Geopolitica muzicii: o introducere

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Muzica joacă rolul unui microb împotriva căruia este foarte greu să lupţi. (...) Poţi câştiga partida printr-un produs mai uşor fredonabil” FOTO Shutterstock
„Muzica joacă rolul unui microb împotriva căruia este foarte greu să lupţi. (...) Poţi câştiga partida printr-un produs mai uşor fredonabil” FOTO Shutterstock

A scrie despre influenţa muzicii în politică este echivalent cu a compune o simfonie la tribuna parlamentului. Pe lângă faptul că ar lua mult timp, nu ar exista certitudinea că ar putea trece la un vot al oamenilor politici, surprinşi de implicaţiile muzicii în viaţa lor politică.

Muzica iaşte aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut“ ne spunea Marius Chicoş Rostoganul şi, parţial, putem fi de acord cu definiţia, deoarece căutăm să ascultăm doar melodii care ne plac. Ele pot crea sentimente de dragoste, de protest, de ură, dar toate undele muzicale ajung la creier şi îl influenţează.

Cu toate acestea, sub aspect politic, muzica e foarte posibil să placă doar anumitor urechi şi să sune complet altfel unor altora, pentru că afinităţile se întîmplă să fie diferite. De aceea, ori închizi radioul – când poţi – ori te enervezi, căci adversarul politic a reuşit să îţi dea o scatoalcă plină de eficacitate.

Muzica se foloseşte în sfera politică mai ales pe plan intern, deoarece există comunitatea lingvistică care face ca toţi oamenii să înţeleagă rapid versurile cântecelor, precum şi referinţele directe.

Astfel, o melodie despre un anume „Ofiţer Radu” nu poate fi înţeleasă decât de români, chiar dacă numele „Radu” vine de la substantivul slav „rad”, care înseamnă bucurie.

Melodii care satirizează adversarii politici apar mereu, în fiecare ţară, fiind semn de inteligenţă şi umor. Nu ai voie să te superi pe ele, ci te obligă să faci şi tu una mai bună în contra-replică. Există însă o limită pe care nu trebuie să o atingă nimeni – şi, din păcate, în ţara noastră s-a depăşit, în buna tradiţie a nesimţirii ultimilor ani politici: folosirea copiiilor.

Copiii sunt inocenţi, ei nu au ce căuta în jocurile politice. Poţi îmbrăca tineri în haine de copii, iar de cântat pot cânta orice, dar nu amestecăm puritatea în mizeria adulţilor. Nu avem voie să maculăm viitorul, nu trebuie să coborâm răul spre ei, ci dimpotrivă.

Deci, luptele politice interne se duc mai uşor prin intermediul oricăror tehnici, iar muzica ajută tocmai pentru că este uşor de reţinut şi de cei cu nivel de inteligenţă mai scăzut.

Este adevărat, un stat dictatorial poate avea mai multe şanse se a se opune creaţiei artistice care îi sapă – în mod conştient sau nu – groapa, dar mai devreme sau mai târziu apare victoria spiritului. Aici este o realitate: nu poţi să câştigi la nesfârşit împotriva libertăţii, dar poţi să faci în aşa fel încât să existe atât de multe victime, încât la final cei ce au creat melodiile contra puterii dictatoriale să nu mai aibă decât o prea mică satisfacţie a victoriei. Şi, în acelaşi timp, să fi pervertit în asemenea grad mintea celor conduşi cu mână de oţel zeci de ani, încât să nu prea mai ştie ceea ce este libertatea – ori ce să facă cu ea.

Spre exemplificare, vă ofer o melodie din Coreea de Nord, denumită „Răspunsul soldaţilor nord-coreeni împotriva invadatorilor fascişti”, interpretată în două moduri: tradiţional-militar, dar şi stilizat, modern, variantă care se cântă acum instrumental doar după ce noul dictator a preluat o mare parte a puterii, înfiinţând o trupă pop cu caracter oficial:

 - tradiţional:

şi modern:

Din momentul în care muzica s-a putut înregistra, au apărut întrebuinţările serioase ale muzicii, prin faptul că acum un stat putea să sprijine mult mai eficient opoziţia dintr-un stat unde avea interes prin sprijin inclusiv muzical, permiţându-i acesteia să fie realemente „vocală”.

Astfel, Franţa îşi are partea ei de vină la izgonirea şahului Reza Pahlavi al Iranului deoarece a permis pe teritoriul său ca liderul Khomeini să organizeze o puternică activitate de multiplicare de casete conţinând predici, dar şi alte mesaje, care au contribuit la prăbuşirea din interior a autorităţii şahului. În final s-a ajuns la altceva. Evident, nu este singurul exemplu.

Această modalitate – de a ajuta opoziţia dintr-o ţară prin oferirea de protecţie pentru desfăşurarea de activităţi culturale – este destul de uşor de realizat şi necostisitoare. Internetul ajută astăzi şi el cu atât mai mult, deoarece permite difuzarea unei melodii cu viteză maximă în multe direcţii, şi este destul de greu de oprit mesajul satiric sau de opoziţie.

De ce satiricul este mai puternic decât cântecul aspru de opoziţie?

Deoarece al doilea impune mai multă acţiune, iar guvernele sunt mai sensibile la orice factor favorizant al opoziţiei directe, pe când o melodie satirică poate constitui o supapă socială necesară, nu doar utilă. De fapt, regimurile arabe s-au prăbuşit în ultimii ani şi pentru că nu ofereau supape de acest tip societăţii. Or, economia nu mergea, distracţia se reducea, iar oamenilor li se cerea loialitate şi gura închisă – ceea ce nu se putea accepta.

Muzica mai este folosită pentru a satiriza o ţară mare, în faţa căreia nu poţi face mare lucru. Arta, spectacolul joacă atunci rol de armă minoră pentru cei care nu pot face altceva. Astfel, după atentatele din 11 septembrie 2001, un cântec a apărut pe internet, cu paternitate de niciunde: cântecul lui Osama Ben Laden.

Muzica este folosită mereu, iar cei care se tem cel mai mult de ea sunt oamenii închistaţi. Ea are, prin definiţie, posibilitatea de a rămâne în mintea oamenilor. De aceea, dacă ai ca adversar politic un artist, nu îl bagi la închisoare şi nu îi iei banii, ca să devină astfel erou, iar adversarii politici să îl folosească împotriva ta. Cel mai bine este să plăteşti oameni să cânte lucruri complet contrare ideilor acestuia.

E drept, ai obligaţia ca tu însuţi să nu izbuteşti – prin slogan, personalitate sau imnul electoral – să fii mai comic decât ar putea adversarii s-o facă.

Pentru exemplificare am ales două melodii: imnul de campanie al lui Silvio Berlusconi, care în italiană înseamnă aproximativ „Mulţumiţi lui Dumnezeu că există Silvio”,

precum şi o satirizare făcută de grupul Divertis lui Nati Meir.

Cântecele de protest devin imnuri naţionale

Trebuie precizat că melodiile de protest apar de obicei împotriva unui regim cu multe acţiuni negative – taxe mari, dictatură etc, care conturează o reacţie contrată a mai multor cetăţeni.

De asemenea, melodiile de protest şi care au, în acelaşi timp, caracter naţional apar de regulă când o naţiune este dominată sau sub controlul politic al unui stat perceput ca inamic. Aceste cântece exprimă de cele mai multe ori nu doar revolta, ci şi câteva din simbolurile naţionale, iar după eliberare multe dintre ele devin imnuri ale noilor ţări.

De aceea, dacă analizăm imnul naţional al multor popoare din Europa, dar şi de pe alte continente – mai ales primele adoptate după proclamarea independenţei – vom observa acest caracter de sinteză naţională şi protest. Spre exemplu, imnul Poloniei începe cu fraza „Polonia nu a murit, câtă vreme mai sunt polonezi”; Ucraina are şi ea un imn asemănător, iar numărul cântecelor de acest tip este numeros. 

Muzica joacă rolul unui microb împotriva căruia este foarte greu să lupţi, cetăţene om politic. De aceea, decât să o faci în mod direct, folosind dezinfectant politic – adică poliţie şi alte organe de cenzură – demonstrează că poţi câştiga partida printr-un produs mai uşor fredonabil. Nu melodii ascultate la ordin, ci versuri şugubeţe, care pe adversari să-i îngheţe.

Şi asta, pentru că şi tu vei fi doar un capitol într-un alt cântec – de jale, din păcate, dacă lucrurile nu vor merge bine în ţară. Iar la finalul carierei tale politice, să ai grijă să nu ţi se dedice ultima odă consacrată tovarăşului Nicolae Ceauşescu. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite