Să-i dăm César-ului ce-i al Cezarului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto AFP
Foto AFP

Din Ceremonia care s-a ţinut la Olympia şi nu ca de obicei la Chatelet (unde era filmat „Concertul” lui Radu Mihăileanu), mai toată lumea n-a reţinut decât prezenţa voit şocantă a actriţei Corrinne Masiero, pe care şi publicul românesc o ştie de pe Diva, din serialul de luni „Căpitanul Marleau”,  pentru că s-a îmbrăcat mai întâi în costumul lui Catherine Deneauve din „Piele de măgar”, pentru ca mai apoi să rămână goală puşcă.

Revoltată de starea culturii în pandemie!

În loc de covor roşu, au existat nişte interviuri în holul tapisat cu afişe ispititoare,  şi unde. mult hulita ministreasă (căci totul e la feminin mai nou, inclusiv la ei) a culturii, Roselyne Bachelot-Narquin, preciza că s-au dat nişte ajutoare de peste un miliard de euro, inclusiv protestatarilor, care au ocupat Teatrul Odeon, din Paris, încă din 4 martie, intermitenţi şi nu numai,  şi că în plină perioadă dificilă, de lockdown succesiv, s-au făcut 200 de filme. Ce-i drept că sălile sunt închise, motiv de nemulţumire firească, pretutindeni pe Glob, mai cu seamă că Institutul Pasteur a constatat că nu la teatru ori la cinema te poţi îmbolnăvi, ci mai degrabă la supermarket sau în bănci.

La seara mult aşteptată, retransmisă, en clair, de Canal Plus, în direct pe 12 martie, au putut participa doar 150 de persoane, nominalizaţi şi VIP-uri, bine distanţate şi cu testul la zi, măşti la purtător, din păcate nu întotdeauna respectate…

La balcon, nefiind nimeni, la un moment dat a fost cel mai tulburător şi inventiv moment. Locurile au fost ocupate, printr-un efect special, de personaje desenate, inclusiv recent dispărutul Jean-Pierre Bacri, pe care brusc am avut impresia că-l vedem deja în Raiul Cineaştilor. El e protagonistul din „Le Goût des autres”, preferatul meu şi al lui Nae Caranfil, când am avut de recomandat Institutului Francez o proiecţie de neuitat. Nimeni nu spune mai cu tâlc „the”, când învaţă, cu un efort supraomenesc englezeşte!

Multe figuri importante pentru breaslă ne-au părăsit şi într-un moment, destul de maliţios, cineva spunea că n-au mai vrut să vadă ce urmează.

Seara părea una care încerca să dea speranţe, a ţinut până după miezul nopţii, deşi ştim că de la ora 18.00 nu se mai poate ieşi din casă, în Franţa.

Noul preşedinte al Academiei César, Roschdy Zem, numit după scandalul de anul trecut, când totul a fost reorganizat şi s-a lăsat cu demisii de supărare, că a fost premiat Roman Polanski, urmărit în continuare de un „Me Too”, după decenii întregi, opera lui neavând nicio legătură, însă, cu caracterul său, ci fiind un strălucit omagiu adus „Afacerii Dreyfus” respectiv:  „J’accuse”,  ei bine, Zem a încercat să echilibreze puţin lucrurile (în 2020 a luat şi el o statuetă pentru „Roubaix, une lumière”), deci era mai mult decât justificată prezenţa lui!

Maestra de ceremonii a fost desemnată Marina Foïs (fără cusur în „L’Atelier” ), din păcate cu câteva momente de o mare vulgaritate, la care, de exemplu, Michel  Hazanavicius ( regizorul oscarizatului „The Artist”) n-a vrut să marşeze, iar Nathalie Baye a făcut-o, fără tragere de inimă.  Ironiile la adresa victimelor Covid-ului (care e când la masculin, când la feminin, în limba lui Molière), şi ele păreau  nelocul lor, doar că ne-au amintit de o zicere africană: Atunci când moare un bătrân, mai arde o bibliotecă!

A existat o orchestră pe care a dirijat-o exemplar Benjamin Biolay şi n-a uitat de Ennio Morricone, (la îndemnul lui Alain Souchon)!  

I s-a adus un omagiu lui Michel Piccoli, căruia i s-a decernat, postmorten un César şi unde, dintr-o dată am simţit graţie celei de-a şaptea arte, că nu mai e valabilă zicala : Vii cu vii, morţii cu morţii. Sunt toţi la un loc: Romy Schneider, parcă mai prezentă ca niciodată, dar şi Patrick Dewaere, Yves Montand, Simonne Signoret…

Isabelle Huppert a ştiut să treacă peste faptul că n-a fost nominalizată pentru senzaţionalul „La Daronne”, spre deosebire de Juliette Binoche, care nu i-a iertat ca „Deux”(propus şi la Oscaruri, cu o idila LQBT)  a mai şi luat pentru debut, şi ea a fost ignorată…

Au existat reproşuri despre sclavie şi statui, un citat surprinzător din Hitler că „Războaiele trec şi doar cultura rămâne”…Dar şi aluzii la pedo-satanişti şi islamo- stângişti!   

Printre marii câştigători un documentar, „Adolescentele”, la care s-a lucrat cinci ani, şi filmul lui Albert Dupontel, care, ca de obicei a snobat votanţii, spunând că nu alegi între pictorii de la Luvru, şi n-a catadicsit să apară, dar a fost din nou pe lista aleşilor. După „Au Revoir Là-Haut”, de acum trei ani, i-a venit rândul lui „Adieu les cons”! Măcar de-ar fi un  titlu premonitoriu, fără frontiere, în traducere: „Adio, tâmpiţilor!” (A luat şi Premiul liceenilor,  înfiinţat de curând).

Cel mai bun desen animat este cel care fusese selecţionat şi la Cannes, şi nu numai, genialul „Josep”, (la care fusese consilier şi regretatul scenarist genial, care n-a vrut niciodată să devină şi regizor: Jean-Claude Carrière) şi al cărui creator este un talentat desenator de presă: Aurel!

N-au fost uitaţi, după patru decenii, nici „Les Bronzés” respectiv trupa Splendid: Josiane Balasko, Marie-Anne Chazel, Gérard Jugnot, şarmantul Thierry Lhermitte şi Bruno Moynot, printre ei numărându-se şi colosalul Michel Blanc, alături de care a jucat şi Medeea Marinescu în „Vă găsesc fermecător”, recent redifuzat pe TV5.

Cum premierele abia s-au strecurat, printre picături, nu s-a mai acordat un César al publicului, iar distribuitorii şi exploatanţii de săli, au fost supranumiţi şi înnobilaţi cu apelativul : aventurieri ai vremurilor moderne. Apropo, danezul „Încă un rând” al lui Vinterberg, cu Mads Mikkelsen a  câştigat la  producţii străine şi a fost deja achiziţionat în România, de Bad Unicorn şi programat la Elvire Popesco, MŢR, Union şi Happy! De s-ar redeschide mai repede!  

Încă două pelicule remarcabile, pe care am apucat să le văd la Lyon, la Festivalul Lumière, în 2020,  şi care sper să ajungă şi la noi: „Le Fils”, cu Sami Bouajila (care ajuns, pe scenă, după statuetă, cu Fanny Ardant, ) şi „Antoinette dans les Cévennes”, o înduioşătoare îndrăgostită însoţită de un măgăruş (încă o sincronicitate), care pare a fi unicul ei confident. Laure Calamy (pe care-o ştiţi de pe Netflix, din excelentul serial „Zece la sută”)  şi-a adjudecat recunoaşterea pentru rolul principal şi a avut, de departe, cel mai cinefil discurs, amintindu-şi de cinematograful copilăriei, de la Orléans, unde în cadrul Festivalului Frank Capra a văzut „It’a Wonderful Life/ Viaţă e minunată” şi a înţeles, de la Jimmy Stewart, cât de mult contează fiecare dintre noi, în destinul celorlalţi şi că  fără toate aceste detalii esenţiale şi fără acest exil în imaginar nu ar fi ajuns să se bucure de reuşita ei în carieră.

Aş încheia cu un gând al lui Romain Gary (al cărui roman, admirat de Charle de Gaulle, ecranizat acum o veşnicie de Peter Ustinov : „Lady L, ” se va lansa, pe 17 martie, on-line, dar e pe hârtie, tipărit de Editura Humanitas):

„Umorul e făcut ca să dezamorseze realitatea”.

De-abia aştept să ne vedem la cinema, unde să se proiecteze, cât mai curând, toate nominalizatele, fără discriminări (:))), care ne-au făcut poftă şi să împărtăşim iar zâmbetele şi lacrimile de împătimiţi ai Imaginilor Mişcătoare (şi la propriu şi la figurat, ca să-l amintesc pe psihanalistul britanico-italian: Andrea Sabbadini).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite