Victor Antonescu, unul dintre cei care au dus, departe în lume, faima desenului animat românesc: „De cele mai multe ori animatorul rămâne un necunoscut“

Victor Antonescu (80 de ani) este unul dintre creatorii de bază ai studioului „Animafilm“, care a legănat copilăria unor generaţii întregi de copii, prin intermediul desenelor animate. Regizorul vorbeşte despre îndelungata sa carieră, dezvăluind totodată şi întâmplări inedite petrecute în Bucureştiul de altădată şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Victor Antonescu este un reper în istoria cinematografiei naţionale, fiind regizorul primului lungmetraj de animaţie românesc, „Robinson Crusoe“, dar şi unul dintre cei care au dus departe, în lume, faima desenului animat autohton. Nu e nicio ironie, chiar dacă unii dintre cititorii mai tineri mustăcesc probabil. În anii comunismului, studioul „Animafilm“ era o marcă de încredere pe întreg mapamondul, care producea, în vremurile bune, chiar şi 60 de titluri pe an. Primul desen animat românesc, „Păcală în lună“, datează tocmai din 1920, cu opt ani înainte ca Walt Disney să-l creioneze pe Mickey Mouse. Victor Antonescu priveşte cu încântare spre trecut, dar este extrem de mâhnit de faptul că, din 1990 încoace, televiziunile ignoră total filmul românesc de animaţie. „Cred că e un caz unic în lume. Asta nici măcar nu e cenzură, e prostie. Nimeni nu este capabil să dea o explicaţie, indiferent cum ar arăta. Tăcere absolută. Dureros!“.

„Weekend Adevărul“: De când desenaţi, domnule Antonescu?

Victor Antonescu: De când mă ştiu am desenat. Am avut de mic o memorie vizuală bună, pe care am perfecţionat-o pe măsură ce creşteam. Îmi amintesc că, în clasa I de liceu, am trăit într-o zi nişte emoţii deosebite. Liceul „Şincai“, la care învăţam, avea doi pedagogi, dintre care unuia îi ştiau de frică mai toţi elevii. Şi, cum una dintre obligaţiile lor era aceea de a suplini un profesor, atunci când acesta absenta de la ore, m-am trezit într-o zi că mă surprinde desenând la tablă, după ce sunase de intrare, tocmai pedagogul cu pricina. Ţin minte că m-a surprins liniştea care mă înconjura. Întorc privirea şi îmi văd colegii aliniaţi în bănci, toţi cu mâinile la spate, cum erau uzanţele, privind către uşă. În uşă, el! Cu catalogul într-o mână, iar cu cealaltă pe clanţa uşii, privea tabla. Dau să pun creta jos şi să mă retrag în bancă. El face câţiva paşi cu ochii nedezlipiţi de tablă. „Stai!“ Am înţepenit! Îmi imaginam că voi fi pus în genunchi pe boabe de grâu sau de porumb, pe care le avea mereu în buzunar, sau cine ştie ce chelfăneală voi încasa pentru lipsa mea de respect. Se aşază pe scaun, face prezenţa şi astfel află cum mă cheamă – eram al doilea la catalog –, închide catalogul şi se întoarce din nou către tablă. „Da' un tanc ştii să desenezi?“ Am răsuflat uşurat. Eram pe teren sigur. Maşini, tancuri, avioane, vapoare – erau printre desenele pe care le repetasem cel mai des. Fac tancul. „Da' un cowboy?“ Ca toţi cei de vârsta mea, eram nelipsit de la filmele cu „bătăi“, cu eroii îndrăgiţi de toată puştimea: Tom Mix, Dick Forran, Tonto şi alţii, aşa că am desenat un cowboy călare, alături de un indian. După ce am umplut tabla cu desene, am vrut să o şterg. „Las-o aşa, coboar-o pe cealaltă.“ Mă execut şi continui să desenez întreaga oră, clopoţelul de ieşire surprinzându-ne pe amândoi. La plecare, tot cu ochii la tablă a ieşit din clasă. De atunci, de câte ori mă întâlnea pe culoarele liceului sau prin curte şi era aproape, mă bătea pe creştet: „Antonescule!“. Apoi pleca mai departe, iar eu eram tare mândru că unul pe care îl consideram până atunci ca fiind de piatră este capabil de astfel de gesturi.

Deci acesta a fost momentul decisiv?

Mai târziu, prin 1953, am participat la primul meu concurs de desen, trecând rând pe rând prin fazele: şcoală, raion, capitală şi finala pe ţară, unde am obţinut locul al II-lea. Primul ieşise un elev din Moldova, Valentin Baciu, cu care aveam să mă întâlnesc după opt ani, la secţia de animaţie a Studioului Cinematografic Bucureşti, unde deja era un nume, fiind cotat ca unul dintre cei mai talentaţi animatori români ai momentului.

„Avea Arghezi nişte cireşeee...“

Cum vă amintiţi oraşul, oamenii, locurile copilăriei?

Am o mulţime de amintiri din copilărie. Să vă zic una dintre ele. Eram prin clasa a III-a. Într-o zi, plecasem dimineaţă la şcoală şi m-am întors pe înserat. Şi nici nu i-am spus măcar mamei. Ce s-a întâmplat? În loc să mă întorc direct acasă, am acceptat invitaţia unui coleg de a-i face o vizită. Colegul meu de clasă, Petrişor, fiul directorului general al tuturor închisorilor din ţară, locuia peste drum de închisoarea Văcăreşti, iar drumul până la şcoală îl făcea zilnic cu maşina de serviciu, un Dodge argintiu mare cât un tanc. Traseul maşinii, din Ienăchiţă Văcărescu, unde era şcoala primară la care învăţam, şi până la închisoarea Văcăreşti, trecea chiar prin faţa casei mele. După ultima oră, ne-am urcat în maşină şi, crezând că voi sta puţin, n-am mai anunţat-o pe mama de schimbarea programului. Casa lui Petrişor era lipită de închisoarea de femei, iar gardul din spate era la doi paşi de livada lui Tudor Arghezi din strada Mărţişor. Cum era începutul lui iunie şi cireşele se copseseră, Petrişor mi-a propus să dăm o raită pe la grădina poetului. Înarmaţi cu două „hoţoaice“ – dispozitive care ne scuteau de suitul în pomi – am reuşit să ne înfruptăm cu câteva cireşe mari şi gustoase. La un moment dat, Petrişor m-a luat de mână şi m-a tras repede de lângă gard. „Vine stăpânul!“ Când am văzut că ţinea ceva în mână, am lungit pasul şi ne-am refugiat după zidul închisorii de femei. Petrişor mi-a spus că poetul avea o puşcă cu aer comprimat şi că tragea cu sare în toţi musafirii nepoftiţi. Şi avea Arghezi nişte cireşeee... Dar nu merita să dormi pe burtă o săptămână, chiar şi pentru cireşele marelui poet!

Dropsuri de la un soldat rus

Cum aţi trăit perioada celui de-Al Doilea Război Mondial?

Pe la începutul verii lui 1944, tata a hotărât să ne scoată din Bucureşti şi să ne pună la adăpost de nebunia care începuse să ia proporţii. Aşa că ne-am refugiat în comuna Hotarele, la circa 50 de kilometri de Capitală, spre Olteniţa. Cu excepţia alarmelor date, cu clopotele bisericilor, atunci când avioanele urmau să treacă spre Bucureşti sau Ploieşti, comuna fiind aşezată cumva pe ruta acestora, viaţa era liniştită în general. După episodul de la 23 august, la un moment dat, pe uliţele comunei au început să forfotească soldaţi ruşi, plini de praf, ce însoţeau maşinile, căruţele şi tunurile, unele tractate de cămile bactriene, pe care le vedeam pentru prima dată. Până seara, toate gospodăriile erau ocupate. Întreaga comună se transformase într-un imens târg în care fiecare avea ceva de vândut sau de cumpărat. Soldaţii făceau troc, de regulă pentru băutură, oferind în schimb, de la ceasuri de toate mărcile, cizme, căciuli de blană, până la cai de povară, căruţe şi chiar motociclete. Gazdele noastre s-au căpătuit, în urma unui asemenea troc, cu o pereche de cai bavarezi cu întreg harnaşamentul. Când agitaţia războiului s-a mai domolit, tata a considerat că ne putem întoarce acasă. Încă se mai puteau întâlni efecte ale luptelor date şi ici-colo puteai întâlni grupuri de soldaţi mărşăluind.

Şi cum aţi regăsit Bucureştiul la întoarcere?

Pe o străduţă de lângă casa noastră, se încartiruise, în locuinta părăsită de locatari, un grup de ofiţeri superiori ai trupelor ruseşti. Familia Weiss, compusă din soţ, soţie şi două fiice au părăsit casa de teama unor eventuale represalii, ei fiind de origine germană, dar fără nicio legătură cu reprezentanţii Axei. Noi le ştiam pe cele două fete doar din vedere. Când era frumos afară, se uitau peste gard cum ne jucam, dar niciodată nu li s-a permis să iasă din curte. De altfel, nici nu vorbeau cu noi. Într-una din zile, ne-am oprit curioşi la poartă, văzând uşa casei dată de perete şi un du-te-vino de militari de toate gradele. Un căpitan ne-a văzut şi ne-a invitat în casă zâmbind.

Nu v-a fost frică?

Nu. Eram surprins de faptul că intram în sanctuarul unei familii care se ţinuse departe de toţi vecinii. Într-un colţ al camerei fetelor, era o cameră de jucării de circa un metru şi jumătate pe un metru şi jumătate, cu pereţii înalţi cam de un metru, având o uşă de acces şi o fereastră cu perdeluţe. Camera era amenajată cu tot dichisul şi le permitea locatarelor să stea pe mici scăunele, la o măsuţă liliputană, având creat un cadru intim de joacă. Eram pur şi simplu uimit. Locuinţa fusese evacuată în grabă şi rămăseseră doar mobila şi parchetul, în acel moment plin de coji de pepene verde şi de resturi menajere. Acelaşi căpitan încerca să ne vorbească, dar, neştiind cum, arăta spre el spunând „Saşa“. Apoi, punând un deget pe pieptul meu, aştepta un răspuns. Am înţeles că voia să afle cum mă cheamă. „Victor!“, zic. Faţa i s-a luminat şi, mângâindu-mă pe creştet, a pronunţat: „Vitea!“. Apoi, a băgat mâna în buzunar, a cules nişte dropsuri, pe care ni le-a oferit zâmbind în continuare, după ce a îndepărtat câteva fire de tutun. M-am gândit mult timp după aceea la cele întâmplate şi am crezut atunci, aşa cum cred şi astăzi, că probabil lăsase acasă un băieţel căruia îi semănam şi de care îi era dor, iar apariţia noastră îi stârnise amintiri. Sper să fi supravieţuit războiului şi să-şi fi regăsit familia.

Marele premiu la Milano, cu „Greierele şi furnica“

Cum aţi ajuns să lucraţi în animaţie?

În 1954, m-am dus să dau o probă în strada Kirov, unde era sediul secţiei de animaţie a Studioului Cinematografic Bucureşti. Una dintre probe era desenarea unui băieţel care se joacă cu un căţel, sau a unei fetiţe care se joacă cu o pisică. A doua probă consta în copierea pe calc, cu peniţă topografică, a unui desen din  „Fluieraşul fermecat“ al lui Pascal Rădulescu. De fapt, asta era proba importantă. Copierea! De asta aveau ei nevoie atunci şi am picat! Câţiva ani mai târziu, după ce am absolvit nişte cursuri speciale de animaţie, 3 din cei 28 de cursanţi am fost repartizaţi la Studioul Cinematografic Bucureşti, la secţia de animaţie. Şi aşa am ajuns în echipa lui moş Popescu, tatăl lui Gopo, iar filmul la care am debutat ca animator a fost „Căciuliţa cu ciuc roşu“. În 1966, la doi ani după crearea „Animafilm“, Georges de La Grandière, patronul companiei EDIC din Paris, a început o colaborare cu studioul, privind realizarea unor desene animate după fabulele lui La Fontaine. Dintre fabulele propuse, eu am realizat „Greierele şi furnica“, „Stejarul şi trestia“, respectiv „Iepurii şi broaştele“. Pentru „Greierele şi furnica“ am primit marele premiu la Milano, numit „Perla Televiziunii Italiene“. Ar fi trebuit să mi se dea chiar o perlă, pe care am şi văzut-o expusă în vitrină, într-o casetă de catifea albastră. Dar această perlă nu mi-a fost înmânată până la urmă, din cauza „situaţiei economice precare“ a Italiei în acel moment (râde)! Aşadar, mă pot considera un salvator al economiei lor naţionale.

Accidentul care i-a curmat cariera de sportiv

Aţi practicat şi tirul, iar la un moment dat, aţi egalat un record mondial...

Aşa este. În 1953 am început să practic tirul, la Dinamo, iar în 1957, după îndeplinirea baremurilor obligatorii, am obţinut titlul de maestru al sportului. Performanţa mea cea mai notabilă este egalarea recordului mondial absolut la poziţia culcat, cu 400 de puncte din tot atâtea posibile. Hai să vă povestesc o întâmplare amuzantă din acea perioadă. Prin anii ’50, am participat la o „Dinamoviadă“ care avea loc la Leipzig, în Germania. Într-una din zile, gazdele ne invită să vizităm un monument emblematic al oraşului, situat la periferie şi ridicat în amintirea înfrângerii lui Napoleon în bătălia din 1813, dintre armatele celei de-a şasea alianţe şi francezi. După ce vizităm mausoleul, gazdele ne conduc la un stand de tir cu aer comprimat, aflat în apropiere, unde regulile prevedeau că, pentru obţinerea unui trofeu, trebuia ca trăgătorul să „cureţe“ nişte cuie fără floare de nişte mici „macaroane“ din ceramică ce le acopereau. Cu cât era mai mare valoarea obiectului dorit, cu atât trebuia să cureţi mai multe cuie. Şi începem! Patronii standului îşi frecau mâinile de mulţumire când au văzut o sumedenie de „fraieri“ care s-au oprit la standul lor. După primele focuri, ne-am dat seama că, pentru a avea mai mult spor, trebuia să tragem la baza cuiului, şi atunci „macaroana“ era zburată în sus, cuiul rămânând gol după un singur foc. Încă o găselniţă a noastră a fost aceea de a trage într-un unghi cât mai mic, având astfel şansa de a goli două cuie dintr-un foc. Şi am început să tragem: cei din partea stângă a standului spre ţintele din dreapta şi invers. După zece minute, standul era gol şi patronii încheiau, probabil, prima lor zi cu deficit, dacă nu ajunseseră chiar falimentari!

Eraţi un mare talent. De ce aţi renunţat la sport ?

La un moment dat, îmi era greu să fac faţă şi sportului, şi filmului. După ce m-am apucat de animaţie, am continuat o perioadă să practic şi tirul. Am avut însă un accident care a grăbit finalul carierei mele sportive. Eram deja la Buftea, iar noi, cei de la animaţie, eram în corpul de clădiri pentru filmări combinate. S-au eliberat nişte camere de sus, iar noi am ajutat să se care mobilierul care era acolo, să ne putem muta mai repede. Era iarnă, mizerie. Se adunase foarte multă zăpadă pe scara interioară, de atâta du-te-vino. La un moment dat, am alunecat şi am căzut pe cot. Era chiar cotul braţului cu care ţineam arma. Şi atunci a trebuit să renunţ, pentru că nu se mai putea. Ocazional, am mai tras. La vreo 20-30 de ani după ce m-am lăsat, am fost la „Cupa Veteranilor“, la Dinamo, şi am ieşit al doilea. În condiţiile în care am concurat cu unii care nu erau aşa de veterani, în sensul că trăseseră până în anul respectiv. A fost frumos!

Ştiu că, începând din anul 1968, v-aţi ocupat, în cadrul studioului „Animafilm“, de pregătirea viitoarelor generaţii de animatori. Care sunt secretele acestei arte, a animaţiei?

Victor Antonescu: S-o luăm cu începutul. Primul animator a fost El. A luat o bucată de lut, i-a dat formă, apoi a suflat peste ea „harul ceresc“, iar forma a căpătat viaţă şi a început să se mişte. Forma creată de El şi dăruită cu acel har originar a început la rândul său să însufleţească obiecte şi imagini inerte, transpunând asupra acestora toate trăirile sale. Printre primii oameni preocupaţi de studiul mişcării au fost asirienii şi egiptenii, care au încercat să descompună mişcarea în kinograme şi atitudini ce puteau reprezenta, aşa cum le numim noi în animaţie, capetele de mişcare. Adică acele poziţii-cheie, realizate de animator, ca nişte jaloane obligatorii prin care trebuie să treacă mişcarea.

Dar cum lucrează de fapt animatorul?

Să vă explic: fiecare om a fost dăruit cu un aparat minusul de luat vederi, al cărui obiectiv, ochiul, culege imagini din mediul înconjurător şi le depozitează într-o, hai să-i spunem, biblio-fototecă. Dar ochiul nu este doar obiectivul aparatului de luat vederi, ci şi al unui aparat de proiecţie care poate plasa pe o coală albă de hârtie o imagine pe care doar el o vede. Apoi urmează un lucru extrem de simplu. Peste imaginea invizibilă pentru noi ceilalţi, animatorul intervine cu creionul şi astfel o putem vedea cu toţii. Sunt însă doar desene statice, al căror sens îl cunoaşte doar creatorul lor. Dacă linia trasată de creion nu se suprapune exact peste proiecţia imaginată, intervine guma de şters. Ei, acest „aparat“ este pentru animator piesa de rezistenţă a tuturor imaginilor, expresiilor, atitudinilor şi a reprezentării acestora în întreaga sa muncă de creaţie. Expresia mişcării a fost pentru animaţia românească cheia limbajului universal. Noi am folosit dialogul în film mult mai târziu, substituindu-l cu gestica însoţită de o coloană sonoră sugestivă, cu efecte şi zgomote ce „vorbeau“ în locul eroilor. Dar pentru asta animatorul trebuia să stăpânească la perfecţie arta mimicii. Altfel, animatorul este un om obişnuit. Nu iese în evidenţă şi, de cele mai multe ori, rămâne necunoscut publicului. El nu este văzut niciodată, fiind actorul din spatele ecranului, dar ceea ce fac eroii în filmele animate este în exclusivitate meritul său. Activitatea sa nu are nimic spectaculos. Spre deosebire de filmul jucat, actul artistic al acestuia poate fi urmărit pentru prima oară doar pe ecran, odată cu vizionarea probelor de mişcare, când regizorul acceptă sau recomandă modificările necesare.

Să vorbim puţin şi despre primul lungmetraj animat românesc, „Robinson Crusoe“.

Producătorul italian Alberto Chimenz a propus realizarea acestui lungmetraj în colaborare cu „Animafilm“, în condiţii de coproducţie, noi realizând de fapt întreaga muncă, în timp ce partea italiană era obligată să asigure toate materialele necesare şi să completeze cu valută 50% din valoarea devizului filmului. Mai erau şi alte clauze privind difuzarea, România putea vinde lungmetrajul în toate ţările socialiste, în ţările francofone, în America de Sud, dar şi în Extremul Orient. Partea italiană îşi rezerva dreptul de difuzare în Italia şi în ţările anglofone din Europa, precum şi în Statele Unite şi Canada. În 1972 am început munca, pe care am terminat-o la sfârşitul lui 1974. O performanţă, dacă vă gândiţi că noi realizam un scurt metraj de circa 200-250 de metri, deci cu o durată de 8-9 minute, în aproximativ 6 luni. Iar acest film avea 82 de minute. Am folosit mai bine de 300.000 de desene, fără a pune la socoteală schiţele. Dacă am fi pus desen lângă desen, am fi realizat o potecă lungă de peste 1,5 kilometri, fără a vedea acelaşi desen de două ori.

Totuşi, filmul nu a fost difuzat din cauza cenzurii. Cum au apărut problemele „ideologice“?

Filmul trebuia sa iasă în avanpremieră în România pe data de 25 mai 1975, la cinematograful Capitol. Cu o săptămână înainte, filmul este cerut din nou la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, după ce, în luna ianuarie, Dumitru Popescu „Dumnezeu“ îl vizionase deja şi nu fuseseră probleme. În cursul serii mi se comunică: „Filmul nu are bun de difuzare“, decizia aparţinându-i aceluiaşi „Dumnezeu“. A doua zi, m-am dus în audienţă la directorul general al cinematografiei, care m-a primit şi care a încercat în fel şi chip să apere decizia absurdă a şefului său. „Tovarăşe Antonescu, filmul nu merge pentru că apar negri, canibalii, şi nu ne putem permite să supărăm vreun stat african cu care avem relaţii.“ „Bun“, zic eu, „dar nu sunt africani, e o rasă inventată“. „Cum e mai rău! Dacă albii erau negri şi invers, filmul mergea!“ Şi uite aşa, filmul a fost pus la index. Mai mult decât atât, a fost modificat contractul, iar România nu mai era considerată coproducător, toate drepturile revenind părţii italiene. Difuzarea filmului a fost făcută în întregime de partenerii italieni, statului român revenindu-i doar un procent din încasările provenite din ţările prevăzute în contractul iniţial. Pe generic au apărut mai mult numele italiene, iar pe mine m-au trecut sub numele de Anthony Victors. Mi s-a spus că dădea mai bine un nume cu rezonanţă anglo-saxonă. Cireaşa de pe tort a fost apariţia pe generic, ca producător, a societăţii italiene „Corona-Cinematografica“, în loc de „Animafilm“!

Apostolii Epocii de Aur, episodul #22. De ce-a uitat „Dumnezeu“ de lumea pe care a creat-o

Şi în România când s-a putut viziona totuşi pelicula?

Abia după căderea regimului Ceauşescu, la 1 iunie 1990 a avut loc premiera. După 15 ani. Dar şi atunci, filmul a stat puţin în cinematografe, după care, gata, a fost pus din nou la păstrare unde se află şi acum, împreună cu toate filmele realizate de noi. La insistenţele mele, a apărut acum câţiva ani şi în format DVD, alături de celălalt lungmetraj al meu, „Uimitoarele aventuri ale muschetarilor“.

Apropo de muschetari. Cum v-a venit ideea tratării romanului lui Dumas în cheie parodică?

Sincer, acesta a fost cel mai vechi proiect al meu, dar nu l-am putut realiza decât în 1980, când am început să lucrez la serialul „Cei trei muschetari“. Romanul a fost doar un pretext de aventuri în care, dincolo de conflictul ancestral dintre pisici şi şoareci, am introdus câteva dintre intrigile cărţii şi, bineînţeles, eroii: muschetarii, cardinalul Michelieu, Miau-lady, Rockfort. Cum spuneam, din motive de vandabilitate, desenele animate româneşti au fost realizate în proporţie de 90% fără dialog, iar serialul a respectat acest deziderat, cuvintele fiind înlocuite cu expresivitatea personajelor. Când s-a pus problema realizării unui lungmetaj după serial, am introdus şi dialogurile. Nu poţi sta o oră şi jumătate într-o sală de cinema, ca pe vremea filmului mut, fără să auzi o replică!

Exportul produselor româneşti constituia o prioritate a politicii statului comunist. A avut şi animaţia românească succes în străinătate?

Am să mă refer doar la „muschetari“. Cererea la export fiind foarte mare, după încheierea celor 13 episoade cu „Cei trei muschetari“, am început o nouă serie: „Noile aventuri ale muschetarilor“. Între 1987 şi 1989 am filmat încă patru episoade, după care m-am oprit. Dar, ca să vă daţi seama ce însemna animaţia românească, vă pot spune că 40% din valuta obţinută de România din exportul de filme venea de la producţiile „Animafilm“. Asta în condiţiile în care un film de animaţie costa circa 300.000 de lei, iar un film jucat costa peste trei milioane de lei. Echivalentul a zece filme de animaţie!

Pe afişul pentru străinătate al peliculei „Robinson Crusoe“ stă scris „un film demn de Walt Disney“. V-aţi fi dorit să colaboraţi cu celebrul studio american?

Să ştiţi că a existat, la un moment dat, posibilitatea de a lucra cu americanii. În primăvara lui 1988, producătorul Ron Merk m-a solicitat pentru un film de animaţie dedicat lui Mozart. Cum a ajuns la mine? În studioul lui, „Animania“, lucra şi reputatul regizor Ken O’Connor, care lucrase cu Walt Disney începând din 1935 şi până la moartea acestuia. Ken văzuse „Cei trei muschetari“ şi i-a transmis lui Merk că, din punctul lui de vedere, pot fi considerat egal cu marii regizori de la Disney. În decembrie 1989, eram gata să începem lucrul efectiv, aşteptam OK-ul lui Ron. A venit însă Revoluţia, iar americanii au renunţat la proiect. Şi uite-aşa s-a sfârşit un vis frumos...

„La noi în ţară sunt prea mulţi generali“

Cum vedeţi animaţia românească la ora actuală?

Din păcate, despre ea se poate vorbi doar la timpul trecut. Perspective? Deocamdată zero! O revigorare e posibilă, însă eu n-o mai apuc! Când spun că se poate, mă gândesc la ruşi, de exemplu. Studioul „Animaccord“ realizează de câţiva ani buni un serial de mare anvergură, „Maşa şi ursul“, folosind tehnica 3D, care se bucură de mare succes şi în străinătate. Episoadele sunt realizate de creatori diferiţi, dar unitatea lor este asigurată de un singur regizor, în persoana lui Oleg Kuzovkov. Faptul că o serie de regizori s-au subordonat unui singur coordonator a dovedit încă o dată că numai aşa se poate garanta realizarea unor proiecte de anvergură. Or, la noi în ţară sunt prea mulţi generali la ora actuală!

Prin anii ’60, era penurie de peliculă Eastman în studioul Buftea. Regizorul Doru Năstase, cu umoru-i cunoscut, se ridică şi face propunerea ca să se filmeze pe Shaterton, care era de fapt banda izolatoare cu care se sigilau cutiile cu peliculă virgină. Cei de la organizarea muncii au luat de bună propunerea, iar gluma a rămas de pomină! Pentru «Robinson Crusoe», am folosit mai bine de 300.000 de desene, fără a pune la socoteală schiţele. Dacă am fi pus desen lângă desen, am fi realizat o potecă lungă de peste 1,5 kilometri, fără a vedea acelaşi desen de două ori.

40%

din valuta obţinută de România din exportul de filme venea de la „Animafilm“.

Blog cu mare priză la public

Victor Antonescu ţine legătura cu fanii săi prin intermediul unui blog, victor.tfm.ro, pe care scrie constant încă din anul 2008. Până în prezent, regizorul a contabilizat vizitatori provenind din 1.699 de localităţi din România, respectiv din 3.077 de oraşe de peste hotare, din peste 70 de ţări.

CV

Regizor, scenarist, animator, scenograf

Numele: Victor Antonescu
Data şi locul naşterii: 16 iulie 1936, Bucureşti.
Cariera:
În 1953 a început să practice tirul la clubul Dinamo Bucureşti, obţinând, în 1957, titlul de maestru al sportului.
Şi-a început cariera ca animator şi realizator de decoruri la Studioul Cinematografic Bucureşti în 1961. Din 1964, a lucrat în cadrul „Animafilm“.
Filmografie (selectivă): „Greierele şi furnica“, „Stejarul şi trestia“, „Iepurii şi broaştele“, „Robinson Crusoe“ (lungmetraj), „Uimitoarele aventuri ale muschetarilor“ (lungmetraj), „Aventuri submarine“ (serial), „Misiunea spaţială Delta“ (serial).
Premii internaţionale: „Perla Televiziunii Italiene“ pentru „Greierele şi furnica“ (1970); menţiune la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova pentru „Stejarul şi trestia“ (1971); menţiune la Festivalul de Film de la Tampere pentru „Stejarul şi trestia“ (1972); premiul special la Festivalul Internaţional de Film de la Teheran pentru „Somn agitat“ (1987); marele premiu la Festivalul de Film de la Chişinău pentru „Robinson Crusoe“ (1992).
În 1990, alături de Sergiu Nicolaescu, Mircea Mureşan, Elisabeta Bostan şi Geo Saizescu, a participat la înfiinţarea Societăţii Cineaştilor Independenţi din România (SCIRO).
În 2013, a primit Trofeul Uniunii Cineaştilor pentru întreaga activitate.
Locuieşte în: Bucureşti.