VIDEO Cântecul de protest

7 note. De fapt, 12. Aceleaşi note folosite de mii de ani, în diferite limbaje, fie că se numeau Sa Re Ga Ma, Ut Re Mi sau Do Re Mi, fie că erau dispuse pe verticala contramelodiei sau aliniate armonic, fie că au fost folosite de păgâni sau de pioşi, au însemnat sursa principală a expresiei umane şi limbajul cel mai des folosit pentru a spune ceva dincolo de vorbe.

Ordonate sau scuipate instinctiv, sunetele magice au dat viaţă la mii de instrumente şi a elevat rostul vocii umane. E adevărat că majoritatea celor care ascultă sau măcar aud, aşteaptă de la muzică una din combinaţiile de note care să le ofere un moment de huzur auditiv, o adiere care să atingă tandru urechile şi să mişte uşor leagănul confortului elementar. Se ştie că melodia este preferată melosului, fredonatul este preferat meditaţiei iar un refren spumos face uitat ethosul.

Dragostea dintre un băiat şi o fată este cântată cel mai mult, după ce câteva sute de ani credinţa în ceva care există deasupra a fost principala muză a marilor capodopere.  Dintotdeauna au existat şi trubaduri şi compozitori de geniu, la fel cum azi poţi întâlni artişti de ţinută, virtuozi, lăutari şi cântăreţi pe aceeaşi scenă. În percepţia majorităţii muzica te linguşesşte, sub nici o formă nu trebuie să te agreseze, să-ţi strice tabieturile.

Cum adică să asculţi ceva şi să cazi pe gânduri? De ce să strig frustrarea când eu pot cânta despre cât de bine e la petrecere? Prin muzică aprobi, în nici un caz nu ar trebui să negi. Cum adică să protestezi prin muzică, mai ales după sute de ani de exprimare muzicală serenă?

Problemele societăţii au fost reflectate în cântecul de atitudine.

Din fericire, s-au găsit unii care să folosească cele 12 note pentru a spune lucrurilor pe nume, de a ne expune tranşant realitatea, de a arăta şi ce nu e bine, în aceeaşi limită a decenţei muzicale. În completarea laturii spiritual-curative a muzicii există cântecul viscerelor, grimasa frustrării sau şoapta înţeleaptă a regretului, avertismentul sau protestul prin mesaj muzical. Problemele societăţii au fost reflectate în cântecul de atitudine. Fiecare eveniment al istoriei moderne a fost însoţit de propriul repertoriu de cântece de protest. Temele variau în funcţie de perioadă sau loc, iar anvergura lor se întindea de la problemele personale şi inter-personale până la soarta întregii lumi. Drepturile civile, sclavia, mişcarea proletară, războiul, globalizarea, discriminarea sau mediul au fost ascunse în taina notelor sau de-a dreptul strigate de artişti cu atitudine.

Cel mai vechi cântec de protest din Europa pare a fi “The Cutty Wren”, folosit în timpul revoltei ţăranilor englezi de la 1381. De atunci până la “Blowin’ In The Wind”, “We Shall Overcome” sau “What’s Going On”, diferite forme muzicale, prin multiple personalităţi artistice, au creat tradiţia muzicii de frondă, a ridicat frunţile şi pumnii celor care n-au amorţit în ipocrizia prezentului.

America a dat frâu liber cântecului politic pe la mijllocul secolului XVIII, ca un răspuns la nedreptăţile politice şi sociale. “The British Grenadiers”, cântată pe versurile lui Peter St.John din “American Taxation” protesta la adresa cruzimii cu care erau trataţi localnicii de către nobilii britanici. “Come On Brave Boys”, “The American Hero” sau “Liberty Song” sunt titluri care strigă pentru libertatea celor asupriţi de legi aberante. “God Save The King” a apărut cu mult înainte de ”God Save The Queen”. Este cel mai vechi cântec electoral, folosit în campania lui George Washington în 1780.

Pe linia melodică a aceleiaşi piese au fost cântate versurile cu titlul “Rights Of A Woman”, unul dintre primele slogane pe tema egalităţii dintre sexe. Războiul, sclavagismul şi sufragiul sexist au fost temele care au continuat să domine muzica-manifest din secolul XIX. Hutchinson Family Singers erau printre cele mai cunoscute voci ale epocii, ajunse şi la Casa Albă, prezente la majoritatea acţiunilor politice din perioada Războiului Civil, fiind considerată prima trupă de protest din America.

O bună parte din muzica “negro spirituals” cânta pentru libertate şi dezrobire, refrenul “Lift Every Voice And Sing” devenind imnul naţional al afro-americanilor din acea vreme. Prima jumătate de secol XX a fost dominată de protestele clasei muncitoare care foloseau muzica drept cea mai puternică formă de protest. Joe Hill este cel mai cunoscut personaj care la ânceputul secolului trecut a scris şi a cântat cântece politice. El a lansat celebra expresie “pie in the sky”.

Protestul anti-război a luat amploare odată cu Primul Război Mondial. Majoritatea titlurilor expuneau punctul de vedere al familiilor preocupate de soarta bărbaţilor lor şi ulterior de cea a orfanilor. Au urmat numele mari din jazz şi blues care-şi foloseau muzica pentru a transmite mesaje de protest legate mai ales de discriminarea rasială. Să-i amintim aici doar pe Louis Armstrong cu al său “Black And Blue” şi pe Leadbelly care cânta "The home of the Brave / The land of the Free / I don't wanna be mistreated by no bourgeoisie". Numărul celor care militau prin muzică a crescut odată cu gravele probleme amplificate de războaie şi aberaţii politice. Unul dintre cei mai influenţi protestatari ai vremii a fost Woodie Guthrie, pe a cărui chitară era scris “this machine kills fascists”. Ecoul muzicii lui s-a făcut simţit la toate generaţiile folk care au urmat. Pete Seeger, fost coleg cu Guthrie în The Almanac Singers a format The Wavers, prima trupă americană care a avut succes de public larg cu un cântec de protest. El a scris “If I Had A Hammer”, piesa adusă în topurile anilor ’60 de Peter, Paul and Mary. În aceeaşi perioadă confuză a anilor ’40, Josh White devenea primul nume important din blues-ul politic.

După cel mai grav atac terorist din istorie, bombele atomice din 1945, a apărut şi repertoriul care însoţea isteria anti-nucleară. “Atom And Evil”, înregistrată de The Golden Gate Quartet este unul din exemplele vibrante, o dovadă a implicării numelor importante în mesajul social. După anii ’50, mediul în care acest gen avea să ia amploare a devenit foarte fertil.

Revoluţia rock’n’roll, mişcarea pentru drepturile civile, contracultura, mişcarea hippie, noua stângă sau războiul din Vietnam au amplificat volumul şi consistenţa protestelor, ajungându-se la implicarea artiştilor în acţiuni de activism social şi la festivaluri cu cifre record de spectatori. Efectul protestului devenea masiv, în primul rând datorită modului de exprimare. În loc să strige către nicăieri, oamenii cântau. De cele mai multe ori erau de ajuns o chitară şi o muzicuţă.

De la începutul anilor ’60 încoace lucrurile se ştiu mai bine. Asta în mare parte datorită lui Bob Dylan. Cu toate acestea, cântecele sale de protest au fost scrise doar   într-o perioadă scurtă din cariera sa, chiar în anii de început, după care au revenit sporadic sub forma unor piese gen “Hurricane”. Influenţat de tradiţiile radicale americane, de generaţia “beat” dar mai ales de fermentul politic care a atins generaţiile tinere ale acelor ani, Dylan şi-a îndreptat inspiraţia către rănile deschise ale omenirii. Suficient însă pentru a influenţa lumea muzicală timp de mai bine de jumătate de secol. Vitenam-ul a făcut în aşa fel încât aproape toate manifestările artistice din acel răstimp să conţină un strigăt de protest la adresa veşnicei nemernicii guvernamentale şi a absurdităţii, a lipsei totale de sens a războiului.

Globalizarea, corporatismul, corupţia generalizată, din nou războiul şi jigodismul politic au devenit motive de protest pentru majoritatea artiştilor care nu se mulţumeau să cânte nimicuri aducătoare de ciubuc. S-au înmulţit aberaţiile, s-a diversificat şi spectrul expresiei artistice de atitudine. Joan Baez, Buffy Sainte-Marie, Donovan, toţi au contribuit la repertoriul de gen cu vocile lor pătrunzătoare. Negro spirituals au schimbat textele religioase pentru a le adapta pe cele politice. Sam Cooke, cu al său “A Change Is Gonna Come”, Aretha Franklin cu “Respect”, Marvin Gaye cu “What’s Going On”, James Brown, Ottis Redding, au folosit muzica soul ca manifest de eliberare. Compozitorul Steve Reich a folosit mijloacele specifice muzicii sale minimaliste,  scriind ân 1966 piesa “Come Out” care conţine un montaj în care se repetă  replica unui rănit în luptele de stradă din Harlem, acuzând brutalitatea poliţiei.

Spiritul timpului a fost întotdeauna capturat de talentul şi demnitatea artiştilor. Astfel s-a născut “Imagine”, unul dintre cele mai cântate imnuri pentru pace şi schimbare. Lista celor implicaţi creşte considerabil, chiar dacă uneori este umplută cu rebuturi muzicale care au dorit doar să-şi strige frustrările personale, uitând că ân acest proces sunt implicate instrumente muzicale şi respect, nicidecum lozinci gen “do it yourself”. Dar cine a spus că protestul trebuie însoţit de codul bunelor maniere?

Cine se gândeşte la bune maniere când are în minte ultimii preşedinţi americani, războaiele, consumismul, imbecivillizarea, prozelitismul, vânatoarea, fanatismul religios, dictatorii, greşelile istoriei care sfidează omenirea prin efectele lor, petrolul, afacerile murdare care s-au extins ca o boală fără leac? Rock-ul s-a dovedit a fi mediul ideal de exprimare a ideilor clasei de mijloc şi nu numai.

Nu exista an în care să nu apară un imn al celor care ţin ochii deschişi. “Born In The USA” nu este nicidecum un cântec de exprimare a mândriei naţionale, ci un protest la adresa politicienilor care “luptau” contra duşmanilor în timp ce le vindeau arme. Să nu uităm de prea-bunul Bob Marley care a unit o lume prin mesajele sale pornite din inima lumii celor nedreptăţiţi.

Anii ’80 au însemnat şi dezvoltarea culturii de stradă, exprimată prin rap şi hip-hop. Comentariul social devenise de mult un gest firesc al culturii urbane. Poezia pe ritm, sau cuvântul bine balansat de beat-uri apăsate au adus în prim plan nume devenite clasice, de la Grandmaster Flash la Public Enemy, ca să amintim doar două nume reprezentative.

Rage Against The Machine au venit la începutul anilor ’90 cu o forţă rar ântâlnită în ultimele două decenii, reuşind prin vocea lui Zack de la Rocha să stabilească dialogul real cu oamenii, mesajul care trece orice frontieră şi spulberă orice represiune. “F... you, I won’t do what you tell me”.

Nu pot fi trecute cu vederea deviaţiile mondene ale acestui fenomen care au dus la o adevărată modă a defilării cu stindarde care nu spun neapărat ceva, în schimb aduc un plus de popularitate.Stă bine unei vedete să mai spună câte ceva de încălzirea globală, de foamete sau de protecţia animalelor.

Mişcarea feministă sau cea de emencipare şi-au format glasul pe forma divergenţelor de când lumea, exemplul potrivit pentru acest gen de manifestare fiind Ani Di Franco. Să nu neglijăm diferenţa dintre protest şi atitudinea militantă a unor artişti care susţin aceleaşi cauze prin moduri diferite de comunicare. La fel cum nu pot fi trecute cu vederea deviaţiile mondene ale acestui fenomen care au dus la o adevărată modă a defilării cu stindarde care nu spun neapărat ceva, în schimb aduc un plus de popularitate.

Stă bine unei vedete să mai spună câte ceva de încălzirea globală, de foamete sau de protecţia animalelor. Noul mileniu a venit cu marea povară a industriei risipitoare de talent şi cu tragica schimbare de viziune asupra prezentului adusă de 11 septembrie. O balanţă greu de echilibrat prin delicateţea muzicii. Paranoia declanşată de terorism şi confuzia iscată de preşedinţii-caricatură au provocat cea mai mare parte a lumii muzicale, tineri şi veterani deopotrivă.

Tom Waits a preluat rolul soldatului deziluzionat de război, Bruce Springsteen a produs un album cu piese scrise de Pete Seeger iar Pink, Arcade Fire, Lenny Kravitz sau U2 sunt doar câţiva din artiştii cu nume care reuşesc să ne ţină drepţi prin mesajul muzicii lor. Artişti demni, care amendează urâţenia lumii printr-un limbaj al frumuseţii. Binele şi răul, greşelile oamenilor şi minunile înfăptuite tot de oameni continuă să existe într-un echilibru instabil. Primitivismul şi arta se află pe aceeaşi poziţie de conflict. Noi avem de ales.

Putem să punem mâna pe arme, putem călca peste tot ce ne înconjoară doar pentru a obţine iluzia măreţiei sau putem să ne menţinem condiţia umană prin curajul de a folosi cele 12 note care pot prinde forma spiritului nostru, după simţire şi gând. Iar protestul, avertismentul sau fronda vor fi întotdeauna instrumentele celor mai puţini, care ştiu să-şi folosească vocile fiinţei pentru a deschide minţi şi suflete.