VEŞTI DIN PAR(ad)IS: « Ce ar trebui să înţeleagă francezii din filmul lui Mungiu »

« Ce n-au sa priceapă: fiorul, spaima aceea de nestăpînit care mă cuprinde pe mine la vederea dungilor de pe mînecile treningului Alinei. Ai observat cum curăţă ceapa Voichiţa? Nu cu cuţitul, cum facem noi, oraşenii, ci o cojeşte cu mîna. »

Când din greşeală te tai la un deget, ţi-e atît de ciudă şi rău cu tine însuţi încît doar un simplu pansament calmează, după un timp, răscoala sângelui şi a minţii, ca o evidenţă. Unele mesaje vin exact ca un pansament de care nu ştiai că ai nevoie. Cu acordul domniei sale, reproduc aici mesajul pe care Cristina Irimia, redactor ştiinţific la Academia Română, Filiala Iaşi, mi l-a trimis ca reacţie la articolul Ce înţeleg francezii din filmul lui Mungiu (I ).

« ... ce ar trebui să înţeleagă, în primul rând, francezii, este că nu asta este România, nu asta este viaţa monahală reală în România. Este doar o întîmplare, între multe altele, care a fost potrivită filmic (dupa mine, excepţional!), adică s-a pretat unei ecranizari. Evident, dacă s-ar fi făcut un film artistic cu splendoarea, rigoarea, civilitatea, standardele înalte şi deschiderea europeană de la Suceviţa, de exemplu, asta ar fi sunat cel mult ... turistic.

Vezi umanitatea, adică omenia (termen mai potrivit modestei lor condiţii) tuturor personajelor din film: a preotului, a maicii stareţe, a familiei în care Alina fusese în plasament, pînă la cea a poliţistului-şofer care îşi cere totuşi voie înainte de a aprinde o ţigară în dubă.

Am totuşi încredere în francezi, odată ce şi-au dat interesul/s-au ostenit să înţeleagă dialogul extraordinar al filmului (în traducere!!!), subtextul adus de pronunţia moldovenească (pe care au intuit-o, probabil, odată ce au dat un premiu atît de important, pentru interpretare!) - ceea, ce, sunt sigură! - americanii n-or să-şi bată capul să priceapă (deci, dixit, la Oscar n-are şanse)!

Ce n-au sa priceapă: fiorul, spaima aceea de nestăpînit care mă cuprinde pe mine la vederea dungilor de pe mînecile treningului Alinei, a nasturilor vestei Voichiţei, a clamei din părul slinos al Alinei, a pufoaicei fratelui retardat, care doarme îmbracat cu ea, a imaginii sordide a vagoanelor de tren cu care se deschide filmul (aruncându-te dintr-o dată, fără pregătire, într-o mizerie de nedepăşit pentru încă o sută de ani).

Cristian Mungiu este un artist autentic, care vede* tot şi înţelege tot, fără a-şi pierde însă nici un moment adînca înţelegere pentru bieţii care suntem, de care nu se disociază, pe care şi-i asumă cumva ... îl admir cu adevărat.(Ştii, asta ca fapt divers, că, pentru a intra la Litere, s-a pregătit la română cu soţul meu [Dumitru Irimia, regretat şi pretuit profesor universitar din Iaşi] ? Pentru mine, fara nici un merit, este un perpetuu motiv de mîndrie...)

Am văzut filmul împreună cu o prietenă (şi ea tot doctorată, ca şi tine, a aceluiaşi profesor...) care, având şi pregătire teologică, a observat icoana din dreapta uşilor altarului, atunci când Alina are altercaţia cu preotul: este icoana cu Iisus, care întinde mâna Evei să o ridice din iad ...

*Ai observat cum curăţă ceapa Voichiţa? Nu cu cuţitul, cum facem noi, oraşenii, ci o cojeşte cu mîna (cum am văzut şi eu în satul străbunicilor mei).

Ai vazut cum mănîncă Dionisie Vitcu din placintă? Rupe firmituri, ca ţăranii care primesc pomană la vreun parastas ...

Iar fratele Alinei mănîncă ţinînd tot timpul felia întreagă de pâine în mînă (ca şi cum s-ar teme să nu-i fie luată).

Dar covorul de pe peretele din camera stareţei, nu ţi se pare prea rafinat pentru locul în care ne aflăm? Oare, cu asta, nu se încearcă, fie şi aluziv şi în plan foarte îndepărtat, a se arăta că nu suntem doar barbari şi fanatici? Ce alt rost poate avea acel frumos obiect acolo şi atunci?  

N-am spus nimic de cele două fete: absolut excepţionale! »

Cristina Irimia