproape că mă rugam, ca în şcoală, înaintea tezei, să nu-mi pice vreo capodoperă în zilele în care mă ocupam de recomandări. Doar gândeşte-te că prinzi o ecranizare după „Crimă şi pedeapsă“! Ce faci, povesteşti acţiunea în 400 de semne incluzând spaţiile?! Nu mai zic de spaima de posteritate – cronicuţa unui film rămâne aceeaşi, ori de câte ori s-ar relua el, şi aveam coşmaruri la gândul că dacă am scris o prostie, va fi citită la fiecare „re-run“. Am avut situaţii în care cred că m-am scos onorabil, bunăoară, la „Casablanca“, când am scris „pur şi simplu, unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată…“. Alteori, însă, m-am simţit apăsat şi mă temeam că ştie oricine de pe stradă că eu am ales să îi fac o recomandare mai mare unui film ieftin, „Coyote Ugly“, când în aceeaşi săptămână debutase „Snatch“.

Evident, ar fi fost foarte simplu să apelăm la critici de meserie (s-a mai încercat). Aceia, însă, n-au atât de mult timp încât să-ţi scrie toate cronicile, să zicem, din două zile de weekend şi nefiind jurnalişti, nici nu scriu cât trebuie. Iar regretatul Alex Leo Şerban e irepetabil. Desprind dintr-o cronică de-a sa introducerea ce ar putea figura excelent, de sine stătător, ca pildă de scurtă recenzie:

„Afară plouă, e trist şi eu trebuie să scriu despre Amelie. Amelie Poulain, eroina filmului „Le fabuleux destin d′Amelie Poulain“. Toată lumea a auzit de Amelie. Doar că, iată, vremea de afară (şi guturaiul din nasul meu) nu fac casă bună cu Ideea de Amelie. Ideea de Amelie e că Amelie e bună ca pâinea caldă şi isteaţă ca o coţofană“.

Cum, n-a zis nimic de Kassovitz, nici de compozitorul Yann Tiersen? Aşa, şi?

Cred că destui dintre cei care au făcut mini-recenzii l-au avut drept model pe Leo sau pe Roger Ebert, cel care găsea colonoscopia sa mai distractivă decât „The Brown Bunny“ şi audituri mai palpitante decât peripeţiile lui Crocodile Dundee. Dar, de fapt, aveam doar o slujbuliţă de rutină, simpatică pe fond, până în momentul în care s-a globalizat şi presa şi urma să primim recomandările filmelor de la noi făcute de o firmă din Polonia, care le şi preda în avans pe un an!

PS. Juriul singurelor premii de televiziune decise anual de publicul de la noi se întruneşte săptămâna aceasta, prilej cu care ne aşezăm, adică ziariştii invitaţi în mod tradiţional, în jurul unei mese rotunde, la care dezbatem neted isprăvile eroilor de pe sticlă. Altfel zis, e programată obişnuita adunare dinaintea demarării campaniei „Premiile TV mania“, decernate îndeobşte în prima parte a lui decembrie. În amintirea vremurilor nostime petrecute împreună acolo, îi salut atât pe prietenii mei Claudiu Şerban, Răzvan Ionescu, Dragoş Vărşăndan, oamenii care au făcut uitat comunistul „Panoramic TV“ şi au gestionat nişte premii prea cinstite, cât şi pe ceilalţi, care au fost, care mai sunt.

Acest text a fost publicat şi pe blogul personal.