Geografia rockului, cu profesorul Cristi Minculescu: “Tăticii sunt în Marea Britanie. Americanii, doar francize”

Dacă Iris a fost AC/DC în rockul românesc al anilor ‘80, atunci, cu siguranţă, Cristi Minculescu a fost Brian Johnson, iar Nuţu Olteanu – Angus Young.

Când se aprindeau reflectoarele la Teatrul de vară “23 August” din Bucureşti, Iris făcea scena să tremure. Am văzut, în acea perioadă, scaune rupte, tineri care-şi făceau fâşii cămaşa şi fete în pragul apoplexiei, în timp ce vocea lui Minculescu se înălţa, ca un zmeu eliberat din strânsoarea sforii, peste cartiere şi peste vremuri. 

Tricouri imprimate cu Sigmarom alb

I-am văzut pe Iris şi la Târgu-Jiu, tot în anii ’80, la Casa de Cultură. Mergeam la concerte cu Bujie şi cu Bob, cu Giani şi cu Luthe, cu Marchizul sau cu Gaură, băieţi care vibrau oricând la Judas Priest. Am văzut şi tricouri pe care fuseseseră aplicate, cu Sigmarom alb, peste şablonul din carton, cele patru litere magice: I, R, I şi S. Şi acum, la 30 de ani de la concertele nemaivăzute pentru adolescenţii de-atunci, când vine vorba de Minculescu, îmi răsună în minte acordurile celei mai dragi piese: “Valuri”. N-am înţeles niciodată de ce a fost înregistrată aşa de târziu pe disc, abia în 1993, pe albumul “Iris V”. Piesa a fost compusă de Adi Ilie, care îl înlocuise pe Nuţu după “Iris I”, şi era nelipsită din concertele ultimului deceniu roşu.

„Era slab ca un băţ”

Minculescu şi Olteanu au fost invitaţi de Raluca Moisă, colega mea, la “Adevărul Live”, pentru o şuetă despre Iris şi despre un proiect rock ambiţios, Super-Grup, trupa înfiinţată de cei doi foşti “Irişi” împreună cu doi

suedezi. 

Nuţu şi-a amintit, tandru, momentul în care l-a adus pe Cristi la Iris, în 1980: „Eram copleşit după ce l-am auzit cântând, chiar dacă ceilalţi colegi îmi ziceau că era slab ca un băţ. Atunci când el a apărut în imaginea asta, eu mi-am dat seama că este omul de care avem nevoie. Am făcut un serviciu României“. Minculescu zâmbeşte, apoi se întristează când vine vorba despre condiţia rockului în 2014: “E cutremurător că o muzică care a fost o modă timp de 60 de ani a dispărut aşa, dintr-o pocnitură de deget. Mi-e teamă că rockul e deja o nişă. Publicul s-a schimbat şi el, în anii ’70 fanii pupau locul unde a călcat artistul, acum nu mai e aşa”.

Puţini americani au amprentă

Solistul vocal predă scurt şi o lecţie de geografie a rockului, amintind generaţiile care au crescut cu nume de legendă: “Led Zeppelin, Deep Purple, Queen, toţi cei din Marea Britanie sunt tătici. Cei din America sunt francize, cu mici excepţii – Aerosmith sau Bruce Springsteen, care sunt originali, adică au amprentă. Nu mai zic de aură, de charismă sau de energie pozitivă”. Aşa şi e, tot ceea a fost mai bun poartă ştampila “Made in UK”, chiar dacă spusele lui Cristi nedreptăţesc, poate, nume ca Grand Funk Railroad sau The Doors, ca să ne referim la finalul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, sau Metallica, dacă e să ne gândim la “optzecişti”.

Pe adevarul.ro, în secţiunea Video Center, puteţi viziona integral înregistrarea dialogului purtat de jurnalista Raluca Moisă cu cei doi zei ai rockului românesc. Când tinerii de la noi se înghesuie să ia bilete la americanii de la Thirty Seconds to Mars, care vor cânta săptămâna viitoare la Bucureşti, n-ar strica poate să mai zăbovim şi la Cristi, Nuţu şi ale lor “Valuri”, care ne aduc riff-uri de demult şi parfum de vinil.

Acest text a fost publicat şi pe alinpaicu.ro