Premiile nostalgice ale Academiei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
După o lungă perioadă, actorii au un an mai prost decât actriţele. Vedeţi rezultatul...
După o lungă perioadă, actorii au un an mai prost decât actriţele. Vedeţi rezultatul...

Anul acesta, Academia de filme nu a făcut decât să se asigure că Academia continuă ca instituţie, indiferent de vreun scop legat de importanţa sau problemele filmelor. Industria de filme se schimbă şi tehnologic, şi demografic. A 88-a ceremonie este o încercare de a merge mai departe ca şi cum aceste schimbări nu au nicio importanţă...

Vă dau câteva exemple. Anul acesta este o raritate pentru că nominalizările de actori sunt ridicole comparat cu nominalizările pentru actriţe. Şi premiul a fost acordat domnului Leonardo Dicaprio, care, în faza lui adultă, aminteşte de imaginea Hollywood-ului de dinainte de revoluţia socială a anilor 60. De asemenea, premiile pentru regizor şi cinematograf au fost acordate aceluiaşi film, Revanant, singura producţie cu alura epică nominalizată. Dar asemănarea cu epoca veche este înşelătoare: Revenant este un animal creat de un tată brutal şi o mamă sentimentală. Acestea nu sunt forţele care defineau filmele vechi, ci sunt tipice epocii noastre mai-mult-ca-democratice. Dar oricine vede aceste asemănări înşelătoare vede forţa aparenţelor. Academia a acordat aceste premii producţiei celei mai pretenţioase, fără să examineze pretenţiile. Numele pentru această atitudine este snobism.

Favoritul tehnic este o altă combinaţie de brutalitate şi sentimentalism. Premiul pentru montaj şi premiile tehnice au fost acordate lui Mad Max, care arată un fel de respect de sine în breasla care votează--filmul nu are merit decât din punct de vedere tehnic, aşa că definiţia oficială sau prestigioasă a filmului prin premii Oscar este, accidental, cea mai bună definiţie succintă... Dar Mad Max este şi rezultatul unui furor popular, întrucât se dispensează de pretenţiile dialogului şi intrigii, care în zilele noastre nu sunt în mare formă orişicum... În fine, pentru cineaşti, este un moment de nostalgie de alt fel--Academia nu are în fiecare an ocazia să dea premii unei producţii din 1979, când primul Mad Max a fost produs de acelaşi regizor...

Comparaţi cu Creed, noul fim Rocky, al carui original a aparut în 1976 şi a luat atunci premiul cel mare, pentru că era singurul film cu încredere în viitorul Americii într-un an şi o epocă dominată, şi la ştiri, dar şi pe marele ecran, de o ură-de-sine ruşinoasă. De data asta, Academia a avut ocazia să dea un premiu de nostalgie domnului Sylvester Stallone, care a scris originalul şi care apare într-un rol secundar în acest al şaptelea film din serie. Încă o combinaţie de sentimentalism şi brutalitate, dar de data aceasta este vorba de ceva care poate purta cu mândrie titlul de umanism. Faptul că anul acesta Academia a recompensat mizeria morală respinsă în 1976, anul bicentenial, este o coincidenţă amuzantă, o simetrie care ajută scriitorii, dar care ar părea grosolană în proză...

În acelaşi timp, Creed este un film bun despre problemele americanilor cu minorităţile etnice--eroul filmului este un tânăr negru fără alura morală a tuturor celorlalţi tineri negri care îşi fac acum carieră în poveşti prestigioase, dar banale despre figuri istorice pe care nu le suspectăm de a fi fost banale. În plus, povestea nu ascunde realitatea în spatele eufemismelor epocii noastre democratice şi jargonului moralist care apăra oamenii destul de educaţi pentru a-l folosi de realităţile pe care vor să le evite... Asta poate se datorează faptului că filmul este scris şi regizat de un alt tânăr negru (al cărui talent a fost cumpărat recent de Disney/Marvel). Creed arată o suferinţă şi o sălbăticie a inimiii incomprehensibile nu numai Academiei, dar omenirii civilizate aşa cum apare ea în producţiile publice prestigioase, care sunt inevitabil spectacole morale intolerabile.
 
Celălalt exemplu de nostalgie este filmul despre jurnalistic eroici care se luptă cu sistemul. Anul acesta, premiul cel mare a fost un premiu pentru nostalgie, nu pentru încredere în vreun lucru bun rămas în viitor. Spotlight este una dintre rarele imitaţii ale filmelor cu jurnaliştii din anii 70, când generaţia post-belica acum pe moarte devenise matură. În cazul acesta, nostalgia şi tot ce atrage atenţia Academiei este o iluzie, inclusiv lupta anti-sistem: Spotlight arată corupţia din Biserica Catolică în Massachusetts, un stat atât de liberal încât numai halucinând ar putea cineva să creadă că este dominat de vreo religie, oricare ar fi ea. Asta pe deasupra ignoră că nu clasele de sus sunt cele mai pioase sau cele mai influenţate de biserică...

În spatele iluziei, însă, filmul spune nişte adevăruri urâte despre crimele comise de preoţi şi nedreptăţile care au pătat biserica şi ierarhia. De asemenea, meritul celor care au spus adevărul este rar pentru Hollywood. Dacă aş putea să vă recomand un film despre un subiect atât de urât, vi l-aş recomanda, dar după cum eu însumi evit asemenea spectacole, vă recomand şi dumneavoastră să le evitaţi.
 
Atât despre nostalgia ridicolă a acestui an. Voi scrie curând despre celalalte lucruri interesante legate de premiile Oscar: Filmele remarcabile care au fost trecute cu vederea şi apariţia unui nou gust pentru clasele de mijloc, de un filstinism rar--este vorba, evident, despre revoluţia tehnologic-financiară care redefineşte astăzi umanitatea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite