De ce doar unora le place jazz-ul?

Big Jay McNeely în concert

Putem spune de la început că răspunsul la această întrebare nu ţine de nicio raţiune muzicală, ci mai degrabă reprezintă extinderea unei alte probleme care ţine de o anumită capacitate, reflectată de aspectul social. Cerinţele intelectuale ar fi principalul motiv pentru care mulţi se feresc de jazz.

Muzica, cu toată puterea ei, îşi pierde locul de seamă acolo unde mentalitatea de turmă este bine delimitată de controlul social.

Şi nu neapărat cultura generală sau abilitatea comprehensivă, ci dispoziţia generală de a înţelege, cheful pe care-l avem de a asimila informaţie coerentă, fără a fi linguşiţi. Când majoritatea crede că gândeşte prea mult, până şi arta este obligată să-i ia forma şi chipul. Muzica, cu toată puterea ei, îşi pierde locul de seamă acolo unde mentalitatea de turmă este bine delimitată de controlul social.

În prezent, toate casele de discuri care-şi doresc o distribuţie mai amplă funcţionează în regim corporatist, cu un interes direct, primitiv, către câştigul de ordin exclusiv material, fără nicio intenţie de a păstra calitate sau beneficiu de ambele părţi, în acelaşi joc infantil dar periculos al unor orgolii chinuite.

Aceleaşi firme, mai ales în America, şi-au creat o infrastructură care controlează aproape toate aspectele care ţin de cultură şi mass media, incluzând aici îndemnul debil de a consuma fără măsură, fără gândire, cheltuind bani mulţi pentru a ne convinge că analiza critică nu e treaba noastră. Ei ştiu mai bine ce ne trebuie, că doar au bugete şi pentru cercetare. De aici şi degradarea unor termeni importanţi, precum cel de producător, care a ajuns funcţionarul cel mai în măsură să-ţi paseze reţeta succesului. E cam peste tot la fel, nicio ţară nefiind ferită de acest tăvălug.

Nimic consipraţionist, dimpotrivă, totul este plictisitor de previzibil. La fel cum va fi sfârşitul acestui grăsan încăpăţânat. Nu se mai exersează subtilitatea expresiei, ci agresivitatea marketingului şi eficienţa investiţiei, iar procesul este ireversibil şi în plină dezvoltare, ceea ce reduce dureros alte posibilităţi de dezvoltare sau autofinanţare, mai puţin sufocate de planificări, profituri calculate în avans şi comportament sicofant din partea celor care se hrănesc din acest sandwich care arată apetisant, dar este total lipsit de ingrediente naturale.

Cele mai profitabile afaceri cu muzică se bazează pe linguşeală.

Ajungând la sănătatea limbajelor devenite clasice, în speţă jazz-ul, principala greşeală de calcul stă în dreptul unei concepţii clare: schimbările din cultură, din muzică sunt naturale şi influenţate de factori organici, în timp ce tot ce ascultăm în ultimii 100 de ani a devenit din ce în ce mai influenţat de interesul pecuniar, ca ţintă prioritară a manipulării corporatiste, ceea ce face ca toate schimbările din muzică să fie produse artificial, ca nu cumva acest domn Goe, în plină creştere, să dea de vreun hop. Deci avem un alt caz în care realitatea - schimbarea naturală- este influenţată de indivizi instruiţi, dar fără educaţie, care nici măcar nu ascund ambiţia lor de a alinia toate componentele vieţii noastre la limitele lor intelectuale şi existenţiale.

Cele mai profitabile afaceri cu muzică se bazează pe linguşeală. Produsul este făcut pe calapodul celui care acceptă repede, fără analiză, care se lipeşte pavlovian de un automatism auditiv şi comportamental, bucuros că pe moment şi-a potolit nevoia de divertisment. Drogul e puternic, din moment ce toţi cei care se complac în această situaţie dansează după cum le cântă directorul de vânzări, nicidecum vreun artist simpatic şi talentat. Donald Byrd, un important trompetist care ne-a părăsit la rându-i pe la începulul lui 2013, spunea prin anii ’60 ca dacă erupţia vulcanului Vezuviu ar fi înregistrată pe disc şi plasată în repertoriul de Top 40, în mai puţin de o săptămână, lumea ar umbla pe stradă şi ar sta în staţiile de autobuz strigând « boom ». (FOTO: Ella Fitzgerald acompaniată de pianistul Oscar Peterson)

Să revenim la jazz şi să ne gândim la singura perioadă în care a fost cu adevărat popular. În anii ’30, sălile, barurile şi străzile erau pline de muzicieni şi toată lumea pulsa pe noul ritm de swing, dinspre New Orleans, spre New York şi Chicago. A urmat ordinea ellingtoniană, în care swing-ul era introdus într-o formă concepută cu mai mult aport intelectual, ceea ce i-a făcut pe unii să se declare otrăviţi. Până şi Count Basie sau Lester Young, ale căror expresii combinate duceau la un jazz modern, dar mai mult bazat pe instinct, necesitau prea multă gândire. Perioada post Benny Goodman a adus multe piese populare care aveau doar un iz de swing şi erau împachetate în coperţi cu mesaje comerciale, fotografii care explorau sexualitatea şi orice cârlig care să provoace clasa muncitoare la dans şi la consum.

De aici se poate trage concluzia că  « revoluţia » muzicii, cu tot cu după rock’n’roll, nu a fost declanşată şi continuată de clasa muncitoare, in nevoia ei de a se reprezenta social şi artistic, ci de unii care au profitat de aceste dorinţe naturale şi au gasit încă un produs care poate fi vândut în masă, într-o formă mult diferită de intenţia originală.

Glenn Miller a dezvoltat un produs ideal înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, care cuprindea, sub emblema muzicii jazz, toate componentele prin care publicul poate fi irezisitibil atras de un artist capabil să facă orice vrea măritul boier. Apoi, când swing-ul şi-a mai potolit vârtejul, un blocaj sindical a interzis timp de peste un an orice înregistrare instrumentală (e regretabilă uitarea acestui eveniment, dar mai ales efectul acestuia), ceea ce a dus la promovarea vocalistului care fredonează mesaje prieteneşti şi atractive, in timp ce mesajul la fel de prietenos, dar mai sincer, de revigorare a jazz-ului, transmis de Charlie Parker, Dizzy Gillespie şi Thelonius Monk de la Minton’s Playhouse din Harlem, prin manifestul be-bop din 1945, era dat deoparte.

Sinceritatea jazz-ului, imposibilitatea de a fi contrafăcut şi băgat la produs, nu a atras atenţia speculanţilor.

Be-bop-ul deranja orice intenţie de aplatizare, de înmatriculare şi trecere prin banda rulantă către consumatorul suficient, prin intonaţia sa strict muzicală, care dezvolta sonor descrierea lumii din jur. Prin jazz, artistul nu era un simplu funcţionar, iar muzica nu era doar un divertisment impecabil realizat şi total fad. Sinceritatea jazz-ului, imposibilitatea de a fi contrafăcut şi băgat la produs, nu a atras atenţia speculanţilor. Era dificil să creezi o nişă, să te adresezi specific, personalizat. Era riscant să-i faci pe unii să se mişte şi în interior, libertatea de expresie e stresantă, iar vânzarea de idei spontane şi sentimente reale e mult mai dificilă. Mai mult, nu e mare lucru de înţeles despre jazz. E mult mai mult de simţit, de intuit. Folosim exerciţiul intelectual pentru a recunoaşte o formă, o temă sau o parafrază, dar restul intră în tine pe alte căi, dar numai dacă laşi acest lucru să se petreacă. Ori, ce legătură are asta cu banul ? Se câştigă mult mai bine mulţumind trupul, amendând slăbiciunile, decât hrănind sufletul sau creierul ( ca să nu spun spiritul).

Cu binecuvântarea televiziunii, s-a întărit ideea că melodizarea cuvintelor, în pofida expresiei instrumentale, are un efect mai puternic asupra maselor, iar propaganda e mai eficientă. Vocea putea cânta orice, iar cuvintele aveau o mult mai mare putere decât notele, fiind mult mai puţin solicitante din punct de vedere intelectual decât subtilitatea muzicală. A mai lipsit puţin până când amorţirea spirituală prin cuvinte a devenit un procedeu la ordinea zilei, îndepărtând individul de sensul esenţial, unitar al muzicii. De aceea vă invit pe voi să enumeraţi textierii care în ultimii 50 de ani au scris versuri profunde şi nu au avut tot felul de « probleme existanţiale ». (FOTO: În februarie 1917, „Original Dixeland Jass Band” a făcut primele înregistrări de jazz)

Au existat, desigur, cazuri şi timpuri când introspectiva muzică instrumentală de jazz a rezistat în preferinţele unui public mai larg, datorită insistenţei tinerilor mai educaţi de a rămâne în afara sistemului care se baza pe categorii bine « marketate » şi delimitate demografic. S-a creat astfel o nişă care nu poate fi coruptă de niciun plan afaceristic, oricât de bine organizat ar fi acesta. Un bun exemplu poate fi Dave Brubeck, care s-a strecurat tot timpul printre încercările media de a-l clasifica, creând confuzie şi indignare printre dependenţii de status quo.

Jazz-ul a evoluat şi a ajuns să fuzioneze cu alte filoane muzicale, ajungând la un limbaj generos, care a permis şi mai multe posibilităţi de manifestare a libertăţii. Asta presupune automat lipsa compromisului, deci lipsa de interes a negustorului căruia nu prea îi pasă ce vinde, ci cât câştigă. Corporaţia şi-a urmărit interesul, inventând un nonsens numit « smooth jazz», cu care a împăcat şi capra vecinului şi varza din capul marelui public mic-burghez. Se improvizează, se cânta bine, deci e jazz. Un jazz diluat, prin care se poate atinge un scop comercial, dar prin care nu se poate transmite niciun fior, nicio suflare de energie care să aibă puterea de a duce ceva autentic mai departe. Astfel, problema devine regulă : artiştii se dedică, impostorii trec pe la casierie.

Judecata necoaptă, absolutistă, a celor care încearcă să-şi transforme slăbiciunile în dogmă, fiind incapabili să perceapă o realitate care te obligă să gândeşti şi să-ţi pui tot timpul întrebări, va duce probabil la o şi mai crudă devalorizare a jazz-ului ca noţiune originală. Asta se întâmplă, de altfel, în toate domeniile artistice ale societăţii contemporane. Există, de altfel, o grămadă de acoliţi « din interior » care pentru o grămăjoară de « cash » ar fi în stare să contribuie la schimbarea percepţiei imediate a unui potenţial public consumator. La fel de artificială mi s-a părut sărbătorirea zilei internaţionale a jazz-ului, unde nume mari s-au aliniat la un program lipsit de strălucire, dus în zona ridicolă a covorului roşu, care ne face să credem că muzicienii de jazz nu aparţin acestei lumi artificiale, dar se pot bucura că măcar există o asemenea zi. Această tendinţă de « pinguinizare » a tuturor artiştilor este evident anti jazz, e împotriva oricărei caracteristici de bază a acestui gen de exprimare şi a artei obiective în general. (FOTO: Original Dixieland Jazz Band)

Dacă jazz-ul ar fi ales pentru orice tip de manipulare socială, ar deveni mai popular ca oricînd. Până atunci, noi ne mai dezmorţim ascultând, cumpărând şi discutând, tolerând, făcând diferenţa între ce crede turma şi ce se petrece cu adevărat. Important e să dăm deoparte orice praf care vine înspre ochii care vor sa vadă şi să ne îndreptăm către ceea ce ne cheamă, acceptând astfel că am înţeles.

Jazz-ul nu mai poate muri, dar va reuşi să-şi păstreze postura numai dacă va fi menţinut în mediul culturii tinerilor, care să-i descopere valenţele şi să-l folosească drept cale de ieşire din şeptel. Această muzică ţine şi de intelect, mai degrabă de intuiţia intelectuală, de spirit, mai mult decât de procesul raţional în sine şi ar fi bine să profităm din plin de ea, până când simţirea profundă şi gândul corect vor fi scoase în afara legii. Parazitul îşi consumă victima, dar nu-i poate prelua rolul, deci pericole mari nu există. Indiferent de confuzia din ce în ce mai distructivă şi de neamprostia care îşi face loc în mod nenatural în vârful tuturor domeniilor, va trebui să ne asigurăm că există câţiva copii inteligenţi care prin puterea pasiunii lor, prin educaţie, să eleveze cultura, să-şi păstreze locul şi să găsească metode prin care muzica pe care o iubesc să facă bine şi altora.

FOTO: Quincy Jones, Count Basie şi Sinatra în iunie 1964 în timpul înregistrării albumului „Sinatra-Basie It might as well be Swing"