Nu scăpăm de afurisitul de political correctness (nici măcar la Cannes)!

Dacă între timp Delon n-a rămas dator şi a replicat usturător la cabala pornită împotriva lui (continui să mă îndoiesc că va veni să-şi ia Palma de aur, de onoare, după aceste palme peste obraz retroactive, absolut alăturea cu drumul când e vorba de cariera lui), selecţia are grijă nu numai de aproximativa paritate feminină, ci şi de cea rasială, ca să nu apară proteste ca acum ceva vreme la Oscaruri!

Prin urmare, Mizerabilii, fireşte că nu sunt ai lui Hugo, ci alţi nefericiţi, pegra din cartierele franceze nefrecventabile (singurul personaj ataşant e un pui de leu alb), unde copiii sunt mai răi, mai cumpliţi şi mai cruzi decât adulţii, în scena finală, care nu se mai termină, zici că a venit sfârşitul lumii, Bacurau e undeva în Brazilia, racord cu revoltele de acolo, undeva în viitor, chipurile, pe care speri să nu-l mai apuci, clientul de serviciu pentru fiare necruţătoare fiind Udo Kier, pe lângă băştinaşii care ar trebui să te înduioşeze şi cu care să fraternizezi. Rocketman (vine şi la noi, bravo distribuitorilor prompţi) cu Elton John care părea un angajat de circ, cu ochelari inimioare şi articole prin presă care făceau praf (cuvânt ambiguu pentru consumatori de halucinogene) concurenţa Bohemian Rhapsody!

La femme de mon frère se vrea un feminist quebecos care e mai vorbit ca o piesă de teatru. Bull e o peliculă de adolescenţă care cucereşte şi aminteşte de Să ucizi o pasăre cântătoare şi unde nu deranjează înfrăţirea prietenoasă între rase într-o Americă profundă şi atemporală. Beanpole/Prăjină e o poveste din Leningradul de după asediu (a lui Kantemir Balagov), cu o iubire contondentă între 2 femei, dintre care una blondă şi lăs-lungilă şi cealaltă traumatizată şi traumatizantă, plus un copilaş minunat, victimă a unui război care lasă urme adânci chiar când eşti printre victorioşi. For Sama e drama actuală din Siria, mult mai bine explicată decât superficial la ştiri. Les hirondelles de Kaboul e o animaţie a celei care a făcut Celeste et Virginie şi care s-ar fi putut petrece la fel de bine şi în Iran, o călătorie într-o lume a interdicţiilor şi a violenţei, dar care nu agasează şi nici nu te lasă indiferent! Etre vivant et le savoir e un documentar studiu al lui Alain Cavalier, despre soţia lui Toubiana, un cineast pasionat, care a decis eutanasierea pentru că n-a mai suportat umilinţele bolii, şi care se numea Emmanuele, dar cum numele ducea la alte conotaţii nedorite, i s-a găsit un titlu, de a conştientiza şi bucura cât eşti în viaţă! Atlantique este despre cei care aleg să fugă pe Ocean din ţara lor, un amestec de real şi paranormal, pe scurt, păziţi-vă să fiţi rău-platnici că o să vă bântuie fantomele, iar Ken Loach, care tot promite că se lasă, vine iar cu un film social, în a cărui tramă pici în plasă (curios că nu alege Berlinala, care e chitită pe asemenea subiecte!). Sorry we missed you e lăsat în coadă de peşte! A obosit să ne dea mereu lecţii şi să ne poarte în lumea celor mai nefericiţi ca pe vremuri, când la TV se programau doar scenarii care să arate clar cât de rău e în Occident! Şi stupoare! Visam în continuare s-o ştergem acolo!