Un „Rambo“ de secol XXI
0
SIMPLISM Regizorul Antoine Fuqua şi actorul Denzel Washington revin cu „The Equalizer“, un thriller violent şi stilizat, dar care nu este altceva decât un pur produs de propagandă.
Se poate spune că Fuqua şi Wahington – amândoi reprezentanţi ai comunităţii afro-americane de la Hollywood – revin cu acest film, ei mai constituind deja, de-a lungul timpului, un tandem. În anul 2001, filmul „Zi de instrucţie“ / „Training Day“, regizat de Antoine Fuqua şi cu Denzel Wahington ca protagonist, l-a condus pe actorul de culoare spre câştigarea celui de-al doilea premiu Oscar, de data aceasta pentru rol principal. Aşadar, existau toate premisele ca „The Equalizer“, marcând o nouă reunire a celor doi, să fie un film foarte bun, aşteptări pe care rezultatul final le confirmă doar parţial.
Mix de clişee
Scenariul filmului, scris de Richard Wenk („profesionist“ destul de experimentat, inclusiv în calitate de regizor) şi inspirat dintr-un serial de televiziune care a rulat în SUA între 1985 şi 1989, amestecă o sumedenie de clişee şi locuri comune ale filmelor de gen. Îl avem astfel pe agentul CIA retras din activitate, dar care nu reuşeşte să se potolească definitiv, pentru că nu poate suporta nedreptatea din jur.
Robert McCall, interpretat de Denzel Washington (în serialul TV iniţial, el era jucat de Edward Woodward, un actor caucazian, de origine britanică), şi-a înscenat propria moarte şi trăieşte acum liniştit în Boston, prestând o muncă obişnuită, de angajat la un supermarket. Nu va putea sta, însă, mult timp departe de adrenalină şi de pericol.
Pentru că se împrieteneşte cu tânăra Teri (Chloë Grace Moretz), pe numele ei real „Alina“, o imigrantă est-europeană ajunsă prostituată în ghearele mafiei ruse din oraş, intră în conflict cu aceşti oameni răi, pe care începe să-i elimine unul câte unul. Îşi (re)descoperă astfel gustul pentru dreptate şi justiţie, dorindu-şi „egalizarea“ şanselor celor slabi şi fără apărare.
Singur împotriva tuturor
Trecem în acest fel la mitul „justiţiarului“, al apărătorului singuratic, „fără teamă şi prihană“, al tuturor „umiliţilor şi obidiţilor“, un clişeu care a hrănit atâtea filme de gen (la un moment dat Charles Bronson se specializase în acest tip de roluri). Evident, acest personaj arhetipal are rădăcini adânci în subconştientul majorităţii spectatorilor, însetaţi de dreptatea pe care nu o pot găsi în viaţa reală.
Mai avem şi imigranţii trataţi „corect politic“, oameni simpli şi neinstruiţi, dar cu suflet mare. Pe lângă Alina, cel mai bun prieten al lui McCall este mexicanul Ralphie, un individ supraponderal şi sărac cu duhul, dar care în momentul-cheie de final va găsi resursele de curaj care altfel îi lipsesc.
Cititor de cărţi bune
Acestei mixturi de clişee şi de situaţii văzute şi răsvăzute realizatorii par la început că încearcă să-i dea o turnură (pseudo)psihologică şi (pseudo)filozofică. Astfel, McCall este pasionat de cărţi şi citeşte volume precum „Bătrânul şi marea“ sau „Don Quijote“ (evident, ambele cu trimitere la destinul personajului nostru), conform listei cu 101 cărţi de citit într-o viaţă.
Opusculul lui Hemingway este comentat in extenso împreună cu Alina, extrăgându-i-se întreaga pseudo-filozofie care a sedus, în timp, atâţi semidocţi. Repede, scenariul abandonează însă astfel de piste şi filmul se transformă într-unul de acţiune „pur şi dur”, dar extrem de violent şi stilizat.
Desigur, cel pe care regizorul Fuqua încearcă să-l imite prin această stilizare este Michael Mann („Heat“ / „Obsesia“, „Collateral“, „Miami Vice“, „Public Enemies“), fără a ajunge însă la perfecţiunea aceluia. Scenele finale, în care Washington este filmat cu încetinitorul prin stropii de ploaie (de fapt, apa curge ca urmare a declanşării alarmei de incendiu), ca un „înger“ al dreptăţii şi răzbunării, amintesc, la rândul lor, de secvenţele legendare din filmele lui John Woo.
Hollywoodul, revelator al politicii
Ceea ce trebuie spus e că pelicula îşi abandonează treptat orice credibilitate şi verosimilitate, transformându-se în pură propagandă. Filmul este interesant, de fapt, pentru că arată modul în care se schimbă propaganda Hollywoodului, aşa cum istoria filmelor de gen postbelice devoalează întreaga evoluţie a Războiului Rece.
După ameninţarea atomică din anii ’50, prezentă în atâtea pelicule de gen despre invazii extraterestre sau „pericolul roşu“, şi relativul „dezgheţ“ din anii ’70, Războiul Rece târziu, obosit, din primii ani ’80, redeclanşat de Ronald Reagan, duce la o recrudescenţă a filmelor cu justiţiari anticomunişti, precum faimosul Rambo, care ia revanşa întregii Americi asupra Vietnamului în „Rambo 3“ (1988), sau uitatul acum „Red Dawn“ (1984) al lui John Milius, cu adolescenţi americani care rezistă eroic invaziei sovietice asupra propriilor cămine din Midwest.
Relaxarea survenită după „perestroika“ lui Gorbaciov va schimba radical datele problemei. Până şi serialul SF „Star Trek“ reflectă această evoluţie, de la confruntare la pacifism, iar Schwarzenegger şi Stallone, foşti lichidatori de „roşii“, devin acum paşnici colaboratori cu noile autorităţi ruse („Red Heat“, 1988, în care Schwarzie interpretează chiar un ofiţer rus).
CIA versus Putin?
Nu ştim prea multe despre trecutul lui McCall, dar el ne este indicat clar ca fost agent al CIA, şi nu al altei instituţii secrete de aiurea. Pe de altă parte, mafioţii ruşi nu mai sunt, precum în filmele din 1989 până acum, doar simple personaje pitoreşti, pete de culoare, sau ameninţări la adresa noii Rusii democratice, ci expresii ale unui întreg sistem infracţional, pus pe picioare pe pământ american de oligarhii de la Moscova, pe care „justiţiarul“ îl demantelează pas cu pas.
Inclusiv capul acestuia de la Moscova, oligarhul care se numeşte Puşkin (desigur, numele nu are treabă cu poetul romantic, dar este suspect de similar cu Putin) şi are un stil de viaţă asemănător cu cel al liderului de la Kremlin, este urmărit implacabil de McCall până în „bârlogul“ său moscovit. Toţi duşmanii sunt învinşi de un singur om, aşa cum proceda Rambo (Sylvester Stallone) în filmele de la sfârşitul Războiului Rece din anii ’80.
Încă o observaţie: traducătorii subtitlurilor româneşti traduc „iron“ = „fier“, un tatuaj semi-vizibil pe gâtul unuia dintre personajele secundare, dar tac mâlc când cadrul arată obsesiv un ditamai tatuajul pe spatele principalului personaj negativ (Marton Csokas, mâna dreaptă a lui Puşkin, de altfel un interpret excelent, mult peste „prestaţia“ răsuflată a lui Washington), deasupra căruia tronează inscripţia în chirilice „смерть“ = „moarte“. Întrebare: până când va mai tolera „marele frate de la Răsărit“ să nu-i cunoaştem limba, pe care s-a străduit s-o învăţăm timp de 45 de ani?
Info
Equalizer / The Equalizer (SUA, 2014)
Regia: Antoine Fuqua
Cu: Denzel Washington, Marton Csokas, Chloë Grace Moretz, Bill Pullman, Melissa Leo
2 stele
Se încarcă comentariile...
