Teme şi motive religioase în filmul artistic „Quo Vadis?“ (1951)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
ultima

Lansat în anul 1951, filmul produs de către studiourile americane Metro Goldwyn-Mayer rămâne şi astăzi unul reprezentativ pentru categoria producţiilor cinematografice cu tematică istorică şi religioasă. „Quo Vadis?” este punerea în scenă a romanului scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz, publicat la începutul secolului trecut.

A fost păstrat titlul cărţii ecranizate (traducere din latină Unde mergi?), întrebare cu substrat religios. Titlul face trimitere la „la o întâmplare din cartea apocrifă „Faptele lui Petru”, datând din jurul anului 200. Potrivit acesteia, datorită greutăţilor şi persecuţiilor din Roma, Apostolul Petru a vrut să fugă din oraş. Pe drum însă, lui îi va apărea înainte Hristos, îndreptându-se spre Roma. Văzându-L, Apostolul L-a întrebat: „Unde mergi, Doamne?”, întrebare la care Hristos a răspuns, zicând: „Merg în Roma, să fiu răstignit a doua oară.” Întelegându-şi slăbiciunea şi frica, Apostolul se va întoarce în Roma, unde va şi muri ca martir.” 

Analiza de conţinut, realizată printr-o atentă vizionarea a filmului, ne relevă principalele teme şi motive religioase preluate din roman şi aduse pe marele ecran. De exemplu, în film apare în mod repetat simbolul peştelui, aparţinând creştinismului primar, ca semn de recunoaştere între creştinii oprimaţi de conducerea de la Roma. Este un simbol chiar mai vechi decât semnul crucii. 

În ceea ce priveşte impactul pe care l-a avut „Quo Vadis“ în epocă sau, mai precis, a modului în care a fost primit de către publicul cinefil al anilor ’50, cheia succesului este apetenţa cinematografiei americane pentru filmele axate pe Antichitate- fapt uşor explicabil: istoria poporului american este văduvită de această fascinantă epocă ce a născut mituri şi simboluri prezente şi astăzi în cultura populară. Iar „Quo Vadis“ ilustrează şi redă culoarea epocii pre-creştine, care abundă în semnificaţii ce au construit mitul fondator al religiei creştine.

Este un film care are ca pilon central povestea de dragoste dintre generalul roman Marcus Vinicius şi prinţesa ligiană Ligia, ai cărei părinţi căzuseră prizonieri în mâinile legiunilor imperiale. O altă temă centrală este puterea sau, mai bine spus, abuzul de putere al împăratului Nero, personalitate politică nefastă în istoria Imperiului Roman. 

Dar, de departe, cel mai important aspect care merită a fi supus atenţiei este acest maniheism care domină ecranizarea scriitorului polonez, de la început şi până la sfârşit. Maniheismul este o doctrină religioasă-filozofică din Orient, care, îmbinând eclectic zoroastrismul cu elemente creştine şi budiste, susţinea ideea luptei veşnice între cele două principii, binele şi răul. [1]

Scena de deschidere (incipitul): o legiune victorioasă care defilează pe drumul de întoarcere la Roma, cu narator pe fundalul sonor (practică cinematografică caracteristică filmelor clasice). “Cu 30 de înainte, s-a întâmplat un miracol. În Iudeea, pe o cruce romană, un om a murit pentru a ne elibera, pentru a împrăştia cuvântul dragostei şi al mântuirii. Nu peste mult timp, acea cruce umilă va înlocui vulturii mândri care încoronează victorioasele stindarde ale romanilor.”

Filmul reuşeşte să reliefeze un fapt care nu reiese atât de bine din carte: acest război între două doctrine, care va deveni în următoarele secole un adevărat război între civilizaţii: pe de o parte, lumea păgână- violentă, barbară, anacronică şi lumea creştină- factor civilizator, adeptă a iubirii, iertării şi non-violenţei. 

Iar povestea de dragoste a eroilor principali poate semnifica o încercare de comuniune între cele două lumi. Învins de dragoste, valoare promovată de doctrina lui Hristos, Marcus Vinicius se converteşte la creştinism:

“Filmul vorbeşte despre puterea care este învinsă de credinţă, despre credinţa care aduce dragostea şi despre dragostea care a schimbat Roma din timpul lui Nero.” [1]

Destinul eroilor principali interferează puternic cu beţia puterii a împăratului Nero, care vrea să scape cu faţa curată după ce a incendiat Roma. Acesta are strălucita idee de a redirecţiona furia mulţimii spre creştini, atribuindu-le vina pentru dezastru.

Scena persecuţiei creştinilor în arenă este subiectul unei anecdote pe care am cules-o de pe site-ul historyextra.com, ce merită a fi citată, ca o mărturie a impactului pe care l-a avut filmul în cultura pop:

Este o zi de sămbătă, la începutul anilor “50. La prânz, tatăl şi-a terminat munca la fabrică şi se grăbeşte să ajungă acasă cu bicicleta pentru că i-a promis fiului de şapte ani, micul Jimmy, că îl va duce la meciul dintre City şi United.

Dar când tata şi Jimmy ajung în oraş, toate biletele erau deja vândute. Jimmy este dezamăgit.

-Să mă mergem, în schimb, la film. Rulează noul film QUO VADIS. Este color şi o să-ţi placă. E cu soldaţi romani.

Aşa că merg să vadă filmul, iar micul Jimmy îl savurează până la scena cu creştinii mâncaţi de lei, scenă care îl tulbură.

-E în regulă fiule, cei mâncaţi sunt suporteri ai lui United.

Jimmy se înseninează, dar câteva momente mai târziu începe să plângă. 

-Ce se întâmplă? , întreabă tatăl său.

-Sunt doi lei într-un colţ care nu mănâncă.

Folosindu-se de această povestioară, autorul articolului demontează mitul promovat de film prin care pedeapsa aplicată creştinilor în Roma Antică era aceea de a fi devoraţi în arenă de către lei:

“Sub Nero, creştinii au fost omorâţi prin tot felul de metode oribile, dar nu au fost mâncaţi de lei, aşa cum susţine atât cartea, cât şi filmul. Desigur, având în vedere apetenţa romanilor pentru spectacole sălbatice, este posibil ca undeva, într-un colţ al imperiului, să fi fost creştini devoraţi de lei. Dar nu în Roma din timpul lui Nero”. [1]

Una dintre faţetele transfigurării fenomenului religios creştin în cultura populară a fost tocmai menţinerea acestei credinţe referitoare la devorarea creştinilor de către lei în arene, o hiperbolizare a suferinţelor îndurate de creştini în Roma Antică. Există şi un tablou devenit celebru, al francezului Jean-Léon Gérôme din anul 1883- “Ultima rugăciune”.[1] Cu siguranţă, această pedeapsă s-ar fi aplicat şi creştinilor, dar nu numai acestora, fiind supliciu folosit si pentru alte fapte condamnate de legile Imperiului Roman. 

Prin urmare, filmul conţine un mit care a fost demontat în multe rânduri de către istorici, dar atât de prezent în cultura populară.

Ca o concluzie, făcând o asociere cu perioada istorică în care a apărut, filmul poate fi considerat a fi unul de propagandă pentru valorile creştinismului într-o lume postbelică divizată în două blocuri politico-militare. Din nou revin la maniheismul menţionat la început: filmul promovează în blocul democratic valorile creştinismului, în contradicţie cu blocul comunist, profund ateu şi dominat de violenţă împotriva celor care gândesc diferit. 

Fără îndoială, filmul Quo Vadis? lasă loc, în epocă, speranţei de mai bine: într-o bună zi, “acea cruce umilă” va înlocui secera şi ciocanul, simboluri considerate a fi chiar o permutare a crucii duble ortoxe ruse.


[1]https://seanmunger.com/2016/03/01/historic-painting-the-christian-martyrs-last-prayer-by-jean-leon-gerome-1883/  


[1] https://www.historyextra.com/period/quo-vadis/


[1] https://www.crestinortodox.ro/religie/quo-vadis-123602.html


[1] https://dexonline.ro/definitie/maniheism


[1]{C}{C} https://www.crestinortodox.ro/religie/quo-vadis-123602.html

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite