Trăiască libertatea!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Afis

Deşi trăim o perioadă de mari şi mici restricţii sanitare şi sociale, oamenii din industriile creative au dovedit că, precum pandemia, nici ei nu se dau bătuţi, ci se adaptează la condiţiile generate de valurile epidemice, pentru a furniza publicului încărcătura spirituală de care are nevoie. Şi ce antidot mai bun la restriştile vieţii, în general, şi ale pandemiei, în special, decât o comedie? Şi încă una foarte inteligentă.

Un triomphe este adus din Franţa, de distribuitorul Bad Unicorn, care l-a intitulat în româneşte Succes de public, probabil inspirat şi de Premiul publicului, pe care pelicula l-a primit la Festivalul Filmului Francofon de la Angoulême, în 2020, când a primit şi ştampila Cannes-ului, fiind prezentat în octombrie la ceremonia prescurtată “Special Cannes 2020”. Iar la ceremonia din decembrie a Academiei Europene de Film a câştigat Premiul pentru Cea mai bună comedie a anului.

Dată fiind incertitudinea deschiderii şi a închiderii sălilor de cinema, Un triomphe s-a bucurat de multe avanpremiere. În România, l-am putut vedea în iulie, la Festivalul Filmului Francez, în septembrie, la Festivalul Filmului Central European de la Timişoara, iar acum, în distribuţie în toată ţara.

Filmul este inspirat dintr-o întâmplare reală, petrecută în Suedia în anii ‘80, dar adaptată de regizorul şi scenaristul Emmanuel Courcol la ziua de azi. Un actor de succes cândva, care nu prea mai găseşte de muncă, începe să lucreze într-o închisoare, în cadrul unui proiect teatral, dedicat reinserţiei sociale a deţinuţilor. Numai că ce putea fi o treabă superficială, menită să-l ajute a-şi plăti chiria, este luat foarte în serios de acest actor devenit regizorul unui spectacol în care nu vede doar umanizarea treptată a deţinuţilor deveniţi actori, prin forţa cuvântului rostit, ci şi propria împlinire în lumea teatrală, ce a ajuns doar să-l tolereze şi să-i promită un rol care nu mai vine. Iar munca sa cu aceşti delincvenţi nu e uşoară, cum nu e simplă nici lupta cu sistemul administrativ, care are limite prea stricte pentru această aventură artistică.

Ironia lui Courcol este evidentă de la început: când intră pe culoarul închisorii, pentru a face cunoştinţă cu deţinuţii, Etienne îşi întrebă gardianul-escortă dacă geamul cu gratii pe lângă care trece este o celulă. Nu, este un birou, vine răspunsul. Dar Courcol nu a fost interesat să facă o radiografie crudă a sistemului penitenciar, ci a selectat acele aspecte ce i-au servit pentru desfăşurarea acestei trame în care comicul se îngemănează cu dramaticul. Trecând peste toate fricţiunile inerente şi învingând opoziţiile, Etienne îşi antrenează actorii atât de bine, încât ajung să joace nimic altceva decât Aşteptându-l pe Godot, pe scene profesioniste, culminând cu celebrul Odeon din Paris. Când se produce inevitabilul!

Triumf

La lansarea filmului său la Institutul Francez din Bucureşti, organizatorul Festivalului Filmului Francez, Emmanuel Courcol a avut gentileţea să-mi răspundă la câteva întrebări legate de filmul lui de mare succes, dar şi de cariera sa.

Sanda Vişan - Ce v-a atras spre acest subiect dramatic, în fond, pe care l-aţi realizat ca pe o comedie?

Emmanuel Courcol - Am fost atras în primul rând de poveste, pe care am descoperit-o într-un documentar. Mi l-a arătat producătorul meu. Mi-am zis că e un bun subiect de film, fiindcă e dramatic, dar şi comic. În închisoare, contrariile au un potenţial comic, simţi un fel de şoc în acest telescopaj cultural, care generează neînţelegeri şi situaţii comice. Mi s-a părut important comicul de situaţie.

Personajele sunt întotdeauna foarte sincere, nu încercăm să forţăm râsul. Situaţiile sunt comice, fiindcă deţinuţii sunt foarte departe de acest univers cultural, teatral, mai ales de Beckett. Confruntaţi cu un regizor pentru care aceasta e chiar viaţa lui, întâlnirea va fi interesantă.

Apoi mi-am spus că e dramatic, dar e şi o poveste frumoasă, cea a unor oameni care descoperă ceva diferit, care îi înalţă. E, cum se spune, un feel good movie, dar e inteligent, nu unul facil, pe care îl vezi şi apoi îl uiţi. E un subiect profund, grav. Iar eu tocmai aceasta caut, să fac astfel de amalgame din lucruri forte diferite.

Triumf

Puşcăriaşii cu care lucrează Etienne nu sunt oameni blânzi. Şi nici educaţi. Dar ajung să îl iubească pe regizorul lor, fiindcă îi tratează ca pe adevăraţi actori, devine unul de-ai lor. Şi, întâlnindu-se de două ori pe săptămână cu actorul pentru care teatrul este totul, devin ei înşişi atraşi de această poveste comic-absurdă, dar atât de potrivită pentru ei. Căci cine să înţeleagă mai bine sensul libertătii pe care o aştepţi, dar care, precum Godot, nu mai vine? Tocmai aceşti tâlhari, criminali, şuţi, agresori negri, arabi, francezi, care nu ştiau până acum că există şi altceva pe lume. Iar această călătorie a lor în lumea actoriei, deşi stângace, este înduioşătoare şi comică. Şi le aduce succesul. Şi libertatea.

Sanda Vişan - În era corectitudinii politice, vi s-ar putea reproşa că v-aţi populat închisoarea cu personaje negre, magrebieni, minoritari şi că n-ar fi, din punct de vedere demografic, tocmai reprezentativ.

Emmanuel Courcol - Dimpotrivă, este foarte reprezentativ pentru populaţia din închisorile franceze şi mai ales din regiunea pariziană. În marile centre urbane, delincvenţa îşi are ades originile în suburbii. Desigur că sunt şi alţi oameni în închisori. Am reflectat un pic, când mi-am făcut “micul stagiu” în închisoare, în vederea realizării acestui film. E adevărat că am găsit acolo numai oameni aparţinând diversităţii, cum se spune. Mi-am zis că trebuie să reprezint acea populaţie: negri, arabi, albi francezi, un grup reprezentativ pentru ceea ce văzusem. În plus, aceasta mi-a permis să întâlnesc actori formidabili.

Emmanuel Courcol a ales să filmeze într-o închisoare reală, la Meaux-Chauconin, unde filmase înainte un documentar despre un spectacol cu opt deţinuţi, imaginat acolo de Irène Muscari, coordonatoarea culturală a Serviciului penitenciar de inserţie şi probaţiune. Nu a fost uşor să organizezi opt zile de filmare, cu echipa de actori, tehnicieni şi figuranţi, într-o închisoare activă, cu 900 de deţinuţi.  A fost prima oară când administraţia penitenciarelor a acordat o asemenea facilitate.

Sanda Vişan - Cât timp v-a luat scrierea scenariului pentru Un triomphe?

Emmanuel Courcol - Cred că aproape un an.

Sanda Vişan - Când aţi început?

Emmanuel Courcol - Cred că la sfârşitul anului 2016 şi l-am scris în 2017. Apoi l-am cunoscut pe actorul Kad Merad.

Sanda Vişan - Nu-l cunoşteaţi?

Emmanuel Courcol - Nu. Ne intersectasem la un film al lui Lioret, dar nu ne cunoşteam cu adevărat. Când l-am cunoscut, am aflat că nu era liber decât peste mai mult de un an. Aşa că m-am întrebat dacă merită să-l aştept. Ṣi m-am decis să o fac, mai ales că îi plăcuse atât de mult rolul.

Între timp, am lucrat ca scenarist pentru alţi regizori, am fost consultant etc. Tot atunci am cunoscut-o pe Irène Muscari, coordonatoare culturală în închisoarea din Meaux. Mi-au permis să intru în închisoare şi să urmăresc vreme de câteva luni programul teatral pe care îl pregăteau în interiorul închisorii, fiind jucat apoi în afara ei. Am rescris scenariul, ca urmare a acestei experienţe. Fiindcă aveam sub ochi această realitate. Povestea a rămas aceeaşi, dar am rescris personajele. Deci, acest an de aşteptare a fost benefic pentru film.

Kad Merad este un actor franco-algerian, cu un mare succes de casă, dar şi de critică, fiind premiat cu César-ul pentru rol secundar, în 2007. În primele două decenii al acestui mileniu, simpaticul actor a fost intens disputat de regizorii de film francezi, interpretând cam patru roluri pe an. Şi nu oboseşte!

Triumf

Sanda Vişan - Când aţi scris scenariul, v-aţi gândit la aspectul social, sau mai curând la cel comic?

Emmanuel Courcol - Pentru mine este o comedie socială. Este portretul unei anumite Franţe. Oamenii aceia pe care i-am cunoscut în închisoare, nu sunt acolo din întâmplare. Provin din medii defavorizate, cu mari deficite culturale.

Sanda Vişan - Dar putem spune că e şi vina sistemului, care îi marginalizează, după ce că ei înşişi aleg acest stil de viaţă.

Emmanuel Courcol - Da, provin din aceste mari ansambluri unde se creează o economie paralelă, o justiţie paralelă. Desigur că nu sunt toţi astfel, mulţi se salvează, probabil mai mult fetele decât baieţii. Dar oamenii pe care i-am cunoscut în închisoare chiar doreau să facă altceva.

Sanda Vişan - Voiau să se schimbe.

Emmanuel Courcol - Da. Toată munca pe care o face Irène Muscari în închisoare se înscrie într-un demers de reinserţie socială, de a le arăta că există în viaţă şi altceva decât violenţă şi delincvenţă, că pot avea încredere în ei înşişi, pentru a face altceva. Scopul nu e ca ei să facă teatru, când ies din închisoare, ci să-şi spună: pot face şi altceva! Aceasta contează.

Sanda Vişan - Aţi început să filmaţi înainte de declanşarea pandemiei?

Emmanuel Courcol - Da, am început pregătirea în vara lui 2019 şi am filmat din octombrie până la sfârşitul lui decembrie.

Sanda Vişan - Aţi avut din nou noroc!

Emmanuel Courcol - Chiar aşa. Ṣi am făcut montajul şi toată post-producţia în timpul carantinei.

Regizorul francez a pornit în viaţă cu ideea să devină jurist, dar a părăsit Dreptul, când a descoperit teatrul, la Conservatorul din Angers, oraşul său natal. Şi-a continuat studiile de actorie la Şcoala Naţională Superioară de Artele şi Tehnica Spectacolului din Paris şi a urcat pe scena teatrelor, sub baghete regizorale prestigioase, precum cele ale lui Roger Planchon sau Robert Hossein. 

Triumf

Sanda Vişan - V-aţi început cariera ca actor. Apoi, la jumătatea vieţii - cum zicea Dante, nell mezzo del camin – aţi început să scrieţi, iar recent, chiar să faceţi regie de film. A fost o strategie de carieră, sau lucrurile s-au petrecut natural?

Emmanuel Courcol  - S-au petrecut natural, dar au contribuit şi circumstanţele. Eram actor, dar pe la 40 de ani - sper să nu fie jumătatea vieţii!- am întâlnit un regizor, Philippe Lioret, care m-a îndemnat să scriu. Ca scenarist, am făcut câteva filme cu el, apoi am scris şi pentru alţi regizori.

Treptat mi-am spus: dar de ce nu eu? Când scrii un scenariu, este foarte interesant, dar la un anumit moment simţi frustrarea de a lăsa proiectul să fie terminat de altcineva. Îmi spuneam uneori, eu n-aş fi făcut aşa, aş fi ales altfel. Nu am avut un plan de la început. Când m-am lansat în această carieră artistică, voiam să fiu actor, să joc roluri.

Sanda Vişan - Şi v-aţi întâlnit cu marile roluri?

Emmanuel Courcol - Am jucat mult, dar probabil că simţeam o frustrare artistică, asemenea personajului meu din film. Dacă nu era frustrare, sigur era o insatisfacţie. Nu aveam de gând să-mi petrec viaţa făcând lucruri care îmi plăceau numai pe jumătate. Aşa că, imediat ce am găsit posibilitatea să mă îndrept pe alte căi, nu am ezitat.

Sanda Vişan - Totuşi, a rosti replicile scrise de alţii şi a scrie tu însuţi un discurs sunt două lucruri complet diferite. Cum aţi făcut acest parcurs?

Emmanuel Courcol - Mai întâi, am fost întotdeauna aproape de scris. Am scris poezii, scrisesem o piesă, am simţit dintotdeauna nevoia de a scrie. Iar formaţia de actor te pregăteşte bine pentru aceasta. Studiezi un personaj, încerci să înţelegi cum funcţionează dramaturgia în teatru sau în cinema, apoi înţelegi sensul dialogului, toate acestea sunt o şcoală bună pentru a trece la scrisul dramaturgic.

În şcolile de cinema se practică o metoda, mai curând tehnica pentru scrierea scenariului, înveţi structura narativă. Dar sunt lucruri care nu se pot învăţa: sensul dialogului îl ai sau nu îl ai. Aşa cum a fi actor ţine de ceva ce ai în tine, care e foarte greu de învăţat. În plus, cred că toate acestea vin cu experienţa de viaţă, aşa ajungi să creezi personaje vii, care au propria poveste.

Sanda Vişan – Aţi scris şi pentru teatru?

Emmanuel Courcol - Scrisesem o piesă care n-a fost niciodată jucată, dar pe care am folosit-o, ca să realizez primul meu lungmetraj, a constituit baza scenariului filmului.

Sanda Vişan - Cessez-le-feu.

Emmanuel Courcol - Da.

Triumf

Sanda Vişan – Scrieţi diferit pentru scenă, faţă de scenariul pentru ecran?

Emmanuel Courcol - Da, pentru că scena înseamnă forţa verbului, personajele există prin discursurile pe care le rostesc. În timp ce la film trebuie să gândeşti în imagini. Primul lucru cu care m-am confruntat şi a trebuit să muncesc şi să mă obişnuiesc cu asta a fost să gândesc în imagini, nu în dialog, să mă încred în forţa imaginilor.

Sanda Vişan - Cum s-a petrecut prima întâlnire între dv., ca scenarist, şi regizor?

Emmanuel Courcol - L-am întâlnit la un casting, la care m-am dus ca actor.

Sanda Vişan – Aţi făcut şi publicitate, dublaj de filme?

Emmanuel Courcol - Da, am făcut lucrurile care îţi asigură existenţa, comenzi comerciale pentru companii. Şi aşa l-am întâlnit pe Philippe Lioret, la un casting publicitar. Am avut impresia că a fost chiar mâna destinului. În general, vin foarte mulţi actori, dar atunci am fost singur, aşa că am avut timp să vorbim, să ne descoperim lucrurile comune. Apoi m-a invitat la o cafea, căci am descoperit că eram vecini. M-a întrebat: nu scrii? Ba da. Scrisesem piesa aceea, el a fost interesat, a citit piesa, mi-a zis că e foarte bine.

Mi-a spus că scrie un film, mi-a arătat unde ajunsese şi mi-a cerut să încerc eu să continui cu câteva secvenţe. Am lucrat vreo trei zile, i-am dat să citească. După două ore mă sună: e formidabil! Îţi fac un contract de autor. Deci s-a petrecut foarte repede. A fost un noroc. Şi acest moment a fost o răscruce în cariera mea.

Din 2001 începe să scrie scenarii pentru filmele lui Philippe Lioret, apoi scrie şi pentru alţi regizori, continuând să joace în filme pentru marele şi micul ecran, pentru ca în 2012 să îndrăznească să se aşeze şi în scaunul de regizor, pentru scurtmetrajul Geraldine, je t'aime. Patru ani mai târziu debuta în lungmetraj, scriind şi regizând filmul Cessez-le-feu, dramă istorică lansată în premieră mondială la Festivalul de la Locarno.

Sanda Vişan – Ne-aţi spus cum aţi ajuns să scrieţi pentru un regizor. Dar apoi aţi ajuns să şi regizaţi filme. Pentru aceasta e nevoie ca cineva să-ţi finanţeze proiectele. Cum s-a întâmplat cu primul dv. film, ca regizor?

Emmanuel Courcol - Pentru primul meu film, la un festival am făcut cunoştinţă cu un producător pe care eu nu-l cunoşteam, dar care era interesat de mine, în calitate de scenarist al filmului Welcome de Philippe Lioret, care avusese mare succes. M-a căutat ca scenarist, dar eu i-am spus că vreau să fac regie. Nicio problema, mi-a răspuns. Poate vreţi să începeţi cu un scurtmetraj.

Sanda Vişan - Ceea ce aţi şi făcut.

Emmanuel Courcol - Da. Apoi m-a întrebat ce aş vrea să aleg pentru lungmetraj. I-am spus că aş vrea să ecranizez piesa.

Sanda Vişan - Şi nu v-a întrebat nimeni de diplomă, de experienţă?

Emmanuel Courcol - În Franţa, profesia de regizor este foarte deschisă şi cred că majoritatea regizorilor vin cu altă pregătire decât cea din şcolile de cinema, sau din altă specializare de film. Nu puţini actori sau scriitori şi jurnalişti trec la regie. Important este să ai un proiect personal.

Eu, la început, mă întrebam dacă sunt capabil să fac regie. Un producător, căruia îi dusesem un proiect, mi-a spus că e foarte bine şi că regizorul ar trebui să fiu chiar eu. Mi-a spus: eşti actor, ştii cum trebuie să funcţioneze lucrurile cu actorii pe platoul de filmare, sunt destui regizori care habar n-au. În cele din urmă nu am mai făcut filmul acela, dar în ziua aceea, cu câţiva ani înainte de primul meu lungmetraj, mi-am spus: de ce să nu fac chiar eu filmul?

Sanda Vişan - Aţi realizat multe roluri în filme şi la televiziune. V-a ajutat această experienţă, atunci când aţi devenit regizor? Sunteţi curios, cercetaţi lucrurile la filmare?

Emmanuel Courcol - Exact. Pe platoul de filmare sau de televiziune, din poziţia mea de actor, încercam să înţeleg cine ce face şi cum merg lucrurile, ceea ce m-a familiarizat cu platoul. Mă duceam să urmăresc şi alte filmări ale lui Lioret, ca să înţeleg cum funcţiona tot lanţul de producţie. Când am realizat primul meu scurtmetraj, care a fost destul de important, fiindcă în ce priveşte tehnica şi echipa, era ca un lungmetraj, m-am simţit ca acasă, nu mi-a fost frică.

Sanda Vişan - Aţi avut certitudinea cadrelor de la început?

Emmanuel Courcol - Ştiam ce vreau şi mă pregătisem cu directorul de imagine. Ṣi cred că e important să-i laşi pe cei care ştiu să îşi facă treaba. Cum eu nu am cunoştinţe tehnice, învăţ puţin câte puţin, dar respect ce spun cei care ştiu. Directorul de imagine este colaboratorul cel mai apropiat şi voi continua cu acest tânăr DoP, Yann Maritaud. Am făcut împreună Cessez-le-feu  şi Un triomphe. Îi spun ce idei am şi, dacă se poate, le realizăm.

Sanda Vişan - Ca scenarist, aţi ajuns la nivelul acela la care aţi putea scrie orice vi se cere?

Emmanuel Courcol - Nu. Îmi e greu acum să scriu pentru alţii, mă simt mai puţin motivat s-o fac pentru ei, decât pentru mine însumi. Acum termin de scris pentru viitorul meu proiect, dar în paralel scriu pentru un alt regizor care are o experienţă de scenarist mai mică, deci eu ţin greul. Ṣi găsesc că e foarte frustrant, pentru că simt nevoia să face eu şi filmul lui. Pentru că, atunci când scriu un scenariu, mă gândesc imediat la imagini, mi-i imaginez pe actori, mă proiectez în realizarea filmului. Nu cred că voi mai scrie scenarii pentru alţii.

Triumf

Până va fi sigur că aşa va face, Emmanuel Courcol a contribuit în 2019 la scrierea scenariului filmului de debut al lui Edouard Bergeon, Au nom de la terre. Chemarea pământului este o dramă puternică şi sensibilă, din lumea fermierilor francezi, inspirată de destinul tragic al tatălui regizorului. Filmul a câştigat, la cea de a 25-a ediţie a Festivalului Filmului Francez de la Bucureşti, Premiul în competiţia de lungmetraj, dedicată tinerelor talente, ceea ce înseamnă şi sprijin pentru difuzarea filmului în România.

În schimb, Succes de public nu are dificultăţi în a-şi asigura... succesul, fiindcă este o comedie care râde cu îngăduinţă de stereotipurile culturale, o poveste despre speranţă şi rezistenţă, interpretată cu măiestrie de o trupă de actori care se simt bine împreună şi îşi potenţează forţele actoriceşti, într-o producţie ce mizează tocmai pe prezenţa şi carisma protagoniştilor. Filmul s-a bucurat de o lansare amplă în Franţa.

Sanda Vişan - Fiind cea mai bună comedie europeană a anului 2020, va avea difuzare şi în afara continentului?

Emmanuel Courcol - Desigur, în Statele Unite, Canada, Australia. Deja există un remake vândut în Italia. Ṣtiu că şi spaniolii şi englezii sunt interesaţi.

Sanda Vişan - La ce lucraţi acum, dincolo de participarea la lansările filmului în festivaluri?

Emmanuel Courcol - Tocmai termin de scris scenariul viitorului film, la care lucrez împreună cu Irène Muscari, care s-a dovedit a fi o fină scenaristă. E ceva în acelaşi filon, dar în alt stil.

Sanda Vişan - În acelaşi registru?

Emmanuel Courcol - Un pic. E ceva despre întâlnirea culturilor, dar pe plan muzical, între marea muzică…

Sanda Vişan - Ṣi rock?

Emmanuel Courcol - Nu, nu e rock, ci fanfarele care sunt foarte bine ancorate în tradiţia locală. E întâlnirea dintre doi fraţi francezi. E o poveste familială.

Fiind o poveste muzicală, nu putem decât să-i urăm scenaristului şi regizorului Emmanuel Courcol să se întâlnească neapărat cu tonalitate justă, pentru viitorul lui film. Dar, văzând acum pe ecranele noastre comedia sa, Succes de public, nu putem decât să avem certitudinea că regizorul nu va lipsi de la acest rendez-vous.

Triumf

Succes de public

Regia: Emmanuel Courcol; Scenariul: Emmanuel Courcol şi Thierry de Carbonnieres; Imaginea: Yann Maritaud; Muzica: Fred Avril; Decorurile: Rafael Mathe; Costumele: Christel Birot; Montajul: Guernic Catala

Cu: Kad Merad, Sofian Khammes, David Ayala, Pierre Lottin, Lamine Cissokho, Alexandre Medvedev, Marina Hands, Laurent Stocker, Said Benchnafa

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite