Parodie şi propagandă

Liderul ultimului stat comunist al lumii a ajuns să fie integrat în mecanismele de promovare a unui film „capitalist”. Poate un film prost să slujească unei politici bune şi să promoveze cauze drepte?

Cea mai slabă comedie a anului trecut, filmul lui Seth Rogen The Interview, a beneficiat de cel mai bun PR cinematografic cu putinţă. Ce poate aduce mai multă atenţie publică decât un conflict deschis cu un dictator care are predispoziţii efeminate (după cum am aflat dintr-o ştire recentă!)? Scandalul de presă creat în jurul acestei producţii s-a acutizat în urma atacurilor cibernetice îndreptate împotriva Sony Pictures. Acum 10 hackeri nord coreeni au intrat pe lista neagră a guvernului american, iar Statele Unite au impus regimului juche noi sancţiuni financiare. La rândul lor, liderii de dincolo de paralela 38 l-au numit pe Obama o „maimuţă nesăbuită din pădurea tropicală”.

Ce s-a întâmplat atât de grav, cum s-a ajuns în această situaţie? Din partea comuniştilor nord-coreeni, pseudo-asasinatul lui Kim Jong-un a justificat escaladarea conflictul dintre Washington şi Phenian. Din perspectiva guvernului american pătrunderile cibernetice în computerele unei firme private au fost percepute ca veritabile atacuri teroriste. Însă, una peste alta, producţia Sony a devenit cel mai bine vândut film online al companiei şi aşa-zisa comedie a înregistrat încasări în SUA de aproape 4 milioane de dolari! Mai mult, farsa devine completă abia atunci când ne gândim că liderul nord-corean a fost înregimentat într-o operaţiune capitalistă, având ca beneficiar o firmă globală, care face vânzări cât un sfert din întreg produsul intern brut al Coreei de nord!

Şi nu e pentru prima oară când conflictele cinematografice au loc în Coreea de Nord. Un alt exemplu clasic este Die Another Day, unul dintre filmele din seria James Bond, care prezenta sistemul de tortură şi detenţie al statului comunist într-un mod barbar. În fond James Bond, ca şi mulţi alţi eroi ai filmului contemporan, a fost de la bun început încorporat în serviciul militar şi propagandistic al capitalismului. Dr. No (1962) şi From Russia with Love (1963) erau de fapt descrieri ale conflictelor deschise cu regimul comunist, de la cursa spaţială până la planurile malefice ale agenţilor secreţi sovietici.

Filmul lui Rogen intră în aceaşi logică. Chiar dacă Interviul este un produs cinematografic de categorie „B”, el este reprezentativ pentru modul cum se duc războaiele mediatice în lumea contemporană. Sigur, războaie mediatice se poartă de mii de ani, de la rescrierea identităţii galilor din ficţiunea istorică a lui Cezar, până la scandalul Snowden. Există o lungă istorie a manipulării realităţii în beneficiul celor care deţin puterea politică, iar mijloacele de comunicare au fost mereu utilizate pentru „colonizarea” imaginarului public.

Cinemaul a fost, încă de la inventarea sa, unul din instrumentele predilecte ale propagandelor de tot felul. În Uniunea Sovietică rolul cinematografiei şi al cineaştilor în educarea maselor a fost teoretizat de Lenin de la începuturile revoluţiei bolşevice. Propaganda lui Goebbels a integrat şi ea destul de repede cinemaul în tehnicile sale de influenţare a opiniei cetăţenilor. Dovadă sunt filme precum Jud Süß (1940) sau Der ewige Jude (1940), care îi portretizau pe evrei prin cele mai monstruoase stereotipuri antisemite, finalmente ca pe nişte paraziţi sociali ce trebuie exterminaţi. De la ficţiune la acţiune a mai fost un singur pas.

Nici liberalismului democratic nu îi sunt străine aceste tehnici. În fond satirizarea liderilor politici interni şi externi a fost mereu o parte esenţială a culturilor democratice din Vest. Vă mai amintiţi de celebra scenă din Marele Dictator (1940) al lui Charlie Chaplin, în care un personaj cu mustaţă periuţă se joacă cu globul pământesc, izbindu-l cu dosul?! Ironizarea dictatorilor a fost printre cele mai importante metode de subminare a autorităţii acestora în timpul tuturor conflictelor militare sau politice recente.

Statele Unite i-au „înrolat” pe Donald Duck şi pe Mickey Mouse încă din primele ore ale războiului cu Germania nazistă. De fapt Walt Disney chiar a primit un Oscar pentru scurt metrajul animat Der Fuehrer's Face (1943), unde răţoiul cu voce nazală duce o viaţă cumplită sub regimul autoritar hitlerist, teroarea cotidiană fiind, de fapt, un coşmar social. Nu e de mirare că, la scurt timp filmele cu Mickey au fost interzise în Germania nazistă, deşi se pare că Fuhrerul iubea aceste desene animate. Unii autori sugerează chiar că majoritatea finanţărilor primite de studiourile Disney din timpul războiului veneau direct de la guvernul american. Procesul a continuat şi poate aşa se explică de ce în Iran au apărut voci care, cuprinse de frica desenelor animate, au cerut interzicerea lui Tom şi Jerry pe motiv că ar fi realizate ca parte a unei conspiraţii sioniste.

Dincolo de teoriile conspiraţiei un lucru este cert. Aşa cum arăta Tony Shaw în studiul său clasic despre implicarea Hollywoodului în Războiul Rece, industria filmului din Occident a fost în „stare de război” cu ideologia comunistă timp de mai bine de patru decenii. Producţiile cinematografice integrau în discursul şi naraţiunile lor delimitări simbolice trasate pe baza dihotomiilor dintre sclavie şi libertate, individualism şi colectivitate. În plus delimitarea sarcastică de adversarul ideologic, pornind de la superioritatea morală a propriei ideologii şi prezentarea caricaturală a duşmanilor a rămas un procedeu predilect pe toată durata războiului dintre capitalismul şi comunism. Unul dintre cele mai bune exemple este animaţia făcută după celebrul roman al lui Orwell, Ferma animalelor, unde regimul sovietic era portretizat ca o combinaţie malefică de tiranie şi prostie. Într-o altă excelentă analiză a desenelor animate, aplicată pe filmele realizate de Chuck Jones, Roger Chapman demonstrează cum personajele aparent dedicate copiilor sunt împărţite în două categorii ideologice, pe de o parte este struţul iute de picior (Road Runner), care întruchipează valorile libertăţii şi ale liberei iniţiative, iar pe de altă parte e coiotul, obsedat de distrugerea adversarului, dar care se distruge de fapt pe sine.

Segregarea impusă de „cortina de fier”, era ea însăşi o metaforă a distincţiilor dintre ideologiile dominante, iar filmele de la Hollywood au perpetuat această separaţie ideologică. Majoritatea personajelor negative din marile producţii occidentale întruchipau contra-valorile duşmanilor. Producţii precum Rambo, realizate în timpul şi după conflictul din Vietnam, arată cum funcţionează această transformare a realităţii politice prin intermediul unor media ale fanteziei populare. Aidoma eroului din filmele cu Stalone, imaginarul colectiv era „vindecat” prin intermediul unor victorii fictive ale unui soldat american, care distrugea de unul singur întregi armate ale Viet Cong-ului.

The Interview nu face excepţie şi, dincolo de lipsa lui de valoare estetică, este un film care ne reaminteşte faptul că parodia şi paranoia se întâlnesc vesele în smintita lume contemporană.