Contra lui Adrian Schiop

Articolul lui Adrian Schiop despre cântăreţul de manele Romeo Fantastik este de fapt promovarea tezistă şi neonestă a unei muzici vulgare şi de prost gust, deghizate în spatele unor noţiuni intelectuale pompoase.

Dacă scriitorul Adrian Schiop mi-a plăcut prin primul său roman (pe celelalte două încă nu le-am citit), altfel stau lucrurile cu eseistul Adrian Schiop, preocupat de fenomenul marginalităţii, mai ales de tema favorită lui (am înţeles că este şi subiectul lucrării sale de doctorat) – manelele. Cel mai recent articol, publicat în revista Şapte seri - poate fi citit aici - reia tema manelistică, iar ceea ce m-a făcut să scriu aici, după ce l-am citit, nu e subiectul propriu-zis al manelelor, ci tonul hagiografic, părtinitor şi tezist folosit de autor.

Să reiau puţin conţinutul. Articolul se referă la cântăreţul de manele Romeo Fantastik (îl citim, conform regulilor româneşti de pronunţie, Fantastica?), „unul din rapperii scenei de manele”, care are de gând să cânte pe 1 martie într-un club de pe Corso-ul bucureştean. Ei bine, în ochii autorului, acest Romeo Fantastik nu e un gurist oarecare cu versuri vulgare pe lângă o orgă electronică, nu, ci e un adevărat poet, căci aduce o „poetică pornografică transgresivă” în manelele tradiţionale. Adică, pe româneşte, foloseşte cuvinte mai pornografice decât maneliştii dinaintea lui. 

Să citez mai departe din articol:

„Specialitatea lui Romeo Fantastik e să (se) maimuţărească „punk”, cu un simţ superior al jocului. La Romeo Fantastik există clar un sens conştient al parodiei, vizibil încă de la Carolina: el nu se ia o secundă în serios ca muzician şi rapper, ci imită emfaza omologilor americani, sabotând-o în acelaşi timp – înainte de repriza de sex sălbatic, femeia devorează tot ce găseşte prin casă, „I-am dat tot ce-aveam pe masă/ Mi-a mâncat frigiderul/ Mi-a luat şi şifonierul”, iar multe rime sunt dadaiste, alese în virtutea purei lor sonorităţi („Dă-i motoare verticale/ şi opturi americane/ şi cu d-alea estgermane/ şi paranormale”). Pe scurt, e showman, specialitatea lui e să facă circ şi frondă.”

Nu putem sta numai pe cuvintele citate, aşa că găsim repede melodia şi mai aflăm nişte versuri:

Şi-atunci n-am mai rezistat,

Şi-n gura mare am strigat:

Făi, nehalito,

Făi, sângerito,

Făi, şmecherito, haladito, nesimţito!

Făi haladito, fai nehalito, fai nehalito, nesimţito, nenorocito,

Şi-am băgat-o-n dormitor,

şi-mi venea să o omor,

Pe streaptease se dezbrăca,

Pe mine se urca

Da figuri paranormale,

şi optùri americane...

Pot, în sfârşit, să îmi creez o imagine din ceea ce am auzit şi concluzionez că toată această „poezie”, de ritm monoton, reluat parcă la nesfârşit, ca într-o transă, reprezintă de fapt parazitarea ritmurilor celor două melodii străine (Oh Carolina a lui Shaggy şi El Meneaito a lui Chamma) cu versuri grobiene, de prost gust, spuse într-un limbaj agramat. Versuri care ne povestesc pe fond (frondă împotriva a ce?) despre dorinţa -  nerealizată – a unui bărbat de a face sex în diferite poziţii cu o oarecare Carolina, dar bărbat care ajunge să facă sex cu alta, agăţată într-o discotecă. Circul presupune spectacol. Unde e spectacolul comic? Câteva rime („haladito, nehalito, nesimţito etc.” cu „meneaito”) e cam puţin de pentru a ne face să râdem. Iar când muzica e imitată şi prost (instrumentaţia e  mai primitivă), eşecul este total.

Mergem mai departe în sondarea entuziasmului lui Adrian Schiop faţă de acest fantastic şi mai descoperim cum Romeo creează un stereotip, de care „lăutarii încercă să se disocieze”: „ochelari mafioţi de soare, păr făcut cu ulei dat peste cap, lanţuri şi inele groase, maieu negru sau tricouri mulate cu inscripţii sclipicioase.” Şi pentru că nici asta nu ne face să râdem, Adrian Schiop simte nevoia de o încursiune în istoria artei de secol XX, şi anume arta camp:

„Romeo Fantastik reia una din strategiile artei camp din America anilor ’50, prin care gayi au încercat să subvertească mainstream-ul – a îngroşa kitsch stereotipurile, a te juca cu ele luându-le la mişto, supralicitându-le prin travestiuri flamboaiante (vezi filmul cult Pink Flamingos). E o strategie riscantă, pe muchie de cuţit, fiindcă într-un sens dai apă la moară prejudecăţilor, exotizezi ceea ce deja e perceput ca exotic – dar într-un alt sens le răstorni şi le afirmi prezenţa, transformându-le în circ şi carnaval. Pe scurt, e o strategie a marginalilor de a-şi impune prezenţa – şi nu altceva face Romeo Fantastik.

Simt că este deja prea mult. Comparaţia este total forţată: arta camp apare într-un anumit orizont cultural, se raportează la acest orizont cultural. Andy Warhol, John Waters s-au pronunţat împotriva artei înalte, cunoscând-o îndeobşte, ca abia după aceea să propună un alt model artistic, alternativ sau contra. Or, mă îndoiesc că fantasticul nostru ştie ce anume răstoarnă.  

Este adevărat, Adrian Schiop, că uneori, şi în bălţi putem vedea cerul, însă să prezentăm o baltă drept o oglindă „marginală”, în care ar trebui să ne mai şi admirăm e deja prea mult. Riscăm oricând să luăm vreo boală sau măcar să ne doboare mirosul.

În ultimele trei paragrafe ale articolului, autorul devine rezonabil, şi analizează poziţia manelistului nostru printre alţi colegi ai genului. Aici, în sfârşit, remarcăm cum se compară merele cu merele (deşi nouă ne plac mai mult perele).

Concluzionez că, pe fond, analiza lui Adrian Schiop a acestui stil muzical, maneaua, este categoric lăudabilă. Ce însă mi se pare exagerat este promovarea manelelor la un nivel căruia îi este profund străin. Să edulcorezi într-un articol băşcălia obscenă, intitulând-o „ironie”, dovedeşte nu onestitate intelectuală, ci tezism.

Să ne amintim cuvintele lui Friedrich Schlegel: „Pretutindeni unde masele nu sunt pătrunse de cultură adevărată se iveşte o artă vulgară, care ignoră orice atracţie în afară de sexualitatea lubrică şi pornirea care-ţi provoacă repulsie. Şi cu toate că materia se schimbă neîncetat, spiriul acestei arte rămâne mereu acelaşi: impostura confuză.” 

sursa foto.