Paddington şi sfârşitul oricărei discriminări (v)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Opoziţia dintre iubire şi raţiune din povestea ursuleţului Paddington duce la iubrea lipsită de discriminare a tuturor oamenilor, animalelor, lucrurilor. Este o formă radicalizată de compasiune, dar în acelaşi timp trebuie să servească un univeralism slab. Ar trebui să aibă toată puterea iubirii, dar fără concentrarea exclusivă caracteristică iubirii erotice sau de familie.

Am vorbit deja despre cum egalitatea democratică înseamnă că toţi oamenii sunt la fel şi toţi trebuie să trăiască la fel şi cei care sunt prosperi le datorează ajutor celorlalţi. Dar acum trebuie să discutăm despre argumentul psihologic pentru compasiune care este baza radicalizării egalităţii. Egalitatea este un fapt sau o stare socială--caracterizează comportamentul şi credinţele oamenilor. Sugerează că nu există nici rău, nici măreţie în oameni. Face gloria imposiblă, dar poate foarte bine să convingă oamenii să se poarte cinstit şi echitabil unii cu ceilalţi. Şterge sau ignoră sau atenuează diferenţele dintre oameni. Într-un fel, este sfârşitul istoriei--nu mai permite apariţia nici unui lucru nou, foarte diferit de ceea ce deja există--în acelaşi timp, şterge trecutul, care este caracterizat de inegalitate.

Egalitatea şi Romantismul au o rădăcină comună în psihologia compasiunii descoperită de Rousseau. Sentimentul fundamental cu care trăim, sugerează această psihologie, este plăcerea de a fi viu. Nu plăcerea competiţiei sau a mâncărurilor sofisticate, ci plăcerea de a te uita la un peisaj sau a te plimba prin păduri sau munţi. Corelată este împărtăşirea suferinţelor oricărei creaturi care poate să sufere. Asta ar trebui să lupte împotriva moralismului care justifică inegalităţile sociale. Există oameni de stânga care par să creadă că orice suferinţă este justificată pentru cei bogaţi, cum există oameni de dreapta care par să creadă că toţi oamenii îşi merită soarta. Exemplele extreme şi caricaturile--numai oamenii care amintesc de trecutul pre-democratic sunt desenaţi în caricatură în Paddington--sunt utile pentru a arăta despre ce vorbim.

Paddington este el însuşi un exemplu extrem de bunătate naturală, care trezeşte iubirea şi compasiunea în orice suflet care nu este corupt de burghezie, inclusiv în foarte burgheza familie Brown. Cearta dintre exploratori are la bază atitudinea faţă de animale. Exploratorii bătrâni spun: Toţi marii oameni de ştiinţă ai Marii Britanii au omorât animale şi au făcut specimene din ele sau au experimentat pe ele sau le-au împerecheat ştiinţific. Exploratorul tânăr răspunde că astăzi avem o nouă revelaţie: Animalele vorbesc, sunt oameni ca şi noi.

Aici avem o problemă. Putem recunoaşte că animalele sunt ştiinţific exact ca noi, dar consecinţele ar fi dezastruoase--o tiranie teribilă, pentru că nu va mai exista nici o bază pentru a argumenta că oamenii sunt speciali şi au o demnitate unică. Revenim la natura cea mai terifiantă... Dar poezia vrea ca democraţia universală să funcţioneze invers--nu să ne traăm reciproc cum se tratează animalele, ci să le tratăm pe ele cum ne tratăm unii pe alţii. Într-un fel, toţi credem că animalele sunt raţionale şi iubitoare ca noi: Cine are câine şi nu vorbeşte cu el? Cine se gândeşte la câinele lui ca la un obiect de care dispune tiranic! Nici măcar legile nu sunt atât de crude! Dar asta nu este ştiinţă, ci compasiune, aşa că revenim la problema Romanticilor care se luptă cu ştiinţa.

Exploratorul tânăr creează o nouă grădinaă zoologică, unde poţi atinge animalele. Vrea ca oamenii să trateze toate animalele precum tratează animalele de casă. Asta ar transforma atitudinea societăţii faţă de natură: Am înceta să exploatăm lumea în care trăim. Dar dacă facem asta, larga majoritate a omenirii ar fi extirpată imediat şi singurii supravieţuitori ar fi cei mai teribili barbari imaginabili! Nevoia noastră de a iubi natura poate provoca crize...

Dar eu nu vreau să folosesc exemple extreme. Gândiţi-vă însă la propriile experienţe: Nu aţi întâlnit vreo femeie care iubeşte psicile excesiv? Asta are legătură cu faptul că pisicile sunt de un individualism democratic extrem. Nu aţi întâlnit vreun bărbat care crede că un câine este mai nobil decât un om? Asta are legătură cu ierarhia şi implicaţiile aristocratice tipice câinilor. Nu numai că ne transformăm crizele sociale şi politice în poveşti cu animale, dar animalele ne ajută să ne trăim vieţile cu aceste crize. Lumea noastră incredibil de prosperă şi liberă este de asemenea natură încât este mai uşor să iubeşti animale decât oameni. Asta este criza provocată de radicalizarea individualismului. Compasiunea, ea însăşi democratizată ca simpatie sau empatie, s-ar putea să creeze mai multe probleme decât rezolvă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite