Nimic nou pe marele ecran din Vest

Alertă de spoiler: Nu citiţi mai departe dacă nu vreţi să aflaţi lucruri pe care le ştiaţi, dar altfel nu aţi fi vrut să le aflaţi.

Mi-am dat seama cât sunt de bătrân uitându-mă la publicul noului film din seria Star Wars. Au trecut aproape patru decenii de când a apărut Star Wars: O nouă speranţă şi pare că timpul a trecut degeaba şi că ne-am învârtit în cerc. Nu degeaba, însă, a cheltuit Disney 4 miliarde de dolari atunci când a cumpărat franchiza Star Wars. Pentru că, aşa cum se vede din cel mai recent produs al seriei, Rogue One: O poveste Star Wars, „Lucasversul” are atât de multe fire narative încât mai poate fi exploatat mulţi ani de-acum înainte.



Nu aveţi de ce să vă faceţi griji, pentru că povestea este aceeaşi, nu degeaba lucrează Hollywood-ul cu ingrediente preambalate şi cu scheme prefabricate. Mecanica imaginarului din Rogue One este identică, reluată integral din celelalte producţii – avem o dramă de familie, o luptă disperată pentru dreptate şi o bătălie finală în care Binele învinge Răul. Noul Star Wars repetă cam tot ceea am văzut în vechile Star Wars. Atâta sunt lucrurile de schematizate încât chiar titlul primului film devine subiect de dialog între personaje. Rebeliunea este întemeiată pe speranţă, ne spun personajele de mai multe ori în Rogue One, recitând mecanic titlul primei producţii a lui George Lucas. De fapt întregul Rogue One nu face altceva decât să detalieze o parte a poveştii care rămăsese nerezolvată în urmă cu aproape 40 de ani, e re-povestirea unei fraze care rulase pe ecranul negru cu litere galbene: „Cu mult timp înainte, într-o galaxie foarte, foarte îndepărtată... spionii rebeli au reuşit să fure planurile secrete ale armei totale a Imperiului, Steaua Morţii”.

Deşi ştiam de la George Lucas că, pentru a fura planurile monstruoasei Stele a morţii muriseră mulţi rebeli, ceea ce nu ştiam este cum au murit. Iar Rogue One ne demonstrează că unele lucruri mai bine rămâneau ascunse. În rest nu vedem decât lucruri vechi, re-împachetate ca şi când ar fi noi. Steaua Morţii este exact aşa cum am lăsat-o în urmă cu 40 de ani. Felicity Jones, care face rolul lui Jyn Erso într-o manieră elegantă, este un fel de prinţesă Leia combinată cu Luke Skywalker. De altfel porecla ei este Stardust, păstrând sonoritatea vechii familii Skywalker. Nici numele „Rogue One” nu este întâmplător şi nici inovator, adevăraţii fani vor fi ştiut deja că escadronul lui Luke Skywalker se numea chiar aşa: Rogue. Numeroase personaje din primul episod repopulează acest prequel al seriei – reapare Darth Vader ca personaj secundar, cuplul R2D2 şi C-3PO apare şi el pe undeva prin fundal, revine senatorul Organa şi lidera Rebeliunii, mătuşica Mon Mothma, apar mai mulţi bandiţi, printre care Dr. Evazan şi Ponda Baba, căruia Obi-Wan îi va tăia mâna în episodul IV.

Inclusiv actori care au murit sunt readuşi ca personaje. Nimic nu este mai sinistru decât apariţia lui Peter Cushing în rolul Marelui Moff Tarkin, poate doar zâmbetul de computer al prinţesei Leia, readusă în forma digitală întinerită a lui Carrie Fisher. Re-învierea digitală a lui Cushing, care a decedat în 1994, nu este doar cadaverică din puctul de vedere al actoriei, dar este spectrală din perspectiva evoluţiei industriei divertismentului. După cum zicea Michael Cavna de la „Washington Post”, cinemaul devin malign când cel mai bun actor dintr-un film a murit de mai bine de 20 de ani.

Rogue One trage tot timpul cu ochiul la filmele anterioare. K-2SO spune, aidoma lui Obi-wan, „I have a bad feeling about this”; Generalul Akbar are aceeaşi replică: „E o capcană”; iar expresia „Forţa fie cu tine” este parafrazată în diverse forme, cea mai amuzantă fiind „Forţa altora fie cu tine”!

Imaginile sunt adeseori împrumutate cu totul din celelalte filme ale seriei. Aşa este scena în care Jyn îl înfruntă pe Krennic, similară cu cea în care Luke în înfruntă pe Darth Vader deasupra unui abis industrial. Sau apariţia lui Darth Vader, care locuieşte într-un fel de turn al lui Sauron, pe o platformă copiată din Imperiul contraatacă.

Dar nu sunt repetate numai imagini şi expresii, personaje sau acţiuni, ci întregi structuri narative. Ca şi în primul episod (cu numărul IV în cronologie), un copil îşi caută tăticul, numai pentru a afla că acesta este băiat rău, dar, până la urmă se dovedeşte că tăticul mai avea şi ceva bun în el. Totul începe pe o planetă îndepărtată, unde locuieşte un fermier şi soţia lui, dar forţele malefice ale imperiului nu îi lasă să trăiască liniştiţi. Atâta doar că în locul planetei Tatooine este planeta, iar copilul este crescut chiar de către părinţii lui şi nu de către un unchi şi o mătuşă. Casa, însă arată la fel, ferma este similară, până şi lichidul pe care îl consumă este identic cu cel din O nouă speranţă.

Ce e mai trist este faptul că nici măcar ideea centrală nu e nouă, ea este simplă, stătută şi reîncălzită. Un mare imperiu poate fi distrus de către o mână de rebeli hotărâţi. Chiar dacă rebelii ăştia sunt orbi, şchiopi, imorali şi hăbăuci, ei au de partea lor dreptatea şi se vor sacrifica pentru a aduce binele în Univers. Nu e de mirare că un site american pro-Trump a cerut boicotarea filmului pentru că Imperiul ar fi prezentat ca un stat fascist condus de suprematiştii albi, în timp ce rebelii sunt un grup multicultural, deschis la diversitate rasială şi toleranţi cu persoanele defavorizate.

Toţi sunt rebeli în Rogue One, chiar şi noul robot, pe nume K-2SO, versiune mai întunecată a lui C-3PO, are o atitudine de rebel. Şi Cassian Andor (jucat jalnic de Diego Luna), este un rebel pur sânge, asasin fără scrupule, membru al Rebeliunii, care vrea să pară Han Solo. Din păcate, personajul jucat de Luna nu este nici amuzant, nici veridic, oricât de dur ar vrea să pară. Singurul personaj interesant, anarhistul Saw Gerrera (jucat de Forest Whitaker), este repede ucis pentru că strica versiunea unei rebeliuni docile.

Regizorul Gareth Edwards, care s-a făcut remarcat cu fastidiosul Godzilla, s-a confruntat cu o mare problemă, lăsată de cei care au spus povestea înaintea lui. Ce să faci într-un film despre Forţă, dacă toţi cavalerii Jedi şi exponenţii părţii bune a Forţei au fost ucişi? Capcana narativă nu putea fi rezolvată decât într-un singur mod, inventarea unor tipologii alternative cu care să operezi. Aşa că Edwards ne duce pe planeta Jedha, unde ar fi existat un templu Jedi (aliteraţia este a scenariştilor) şi unde ni se lămureşte misterul săbiilor laser – ele funcţionează pe baza unui material inovator numit cristal kyber. Spre bucuria spiritualiştilor din tot cosmosul, şi a capitaliştilor de pe planeta Pământ, cristalul ăsta poate fi purtat la gât şi te poţi ruga la el, când e nevoie. Aici, însă, schema narativă devine o ciudăţenie care s-ar putea numi „cei şase samurai”. Nu numai pentru că unul dintre noii eroi ai seriei este Chirrut Imwe (jucat de Donnie Yen), ci şi pentru că acest Chirrut este un fel de călugăr Jedi bătăuş, un soi de călugăr shaolin versiunea galactică. Deşi este orb, el foloseşte Forţa pentru a-i bate cu un băţ pe toţi băieţii răi cu care se întâlneşte, chiar dacă aceştia sunt înarmaţi până în dinţi. Şi ca lucrurile să o ia razna definitiv, deşi ştiam că Forţa este o chestie interioară, care nu are nevoie de rugăciuni şi incantaţii, acum aflăm că există chiar o mantră a Forţei (Eu sunt cu Forţa şi Forţa este cu mine), care seamănă mult prea mult cu o rugăciune catolică pentru a fi credibilă.

Filmul demostrează, dacă mai era nevoie, cum a devenit reciclarea o formă de naraţiune în cultura populară contemporană, unde vechiul ne este prezentat ca fiind inovator, iar produsele re-ambalate ne sunt vândute ca şi când ar fi marfă proaspătă.