Muzică

articolul anterior articolul urmator

Enigma Eurovision: niciun interes în Vest, excitaţie în Est

17
17 May 2013 13:51:27
Iulia Badea-Guéritée

Într-o Europă dezbinată de problemele interne ale fiecărui stat, sentimentul de apartenenţă se lasă cu greu descoperit. Ce îi mai uneşte pe europeni? Dar pe cetăţenii unui popor?Adevărată instituţie europeană, mai veche cu doi ani decât Comunitatea Europeană (n. 1956), Eurovision este o Uniune Europeană extinsă. Cu exact bunele şi relele acesteia.

Un concurs al cărui nume vrea să înglobeze un fenomen s-a dorit foarte mult timp unul dintre răspunsuri. Dincolo de interesele financiare ce stau în spatele organizării competiţiei (taxa de participare de 100.000 de euro pentru fiecare ţară, promovarea unor artişti, atragerea de turişti în statele gazdă, marile audienţe tv), Eurovision strânge artişti din toată Europa şi subliniază unitatea. Duce la creşterea PIB...

Uneori e o unitate doar regională. Sentimentul de „solidaritate” al ţărilor din fosta U.R.S.S sau „prietenia” ţărilor baltice şi scandinave duc adesea la un vot reciproc – ca şi gustul românilor pentru muzica spaniolă şi viceversa. Comunităţile migranţilor sunt tentate să voteze concurentul din ţara natală. Ce să mai zicem de animozităţile dintre unele state, care au mers până la a nu recunoaşte victoria vecinului (cum a făcut Iordania, în 1978, cu victoria Israelului) sau chiar la retragerea din competiţie. Dar, aşa cum scria irlandeza Martina Devlin într-un articol intitulat Parlamentul kitsch al Europei, este mai bine când conflictele sunt rezolvate pe un platou, decât pe un câmp de bătaie...

Înverşunarea esticilor

Oricum, Eurovision rămâne un fenomen aşteptat şi comentat - mai ales pentru estici. Mai blazaţi, vesticii privesc cu condescendenţă competiţia, se opresc asupra ei o seară şi o uită înainte chiar de final. Diferenţa poate primi o explicaţie simplă: mai săraci, esticii caută „entertainment” acolo unde au acces cel mai uşor - la televizor. O explicaţie mai profundă vine de la politologul Cristian Pârvulescu. „Cred că impactul se datorează tradiţiei. Ar fi interesant de făcut un studiu pentru a vedea vârsta celor care urmăresc Eurovision. A rămas o anumită imagine pe care o a avea în urmă cu 40 de ani. Era o fereastră spre lumea liberă. Vorbim de un complex de cultură minoră, care contează mult, alături de sport, pentru orgoliul naţional. Identitatea naţională este foarte importantă, de exemplu pentru români, vrem să demonstrăm că avem şi lucruri pozitive.” Mai ales că în presa românească imaginea despre imaginea României este una negativă. “Vrem să demonstrăm că şi noi avem valori, sau, cum ar spune cronicarul, <<Nasc şi în Moldova oameni>>“. Pe de altă parte, adaugă Pârvulescu, românii sunt încă obsedaţi de sentimentul de apartenenţă la Europa, „suntem obsedaţi de ce spune Europa despre noi.”

Asemeni românilor, şi pentru celelalte popoare din Europa Centrală şi Orientală recunoaşterea din cadrul acestui concurs-receptacol contează. Eurovision este o vitrină (Moldova) dar şi o alternativă (pentru Turcia, eternă candidată la aderarea UE) sau chiar o anticameră a UE (ţările balcanice, Ucraina - câştigătoarea din 2004). Mai mult, un excelent mijloc de a ieşi din uitarea istorică şi geopolitică aleatorie, de a-ţi construi o imagine sau a face să se vorbească despre tine. Pentru estici Eurovision rămâne o întâlnire anuală aşteptată, pregătită şi puternic instrumentalizată politic şi social,care nu poate fi în nici un caz ratată. Importanţă pe care o mai au doar eclipsele totale de lună.

Blazarea vesticilor

Interesul rămâne chiar dacă, de la Abba la finlandezii în costume de monştri, competiţia s-a schimbat. Concursul dorit să marcheze unitatea - născut în anii “50 pentru a-i face pe europeni să uite de al Doilea Război Mondial - a fost de-a lungul timpului şi motiv de dezbinare. Invazia turcilor în Cipru, în 1974, nu a rămas fără ecou pe scenă. Grecia s-a retras din concurs în 1975, când a aflat că participă Turcia. Căderea Zidului Berlinului a fost însă cântată la Eurovision.

Dar în Vest, viaţa muzicală este mult mai agitată, mai spune Pârvulescu, există alte festivaluri, aşa că nici măcar apariţia vedetei Patriciei Kass, cândva reprezentând Franţa, nu a atras atenţia. Pentru occidentali, Eurovision reprezintă în cel mai bun caz, o reminiscenţă a unor vremuri de mult apuse, cele în care era o rampă de lansare a artiştilor europeni cu direcţia Statele Unite (sau viceversa, cazul Celine Dion, o canadiancă purtând culorile Franţei, cu o carieră care a decolat ulterior în America).

Dintr-un instrument bun pentru a face publicitate Uniunii Europene în ţările ex-comuniste a ajuns un concurs kitsch, un prilej de a ridiculiza artiştii veniţi din Europa Centrală, a cărei calitate muzicală nu este nici recunoscută, dar nici blamată: pur şi simplu nu există. Eurovision nu ocupă niciodată primele pagini ale presei vestice, nu se ştie niciodată cine va concura şi nici cum a fost ales. Cu toate acestea, câştigarea concursului este un prilej de mândrie naţională, de orgoliu patriotic resuscitat. Aşadar, falsă alungare a conceptului sau ipocrizie, în registru muzical? „Un spectacol care nu reuşeşte să mă facă să râd”, exclamă aceeaşi Martina Devlin, în Irish Independent.

Până la urmă, Eurovision este o viziune reală şi crudă a Uniunii Europene de azi: coaliţii, conflicte de interese, sceptici şi entuziaşti, federalişti şi regionalişti, simpatii şi antipatii, egoisme şi solidaritate. Dar şi a părţii bune: o Uniune tolerantă şi solidară (acceptarea unor ţări care nu sunt încă oficial candidate), care uneşte şi armonizează, disciplinează „mai ceva ca o directivă europeană” (Martina Devlin), mobilizează aproape toate ţările de pe Vechiul Continent (mai bine ca orice referendum) şi este un prilej de bucurie şi isterie colectivă europeană, mai ceva ca ziua oficială a Europei, 9 mai.

Eurovision este, în fine, dovada vie a faptului că multiculturalitatea nu este un basm, şi că multilingvismul nu are hotare şi nici nu poate fi îngrădit. Cei care deocamdată doar jinduiesc către Europa Occidentală aşteaptă o nouă finală. Ceilalţi, din Europa care nu mai aşteaptă decât declinul, manevrează telecomanda, apreciază (sau nu) show-ul şi nu-şi schimbă propria lor euro-viziune.

Articol din FP România nr. 22 (mai/ iunie 2011).

Iulia Badea Guéritée şi Alexandra Spânu sunt editoare la Presseurop.eu, redacţia română.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

17 Comentarii

Zârnă
17.05.2013, 16:52:08

Ce îi mai uneşte pe europeni? Dorinţa de a trăi în linişte.

+2 (2 voturi)
Alexa Alexandru
17.05.2013, 17:25:59

Bun articol, la subiect si prezinta realitatea. Numai ca anul asta au luat-o mai in serios occidentalii. Anouk pt Olanda si Bonnie Tyler pt Anglia, artisti grei, profesionisti, arata ca in 2013 castigatorul va fi daca nu din Europa Occidentala, cel putin din tarile nordice. Publicul occidental a devenit suspicios si nemultumit datorita Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei,...

+2 (4 voturi)
Menumorut
17.05.2013, 22:19:49

Adica publicul occidental se oftica..? Probabil din cauza...nu datorita...Concursul este uneori politic..si deseori manipulator...Aud ca anul asta va concura o melodie despre casatoriile intre homosexuali..Ce ziceti..? Castiga..?

+2 (2 voturi)
Sacha Durand
17.05.2013, 22:07:52

Felicitari ptr. o plimbare agreabila prin meandrele europeene...si mai ales ptr. limpezimea cu care explicati "excitatia" unora...si dezinteresul altora...Chacun a ses propres raisons...

0 (2 voturi)
Menumorut
17.05.2013, 22:16:03

Vad ca articolul e scris in 2011...Oricum ..e interesant..As adauga ca nici macar Nobelul nu mai e ce a fost..din moment ce a ajuns sa fie castigat de o..uniune...fie ea si Europeana...De ce ar face exceptie Eurovision..? Ati uitat sa mentionati retragerea Italiei...al carei arument a fost ca asta nu-i concurs...Avea dreptate...mai ales ca la vremea aia ne oferea San Remo...

+2 (2 voturi)

Vezi toate comentariile (17)

Modifică Setările