Paddington

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Povestea lui Paddington ne arată cum o familie poate fi fericită dacă are combinaţia potrivită de virtuţi naturale şi politice. Ursuleţul le arată ce era bun în vechea ordine socială britanică, unde individualismul nu însemna că părinţii fricoşi, îngrijoraţi sau iresponsabili şi copiii înstrăinaţi, insultători şi ruşinaţi să fie iubiţi.

Aseară am văzut Paddington cu presa. Audienţa, poate 70 de oameni, a râs la film. Vă suprinde? Pe mine m-a surprins--nu mă aşteptam ca jurnaliştii să râdă la comedii--aşa spune o domnişoară în Cosmpolitans al lui Whit Stillman: După furia cu care scriu, nu ai spune că jurnaliştii ar putea fi oameni frumoşi. Presupunerea acolo pare să fie că plăcerea şi fericirea sunt legate--asta este şi presupunerea oamenilor care au făcut Paddington. Asta este şi presupunerea din spatele sezonului de sărbători. Oamenii care sărbătoresc Crăciunul îndeobşte sunt oamenii care s-ar amuza la un film pentru copii şi familii. Probabil că acesta este singurul film făcut pentru familie şi sunt convins că o să fie un mare succes cu copiii.

Paddington este un urs din Peru care caută o familie în Londra. Mai degrabă, este un ursuleţ. Ştiţi cum se spune, tindem să decidem dacă o societate este decentă sau nu după cum se poartă cu cei mai slabi sau vulnerabili membri. La asta se gândeşte şi comedia asta, numai că arată vulnerabilitatea din altă perspectivă--acest urs, un ursuleţ, de fapt, este inocent şi, cum se spune, adorabil. Având în vedere că ursul nu este un om şi nu este nici localnic, faptul că vorbeşte engleza nu este cel mai straniu lucru despre el. Cu adevărat straniu este că îşi caută o casă în Londra. Este foarte greu să găseşit o explicaţie bună pentru asta.

Povestea ursuleţului ar trebui în cele din urmă să explice dacă sau nu este posibil să ai o casă şi o familie în Londra. Dacă este posibil să găseşti fericirea domestică pe care toţi oamenii o caută. Ursuleţul fiind străin, această poveste ne arată tuturor Londra fără prejudecăţile create de familiaritate. Dar în acelaşi timp, Londra este ceva de felul unui ideal. Ursuleţul are două feluri de virtuţi. Unele sunt naturale--cel puţin naturale urşilor. Celelalte sunt tipic londoneze--la Londra, ursuleţul primeşte un nume, Paddington, după o staţie de tren care este aproape în centrul oraşului.

Virtuţile londoneze sunt politeţea, solicitudinea şi stoicismul. Presupunerea din spatele acestor virtuţi este că manierele şi moralitatea sunt acelaşi lucru. Îndeobşte, noi credem că manierele sunt pentru cei inegali şi moralitatea pentru cei egali. Eticheta sau manierele sunt pentru oligarhii care au servitori şi care îşi ascund imoralitatea în spatele politeţii--politeţea creează o distanţă între oameni. Ca atunci când cineva vă întreabă ce mai faceţi--răspunsul corect este bine, mulţumesc, şi dumneavoastră, am încredere, la fel? Nu aşa se vorbeşte, să zicem, între prieteni sau în familie. Într-o democraţie, toţi suntem prieteni şi familie--Paddington arată cum ar putea să meargă un asemenea aranjament social.

Moralitatea, însă, o asociem spontaneităţii sentimentelor. Este moral să te îmbraci confortabil şi să vorbeşti cum îţi vine. Pentru că asta este o viaţă lipsită de prefăcătorie. În acelaşi timp, este moral să te plângi sau să te dai mare, în funcţie de circumstanţe. Treptat, această viziune a moralităţii se cristalizează: Este vorba de individualismul democratic, de autonomie individuală sau expresie de sine. Paddington este, deşi ursuleţ, un englez vechi, pentru că virtuţile lui londoneze sunt învăţate de la ceea ce în Anglia se numea, oarecum amuzant, un gentleman--un om cu responsabilităţi sociale, care nu are nici un respect pentru expresia de sine. Un asemenea om nu îşi schimbă comportamentul sau obiceiurile cu circumstanţele şi se poartă la fel în metropolă şi în junglă.

Povestea ne arată trei mari probleme cu viaţa londoneză. Întâi, există rămăşiţe decadente ale vechii ordini, care nu fac decât să distrugă lucrurile neobişnuite, fie pentru a le lua în proprietate, fie pentru a îşi apăra proprietatea. Aceste creaturi sunt rămăşiţele vechi ordini imperiale bazate pe exploatare. Apoi, există probleme specifice noii ordini: Toţi oamenii fug în continuu--într-o democraţie, nimeni nu îşi ştie locul, fie el sus pus sau nu, pentur că nimeni nu poate fi sigur de locul său, aşa că toată lumea trebuie să se grăbească mereu să muncească şi să fie la curent cu sentimentul democratic. Societatea este mereu în mişcare--vedeţi bine, asta înseamnă progresul--şi să stai pe loc este să nu mai fii la curent...

În fine, mai este o problemă cu ordinea socială, vizibilă ca lupta dintre bărbaţi şi femei sau dintre părinţi şi copii, care şi ea reaminteşte conflictul dintre vechea şi noua ordine. Acest conflict este fundamental. O domnişoară m-a întrebat la film dacă povestea ursuleţului peruvian este despre imigranţi. Într-un fel, este. Vechea ordine se baza în mare măsură pe frică--nevoia de apărare îi făcea pe oameni suspicioşi faţă de străini şi moralişti: Ori faci ce fac şi ceilalţi, ori, dacă eşti non-conformist, eşti respins de societate. Noua ordine are un alt fel de moralism, care iese din rebeliunea anilor 60, când părinţii de astăzi erau tineri hippie: Dacă nu eşti non-conformist, eşti respins de noua societate. Astăzi eşti forţat nu să fii politicos, ci să iubeşti pe toată lumea, mai ales străinii--care sunt, bineînţeles, inevitabil nişte ursuleţi adorabili.

Voi scrie săptămâna viitoare despre părţile din film care ar putea fi interesante pentru adulţi. Estimp, puteti gasi niste note aici.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite