Blues, din când în când
0
Cât de mult din ceea ce ascultăm este influenţat de blues? Ce forţă a modelat forma pe care sunt scrise şi cântate majoritatea pieselor din muzica pop, adică limbajul popular, echivalentul ”audienţei generale” din industria filmului? Cât de puternic a fost acest agent de schimbare şi încântare?
”Roll Over Beethoven!” Când Beatles au înregistrat provocatorul titlu, nu doar compozitorul clasic trebuia să se dea deoparte, ci şi autorul piesei, Chuck Berry, venit din rhythm and blues.
Când Rolling Stones înregistrau ”Confessing the Blues”, ei se confesau, desigur, recunoscând influenţa lui Walter Brown şi a lui B.B.King. Când The Animals îl aclamau pe ”Big Boss Man”, ştiau că adevăratul ”boss” era Jimmy Reed.
Lightnin’ Hopkins a fost cel ales de The Lovin’ Spoonful pentru a fi conservat în ”Blues in a Bottle”. Bukka White, un negru din Mississippi, eliberat condiţionat din Parchman Farm, închisoarea principală a statului, a scris în 1940 o piesă despre acel loc, care l-a inspirat pe Bob Dylan să compună ”Fixin’ to Die Blues”.
De atunci, muzica pop a mers pe urmele blues-ului. Influenţa e atât de omniprezentă începând cu anii ’60, încât a devenit greu de recunoscut. La un moment dat, structura de trei acorduri pe 12 măsuri era ciudată pentru blues. Acum a devenit un teritoriu comun. Gâturi de sticlă sau tuburi metalice alunecând pe griful chitarei, ritmul cu ”back-beat”, accentul pe timpii 2 şi 4, gama pentatonică, muzicuţa diatonică folosită în stil ”crossharp”, toate au devenit sunete familiare pentru toate genurile pe care le ascultăm, dansăm sau le vedem în topuri.
Chitara electrică, basul electric, toate instrumentele amplificate au devenit indispensabile (nu mai vorbim de toate avantajele aduse de evoluţia tehnologică, ne concentrăm pe partea strict muzicală) şi cred că în fiecare ţară din lumea asta există cel puţin o mână de oameni care se adună să cânte, inspiraţi de ceea ce a pornit din Mississippi, apoi din Chicago. Blues-ul a fost asimilat.
Ceea ce facem noi ascultându-i pe cei mai buni este să distingem fenomenul, cu toate schimbările lui, de la folclor la limbaj modern, citadin, drumul de la cercul închis al unei minorităţi segregate până la influenţa asupra unei întregi societăţi sub forma unei muzici de largă audienţă. Când muzicienii de blues puteau fi auziţi în orice curte din Sudul american în fiecare sâmbătă după-amiază iar verandele şi cabinele de pe plantaţii se animau de la sunetul corzilor ciupite, puţini s-au oprit pentru a analiza natura acelei muzici specifice. Ei nu erau parte din peisajul general, alături de catârii care trăgeau căruţele cu bumbac sau pepenii care se coceau pe cîmpurile parcelate. E natura muzicii care nu se desprinde de cultura din care provine, de ţesătura vieţii care a creat-o.
La începutul secolului XX, puţini din cei care culegeau folclor şi studiau cântecul afro-american au notat apariţia blues-ului. Ei au fost mult mai preocupaţi, în timp ce ascultau şi notau, de păstrarea formelor muzicale pe care blues-ul le ”ameninţa” cu înlocuirea. Un fenomen recurent, dealtfel, de fiecare dată când un fenomen muzical considerat subversiv punea în pericol ordinea stabilită de cei puternici (sau cei mulţi, după caz), care stabileau regulile. Inovaţia muzicală a venit de cele mai multe ori din partea unor ”outsideri”, sclavi, revoltaţi, personaje excluse din poziţia de putere care au refuzat să preia maniera şi atitudinea impusă de societăţile în care au trăit. Rezultatul se manifesta inevitabil şi prin noi moduri de expresie muzicală.
Muzica extinde autonomia personală şi libertatea, ceea ce nu prea convenea nicioată autorităţilor care reacţionau prin marginalizare. Asta pe termen scurt, pentru că în timp, muzica a supravieţuit celor mai autoritare regimuri. Conservatorismul muzical face un bine prin păstrarea unor valori sedimentate în timp, dar păcătuieşte prin ascunderea unor adevăruri care nu au intrat în calapodul dogmatic. Dar e bine să studiem figurile centrale, mai mult pentru ce au ascuns, decât pentru ce au produs. Marele peisaj, cel pe care încercăm să-l cuprindem prin audiţii şi concerte, conţine mulţi artişti excepţionali care au fost omişi de valul cel mare, dar au continuat să strălucească pentru cei ce vor să-i vadă. Ei au fost prezenţi tot timpul, uneori notaţi în diverse lucrări ale vremurilor, dar începuturile blues-ului sunt marcate de ostilitatea cu care era privit, ca o degenerare a folclorului care trebuia cu adevărat păstrat.
Eforturile lor au fost meritorii, dar lipsa oricărei observaţii dezvoltate legate de blues-ul de început este ireparabilă. Nici cronicarii nu au făcut mai mult pentru a remarca evoluţia muzicală. Cei mai buni cronicari au fost muzicienii inşişi. Iar noi învăţăm cel mai mult din înregistrări. Astăzi nu mai putem auzi povestea blues-ului din gura celor care au scris-o. Mai sunt foarte puţini supravieţuitori ai primelor decenii.
Memoria e diminuată de vârstă şi marcată de experienţă. Timpul şi pasiunea au colorat câteva amintiri, în timp ce altele au fost distorsionate de concepţiile rigide. Degetele bătrânilor ”bluesmen” nu mai sunt atât de abile, muzica pe care o cântau în tinereţe nu mai are semnificaţia pe care o avea în momentele fierbinţi care au creat-o. De aceea avem probleme în a pune cap la cap o poveste care încă nu are final dar nici începutul nu-i e bine cunoscut. Şi cum e păcat să fim doar nişte martori superficiali la un fenomen atât de important în muzică, nu ne putem rezuma doar la o măruntă delectare, suntem mult mai câştigaţi în momentul în care-i distingem complexitatea, ascultându-l. Muzica nu a fost niciodată doar divertisment, ci a dus cu ea o bună parte din ceea ce lumea a gândit şi mai ales a simţit. Ea nu reflectă un stil de viaţă, ci viaţa în sine. De aceea în zilele noastre există atât de multe moduri în care este perceput blues-ul. Pentru unii este ”sufletul petrecerii”, pentru alţii reprezintă un simbol al opresiunii. Pentru unii este o tradiţie muzicală, alţii nu-l pot desprinde de povara sclaviei. Unii protestează, alţii se auto-compătimesc. Gama de blues stă la originea jazz-ului, dar şi a multor altor genuri sau creaţii personale. Şi desigur, există cei pentru care blues-ul nu înseamnă absolut nimic.
Ceilalţi îl poartă ca pe o stare de spirit activată de muzică. Este plânsul celor părăsiţi, strigătul independeţei, pasiunea lubrică, furia celor frustraţi şi râsul sardonic al fataliştilor. Este agonia indecişilor, anecdotica beţivului, oglinda viciului, ruşinea celui înşelat, disperarea celor fără loc de muncă, angoasa celor însinguraţi şi isteţimea seacă a cinicului. Este emoţia personală care găseşte în muzică un mijloc de exteriorizare.
Ceea ce noi distingem în mod subiectiv şi absolut firesc este partea socială, modul în care putem asocia divertismentul cu povestea adevărată şi bine spusă. O ascultăm în timp ce bem, dansăm şi celebrăm viaţa alături de prieteni. Astfel, blues-ul a ajuns să adune oameni de toate felurile, să-i unească în forma lui simplă şi liberă, după ce multă vreme a însemnat strigătul celor marginalizaţi. Din comunităţile rurale a ajuns în înghesuiala urbană, apoi s-a extins în toată lumea. Chiar mă întreb daca există vreo ţară în care nu s-a cântat niciodată blues.
Daca din motive politice sau religioase, magia acestui limbaj nu a ajuns la oameni. Fie că vine din chitara zdrăngănită a unui artist de ocazie, din pianul găsit într-o cârciumă sau de pe o scenă echipată ca un laborator complex, blues-ul înseamnă toate acestea, în toţi aceştia, creaţia artistului celebru sau a celui care cântă propriei umbre. Pentru noi, cei mai importanţi sunt cunoscuţi prin discuri. Pe unii doar ni-i putem imagna. Willie Brown, Pine Top Smith sau Cleo Gibson rămân legende povestite de cei care au apucat să rămână pe o fonogramă. Multe din locurile în care au cântat rămân nelistate, reduse la o adunătură de aşchii şi cioburi.
Bumbacul înfloreşte tot în iulie, dar e cules de maşini. Blues-ul rămâne muzică, rămâne cântec. Nu a rămas doar textul, muzicienii nu au rămas doar imagini. Ceea ce putem asculta ne oferă suficient adevăr despre varietatea formelor de expresie, despre personalitatea celor care au creat această muzică şi experienţa lumii care i-a inspirat. Cei implicaţi în acest generos fenomen, de ambele părţi ale scenei, îi pot ignora importanţa sau pot juca un rol în a-i restaura locul bine meritat. Cu alte cuvinte, cu toţii putem fi personajele aceleiaşi poveşti.
Se încarcă comentariile...
