De când ascultăm Blues? O istorie a imortalizării

Deşi facem parte dintr-o generaţie care a prins şi era analogică şi revoluţia digitală, învăţând astfel să căutăm unde trebuie, fără să credem că totul ni se cuvine şi ne aşteaptă de-a gata, ne e destul de greu să ajungem la unele adevăruri, în pofida documentării acestora, pentru că sursele se înmulţesc odată cu numărul pasionaţilor implicaţi.

Astfel, nu vom afla cine a scris prima piesă de blues, nici când această denumire a devenit proprie descrierii unui gen muzical, la fel cum nu putem indica exact prima piesa de jazz sau rock’n’roll, în pofida unor arhive clar organizate. Nici nu cred că acurateţea acestei informaţii ar face muzica respectivă mai frumoasă, dar sunt convins că înregistrarea lor şi dezvoltarea acestui proces de imortalizare a muzicii ne-a ajutat să formăm o cultură, să admirăm extinderea unui limbaj şi să contribuim cum putem la completarea acestuia. Dacă nu erau primele înregistrări, dacă nu exista cineva cu dorinţa de a le păstra, nu am fi avut nici imensa colecţie de acum, nu am fi avut ce să ştim despre muzică, decât presupunând, la fel ca în cazul şcolii clasice care preia ce e scris pe partituri, în lipsa fonogramelor. Blues-ul n-a prea lăsat partituri, s-a dezvoltat printr-o complexă tradiţie orală a muzicii de origine africană care s-a schimbat rapid în ultimii 40 de ani ai secolului XIX. Transmiterea folclorului (blues-ul pornind ca o muzică folclorică) este un proces complex. Fără TV, radio, discuri sau casete, fără un mediu de stocare, blues-ul s-a transmis practic prin viu grai. Lipsa unor maşinării care să înregistreze sunetul este cauza lipsei noastre de informare precisă. E drept, pe vremea aceea lumea nici nu era foarte interesată de aşa ceva. Viaţa de atunci însemna în mare parte supravieţuire şi muncă. Ideea ca cineva din afara zonei tale sau a ţării în care trăieşti să fie interesat de muzica ta era inaccesibilă. Cuvântul ”blues” abia începea să apară pe etichetele discurilor.

În 1912, WC Handy, considerat un autor esenţial pentru originile genului, publică ”Memphis Blues” care, culmea, nu e o piesă blues, ci un ”cakewalk” instrumental. Titlul lui Handy era al treilea care includea cuvântul. Primul a fost ”Dallas Blues” al lui Hart Wand, iar al doilea a fost ”Baby Seal’s Blues”, semnat de Arthur Seals. Cea mai apropiată de ce ştim noi despre blues era piesa lui Wand, singurul alb dintre cei trei. În ziua de 10 august 1920, The Jazz Hounds, un grup format din clarinetiştii Johnny Dunn şi Ernest Elliott, trombonistul Dope Andrews şi violonist/pianistul Perry Bradford, erau în studio fără a bănui că urmau să scrie istorie. Ei erau acolo pentru a înregistra o piesă cu Mamie Smith. Această piesă, ”Crazy Blues”, avea să devină prima înregistrare de blues. Smith era mai mult o solistă de cabaret şi de vodevil, de fapt nici nu exista încă noţiunea de solist de blues. La 37 de ani a intrat în povestea mare, după ce l-a cunoscut pe Bradford în 1918. O sută de ani de atunci. ”Crazy Blues” s-a vândut bine, se vorbea pe atunci de zeci, chiar sute de mii de exemplare vândute, dar nimeni nu ştie exact. Cert este că Mamie Smith a mai înregistrat vreo 60 de piese în trei ani, pentru casa de discuri OKeh, mai degrabă din repertoriul de vodevil decât din cel de blues, aflat la primul playlist. Cu patru luni înainte de acest eveniment a mai fost înregistrată o piesă cu ”blues” în componenţă, dar care nu reprezenta genul. Bert Williams, unul dintre cei mai activi artişti de culoare de la începutul secolului XX, a pus voce pe ”Unlucky Blues”.

Primul muzician autentic de ”country blues” care a avut posibilitatea de a înregistra a fost un chitarist, nu un vocalist. Sylvester Weaver din Louisville, Kentucky a mers la New York, pe la 1923, să o acompanieze pe Sara Martin. În aceeaşi sesiune a tras şi două piese proprii, ”Guitar Blues” şi ”Guitar Rag” , devenite influente atât pentru muzicienii de blues cât şi pentru cei de country.

Alţii sugerează că Papa Charlie Jackson a fost primul care a înregistrat o piesă de blues, dar enigmaticul Ed Andrews îi contrazice cu trei piese publicate înainte. Or fi fost influenţaţi de cariera de succes a lui Papa Charlie, dar primele piese nu aparţin unor personaje foarte celebre. Andrews cânta ca un bluesman adevărat, venit dintr-un ”juke joint”. Multe nu s-au mai auzit de la el, dar ”Barrel House Blues” rămâne o mostră de autenticitate.  

OKeh Records aveau un studio foarte ocupat în perioada timpurie a captării sonore. Iniţial, compania era profilată pe fotografie, iar în 1918 a intrat pe piaţa muzicală. Ca urmare a succesului cu Mamie Smith, Clarence Smith a fost angajat în 1922 ca director artistic al noului studio deschis la New York. Apoi a apărut studioul din Chicago, de unde au ieşit primele albume cu primii mari artişti de jazz, cum ar fi King Oliver, Lucille Bogan, Sidney Bechet, Hattie McDaniel, Louis Armstrong sau Duke Ellington.

Pentru a aduna material, casele de discuri au decis să se deplaseze în zonele de unde proveneau muzicienii. Astfel a apărut termenul de ”field recording”, devenit o adevărată campanie de cules folclor, dar şi de câştigat ceva bani din promovarea acestuia, prin formarea unor personaje care să atragă publicul. Victor, preluată de RCA în 1929 i-a preluat pe The Memphis Jug Band, Luke Jordan, Blind Willie McTell, Canon’s Jug Stompers, Frank Stokes, Ishman Bracey, Furry Lewis şi pe Robert Wilkins într-un interval de trei ani. Într-un răstimp similar, Columbia, care a cumpărat Okeh tot în 1929, i-a înregistrat pe Peg Leg Howell, Barbecue Bob, Blind Willie Johnson şi pe Pink Anderson, cel care a inspirat numirea primei jumătăţi din ”Pink Floyd”. Cel care a inspirat a doua jumătate, Floyd Council, a înregistrat la New York pentru ARC Records (American Record Corporation), care şi-a început deplasările în 1934. O perioadă s-au axat pe artişti din Texas, promovând nume precum Black Boy Shine sau Texas Alexander, iar în 1936 l-au captat pentru prima dată pe Robert Johnson, la San Antonio. Deja avem câteva nume importante, esenţiale pentru country blues, cu rol în extinderea şi adaptarea acestuia la oraşele mari.

Rasismul interbelic se manifesta brutal în America, iar asta a influenţat şi mişcarea muzicală, tolerantă prin definiţie, care a fost supusă unor discriminări absurde. ”Race Records” separa artiştii, dar oferea posibilitatea celor discriminaţi să îşi imprime muzica. Paramount, care a început să producă discuri pentru a le oferi gratis împreună cu fonografele pe care le vindeau,  l-a angajat pe Mayo Williams în calitate de căutător de talente şi în 1922, un an după OKeh, au semnat cu Alberta Hunter, Ida Cox şi Ma Rainey. Penrtu a avea şi un reprezentant masculin de forţă, l-au preluat pe Papa Charlie Jackson şi al său banjo cu şase corzi. Succesul lui Papa Charlie a încurajat compania să mai lanseze nume devenite importante, cum ar fi Blind Lemon Jefferson, Skip James sau Big Bill Broonzy. Numărul ”agenţiloor de teren” a crescut, implicit şi concurenţa. Era din ce în ce mai greu să dai lovitura. Unul din cei inspiraţi a fost H.C. Speir, care a semnat cu Tommy Johnson şi, cel mai important, cu Charley Patton. Stilul lui unic i-a adus un rol esenţial în blues, iar influenţa căpătată i-au făcut pe Son House, Willie Brown şi Louis Johnson să înregistreze în noile studiouri Paramount din Grafton, în 1930. Totul a căzut odată cu Marea Depresie, dar au rămas peste 1100 de titluri, produse timp de zece ani. În zilele noastre, un exemplar original din acea perioadă se vinde la preţuri incredibile.

La sfârşitul anului 1941, Al Doilea Război Mondial devora Europa de doi ani, implicând deja şi populaţia americană. Dacă Depresia a fost un moment marcant în istoria bluesului înregistrat, Al Doilea Război Mondial a marcat finalul unui capitol. Nevoia de soldaţi, de maşini şi materie primă a creat o schimbare radicală în rândul societăţii, influenţând automat şi industria muzicală. Muzica nu s-a oprit, discurile au continuat să apară, însă la orizont apăreau şi probleme. În 1939 erau 225.000 de tonomate muzicale în America, ceea ce l-a făcut pe preşedintele Fundaţiei Americane a Muzicienilor să declare că discurile reprezintă ”adevăratul spărgător de grevă”, pentru că preiau din munca muzicienilor. În 1942, Fundaţia a declarat o grevă generală care a durat doi ani, expunând casele de discuri la riscul falimentului. Practic, bluesul nu mai apărea pe discuri, iar asta a cauzat o cădere bruscă de popularitate, ”ajutată” şi de schimbarea gustului public. Cu toate astea, Sonny Boy Williamson, Tampa Red, Lonnie Johnson, Rosetta Tharpe, Roosevelt Sykes şi Joe Turner, numele mari, consacrate, au continuat să înregistreze, cu potenţial de comercializare.

Pe coasta de vest a Americii, Capitol Records, fără a fi specializată pe blues, a semnat în 1942 cu T-Bone Walker, ajuns chitarist în orchestra lui Freddie Slack. Acesta a imprimat ”I got a break, baby” şi ”Mean old world” care i-au adus reputaţia şi au influenţat tineri muzicieni, printre care un talentat admirator pe nume B.B. King. Amândoi aveau să pună temelie la crearea soundului pe care-l numim ”West Coast Blues”: riff-uri aerisite, rafinate, ritmică relaxată, aşa cum avea să ne obişnuiască B.B. Un fel de replică a cool-jazz-ului la be bop.

După terminarea războiului, lucrurile au început să revină la normal, deşi în privinţa blues-ului, normalitatea era destul de greu de definit. Normele se schimbau. Trecerea de la ”country blues” la ”city blues”, de  la rural la urban, începută dealtfel prin anii ’30, avea să producă o adevărată revoluţie. Migraţia publicului cumpărător de discuri de la sud la nord şi vest a provocat schimbări muzicale considerabile. Fenomenul a creat noi pieţe, care au schimbat la rândul lor modul de producţie şi vânzare a fonogramelor. Casele de discuri independente începeau să apară în toată America.

În 1941, revista Billboard a inclus pentru prima oară un top al muzicienilor de culoare, numind-ul ”The Harlem Hit Parade”. Ulterior a fost redenumit ”Juke Box Race Records Chart” care, după 1949 a lăsat loc pentru ”Rhythm & Blues Chart”. Cele mai bine vândute albume în primii ani erau produse de case mari de discuri, cum ar fi Decca şi al lor Louis Jordan, numit ”The King of Jukeboxes” şi devenit unul dintre cei mai influenţi artişti ai istoriei înregistrate a muzicii. Totul s-a schimbat în 1948-49, când topurile arătau că din 31 de înregistrări, doar cinci veneau de la case mari. Producătorul independent a sosit. Cu pieţele urbane în creştere, ca urmare a migraţiei care a mărit populaţia oraşelor, economia industriei muzicale s-a schimbat, astfel încât fiecare oraş era capabil să-şi susţină propriile case de discuri. O companie putea face bani chiar dacă nu lansa un hit cu acoperire naţională, artiştii şi-au putut creea propriul stil regional iar producătorii locali puteau fi mai conectaţi la pulsul propriului oraş.

Prima casă de discuri independentă cu succes în anii ’40 a fost Savoy, cu prezenţe dominante în topuri şi artişti buni. A început ca un ”label” de jazz, apoi a semnat cu artişti de R&B, printre care Little Esther Phillips, Johnny Otis şi Nappy Brown. Pe coasta de vest, fraţii Rene, Otis şi Leon, deschid casa de discuri Excelsior, cam în acelaşi timp cu Savoy, în 1942. În scurt timp, Excelsior a devenit Exclusive şi a produs câteva hit-uri ale vremii. Doi ani mai târziu, Art Rupe lansează Jukebox Records, cu care vinde bine şi îşi asigură un viitor apropiat. În 1946 Jukebox devine Speciality, cu un plus de prosperitate datorită lui Roy Milton, care după şapte ani a dat lovitura cu ”RM Blues”. Au urmat marile contracte din anii ’50, cu Lloyd Price, Guitar Slim, Sam Cooke şi Little Richard. Vee-Jay a fost un producător important pentru scena din Chicago. Începând cu 1952, compania a semnat cu Jimmy Reed, Billy Boy Arnold şi John Lee Hooker. În Memphis, Samuel Cornelius Phillips, un inginer din Alabama, şi-a deschis propriul studio în 1950, cu intenţia de a înregistra orice, oricând, oriunde. A început cu artişti locali, pe care-i vindea la case profitabile, iar în 1951 a produs primele piese B.B.King pentru RPM. S-a remercat prin modul lui de a nu încărca inutil producţia muzicală, lăsând mai multă libertate muzicienilor. Prima piesă de top, ”Rocket 88”, a înregistrat-o cu Jackie Brenston, pentru Chess Records. Tot pentru Chess a produs câteva titluri cu Howlin’ Wolf. Însă marele nume de care este legat Sam Phillips, cu influenţă în evoluţia fenomenului rock’n’roll, cu apariţia unui stil şi a câtorva din marile legende, este cel al casei de discuri Sun Records.

Vorbind de Chess Records, cea mai mare casă de discuri din Chicago-ul anilor ’50-’60, vorbim de coloşii care s-au lansat în acea perioadă şi de câteva din producţiile legendare ale genului. Fraţii Leonard şi Philip Chess au preluat casa de discuri Aristocrat, mai mult orientată către jazz şi au început aventura de succes cu Muddy Waters şi ”I can’t be satisfied”. După 1949 au cunpărat toată prăvălia şi au numit-o Chess Records, cu gând de succes, dar fără a prezice importanţa pe care aveau s- o aibă în evoluţia sound-ului de blues. Noul nume a început să se asocieze cu artiştii de primă mână, semnând cu Jimmy Rogers, Eddie Boyd, Wille Mabon, Memphis Slim, Howlin’ Wolf şi John Lee Hooker. În 1952, fraţii Chess înfiinţează subsidiarul Checker, care semnează cu Elmore James, Little Walter, Memphis Minnie şi Sonny Boy Williamson. Doi ani mai târziu, Lowell Fulson lansează cu mare succes ”Reconsider Baby”. Începând cu 1955, Chess se extinde către piaţa rock’n’roll cu Chick Berry şi Bo Diddley. În umbra acestui succes, noi nume importante încep să apară, printre ele fiind Otis Rush şi Buddy Guy. Anii ’60 nu au mai foat atât de productivi pentru companie, sound-ul devenit notoriu fiind treptat depăşit de noile trupe rock care au folosit mult din şabolanele create acolo. În 1969 Leonard Chess moare iar firma este vândută, devenind pentru o perioadă parte din Universal Music Group. Multe din casele specializate pe blues au trecut prin aceeaşi poveste: vânzări, preluări, asocieri, compromisuri care au încheiat practic perioada de graţie a companiilor exclusiviste. În paralel, mişcarea drepturilor civile unea muzicienii fără discriminare atât în casele de discuri cât şi pe posturile de radio.

Casele de discuri specializate pe blues nu au dispărut total. Blue Horizon a dus drapelul în Marea Britanie, iar în America, Alligator, Delmark, Arhoolie sau Yazoo au produs cu mult succes artiştii perioadei moderne. Lumea s-a schimbat şi odată cu ea modul de a imortaliza şi de a produce blues. Muzica în sine nu s-a schimbat, a luat doar haina de sezon şi şi-a adaptat metodele de promovare, reflectând în continuare vremurile.

Ce a urmat cunoaştem mai bine, pentru că am ascultat mai mult, ne-am obişnuit cu sunetul mai complet pe care tehnologia ni l-a adus progresiv. Calitatea sunetului contează, echipamentele evoluează, iar noi am ales ceea ce sună mai bine. Din fericire, avem la dispoziţie un număr mare de opţiuni de a găsi şi asculta muzică, poate prea mare atunci când nu ştim să alegem. De aceea e bine să ştim unde să căutăm, ce să alegem, bazat şi pe cunoaşterea a ceea ce a fost. Valoarea cumulată ne face mai siguri pe noi, iar audiţiile devin din ce în ce mai plăcute, pentru că legătura muzicală se strânge. Noi nu am putut fi acolo, de aceea e bine că avem această ocazie de a prelua ceva deja imortalizat. Blues-ul a venit la noi prin fonograme, altfel poate că nu am fi ştiut niciodată că avem doar un mojo şi trebuie să-l facem să meargă. De aceea suntem ceea ce ascultăm.