Robert Downey, Jr.--The Judge

Filmele din sezonul de crăciun nu sunt îndeobşte filme pentru sau despre familii. Trăim într-o epocă a individualismului şi este greu pentru industria de filme să se lupte cu tendinţa vremurilor. Poveştile despre familie trebuie în mod implicit să se justifice în faţa audienţei--familia este construită pe dragoste şi pe obedienţa copiiilor în faţa părinţilor: Pe două forme de inegalitate, într-o epocă în care egalitatea este singura mare idee.

Dar dacă vreţi un film pentru adulţi, nu tineri, despre familie, nu despre indivizi pierduţi într-o societate în care toate părţile sunt simultan, dar independent în mişcare, singurul lucru pe care îl puteţi vedea este The Judge, noul film al lui Robert Downey, Jr. The Judge este o dramă de familie care, în mod neaşteptat în vremea noastră, se centrează pe întrebări despre puterea legii. Acest film este produs de compania lui Downey, care pare să îşi dorească să facă filme lipsite de spectacolul supereroilor când are ocazia şi The Judge îi dă ocazia să îşi pună talentul dramatic în scenă cum trebuie.

Suferinţa şi nervii, umorul rănit care articulează stilul de joc al lui Downey au de data asta un înţeles uman: Hank Palmer, personajul principal, este fiul rătăcitor al unei familii care s-a prăbuşit în revoluţia socială a anilor '60. Este un om prins între nevoia de a se răzbuna pe un tată crud şi nevoia de a fi iertat pentru că a fost un fiu rău. Este un avocat de lux, adică o necesitate pentru creaturile care se bucură de luxurile prosperităţii moderne, care mereu au nevoie să îşi apere excesele de furia democratică prin avocaţi sofisticaţi şi amorali. O apărare bună costă, aşa că nevinovaţii sunt lăsaţi să se încreadă în providenţa divină, în timp ce puţinii oameni bogaţi pot să se apere de legi plătind cu ora oameni care neagă implicit că legea este sancţionată divin.

Acest tip de avocat face parte din noua ordine democratică, unde oamenii inteligenţi ajung dacă nu să conducă lumea, măcar să o ghideze şi astfel să prospere. Hank trăieşte într-o casă modernistă care pare să coste mai mult decât ar câştiga un om obişnuit într-o viaţă. Conduce o maşină retro--vrea să îşi amintească numai partea frumoasă a trecutului, vremea pre-democratică în care maşinile erau frumoase. Şi divorţează de o femeie care l-a trădat--democraţia este o epocă erotică, dar nelegiuită: Ni se spune că inovaţia şi schimbările sunt naturale, dar vedem bine că schimbările în mod inevitabil vor răni mulţi oameni. Fiecare nouă infatuare cere trădarea celei precedente. Legea căsătoriei nu are nici o putere să oprească asemenea schimbări ale inimii.

La nivel politic, avocatul Hank este un avocat pentru noua epocă, pentru o viaţă privată care nu se îngrijorează de justiţie, ci numai de binele individual. Acest egoism, ni se arată, este perfect compatibil cu iubirea de copii. Hank îva fi un tată iubitor şi grijuliu, incapabil să îşi sperie copiii şi lipsit de cruzimea morală care înclină oamenii să pedepsească. Nu vrea să fie un zeu care oferă legi şi pedepse, ci un prieten pe care poţi conta. Această umanitate umilă este, de fapt, cheia farmecului lui Downey. În această epocă, părinţii mereu îşi cer scuze copiiilor, copiii niciodată. Excepţia este generaţia dintre vechea şi noua ordine--adică Hank. The judge nu este un film mare, dar oferă o perspectivă foarte clară asupra acestui actor care a fermecat epoca noastră democratică.

Hank pleacă din Chicago, o metropolă sofisticată unde nu vedem nici un om fericit, spre micul său oraş natal, care pare neschimbat--inovaţia care caracterizează democraţia şi iubirea de lucruri pestriţe încă nu au transformat acest orăşel. Şi aici oamenii par nefericiţi, dar unii măcar au posibilitatea de a fi fericiţi, în măsura în care vindecă rănile create de revoluţia hippie. Părinţii şi copiii atunci au fost separaţi violent de o pasiune trecătoare cu consecinţie permanente. Ordinea veche încă este vizibilă aici, dar se prăbuşeşte--revenirea copiiilor în oraş, momentul poveştii noastre, este momentul în care noua ordine trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru ce a rămas din lumea în care a crescut şi pe care a distrus-o.

Ordinea oligarhică veche--tatăl, judecătorul Palmer--lua justiţia în serios într-un fel astăzi inimaginabil şi, din acest motiv, nu avea mare respect pentru iubirea pe care se bazează familia. Astfel, baza socială a justiţiei a fost subminată de revoluţia hippie şi vechile autorităţi sunt bătrâni aproape neputincioşi, care pot să pedepsească, dar nu să sperie. Tinerii iresponsabili nu au decât să le aştepte moartea. În viitor, crima nu va mai fi o problemă morală, pentru că individualismul se revoltă împotriva legii. Legea este, în esenţa ei, legea penală--pedeapsa crimelor, pentru că arată puterea lumii politice de a se opune acţiunilor private. Legea penală aduce autoritatea publică în viaţa privată.

Când democratizarea dreptului de vot, de a vorbi şi de a achiziţiona proprietate este urmată de radicalizarea individualismului, care eliberează femeile de bărbaţi şi copiii de părinţi, inegalitatea dintre magistrat şi cetăţean intră în criză. Bătrânul judecător insistă să fie numit judecător şi de copiii lui--nu tată, nu pe numele lui creştin. Este o instituţie, arată ca o statue bătută de vânturi şi ploi vreme de secole şi insistă să sfârşească cu o reputaţie strălucitoare--vechea ordine lega omul de lege prin reputaţia lui. În noua ordine, reputaţia nu înseamnă nimic, pentru că depinde de trecut, iar democraţia se uită mereu spre viitor. Inevitabil, judecătorul se prăbuşeşte. Nu are nici un sprijin şi povara umanităţii ni-l arată într-o postură umilitoare.

Asta este povestea noastră: Tânărul avocat se răzbună pe bătrânul judecător, fiul îşi judecă tatăl, revoluţia democratică împotriva nedreptăţii vechii înţelegeri despre ce este drept devine completă. Fiul este convins că nu trebuie să ierte şi să ceară iertare, tatăl este convins că nu este nevoie să vorbească despre iubire. Aceşti oameni nu mai ştiu ce îşi datorează unul altuia şi nu se mai gândesc să facă vreunul ceva bun pentru celălalt. Preferă să demonstreze că au dreptate suferind ceea ce li se pare amândorura a fi consecinţa inevitabilă a greşelilor celuilalt. Implicaţia acestui moralism este că este o idee bună să suferi dacă ştii pe cine să dai vina...

Tânărul avocat hotărăşte să îşi apere tatăl de o acuzaţie care i-ar distruge reputaţia şi bătrâneţea, ceea ce readuce familia în centrul lumii şi forţează legea să apere familia. Această reorientare a legii de la un individualism iresponsabil la responsabilităţile de familie deschide posibilitatea unei înţelegeri între generaţii. Acest conflict apare în filme de câteva generaţii, dar acum în sfârşit arată că noua ordine democratică nu este pur şi simplu cerinţa şi expresia progresului omenirii. Democraţii nu sunt fericiţi şi nu sunt fericiţi să îşi abandoneze părinţii. Hank învaţă treptat că trebuie să ia în serios slăbiciunea şi suferinţa tatălui său fără să încerce să îi distrugă astfel reputaţia. Judecătorul poate deveni tată la sfârşitul vieţii sale, dar nu este clar că un om care se înţelege ca servitor al publicului poate avea o viaţă privată. Casa legilor şi casa familiei sunt locuri diferite şi asta deschide posibilitatea tragediei.

Orăşelul şi judecătorul sunt nişte apariţii urâte şi ne este greu să înţelegem de ce cineva le-ar putea iubi sau cum ar putea găzdui şi proteja iubirea din care se naşte familia. Regizorul ne pune astfel în poziţia individualismului rebel, care este poziţia lui Hank. Treptat, însă, vedem că Hank nu este în măsură să judece lumea pe care a abandonat-o şi că un individualism tolerant şi plin de recunoştinţă pentru oricine afară de oamenii bătrâni ar fi oribil--dar acesta este rezultatul ideologiei progresului. Dacă spunem că astăzi societatea este mult mai bună decât era înainte, oamenii care au susţinut societatea înainte vreme ne apar inevitabil ca monştri sau barbari, creaturi de dinainte de revelaţia egalităţii individuale, nu fiinţe umane asemenea nouă.

Drama ca gen moşteneşte de la vechea formă de poveste, tragedia, astăzi uitată, tematica limitelor puterilor umane. Un folos al tragediei, deci, este că ne arată că eroii care vor să arate ca zei între oameni sfârşesc groaznic--mândria individuală este limitată. Nimeni nu poate fi justiţia divină încarnată. Un alt folos al tragediei este că ne arată limitele progresului--mândria noastră, a epocii individualismului, este colectivă, suntem mândri de noi înşine ca societate, ne lăudăm pe noi înşine într-un fel şocant, indecent. Drama ne arată că nu suntem atât de fericiţi şi puternici pe cât pretindem şi ne permite să ne aducem aminte că avem nevoie de iertare şi de iubire, nu de poveşti despre marşul triumfal al progresului individualismului în societate, istorie, &c.