INTERVIU Marina Voica: „Vreau să-l recitesc pe Marx. Mare filosof!“

Artista Marina Voica (77 de ani) vorbeşte despre preferinţele sale intelectuale şi muzicale, cu maturitatea specifică experienţei. Se preocupă, iubeşte, din ce în ce mai mult, muzica şi ideile.

Sărutmâinile, sunt Laurenţiu Ungureanu, ziarist la «Weekend Adevărul». Vreau să facem un interviu.“ „Laurenţiu, tu ai studii?“ „Am absolvit facultate, masterat, sunt bine.“ „Deci, pot să spun că eşti un intelectual.“ „Spuneţi-mi cum vreţi!“ „Pentru că eu nu vreau să facem un interviu superficial şi cred că tu poţi să-ţi pregăteşti câteva întrebări aşa, mai intelectuale, înţelegi?“ – acesta e rezumatul primei conversaţii, cu adevărat provocatoare.

Apoi, interviul: reporterul, cu temele făcute, cu întrebările intelectuale la el. Fotoreporterul, însă, după aproape 30 de ani de fotografie, cu lecţia neînvăţată. Nu ştie de unde cade lumina!, dacă vă vine să credeţi! Dar nu-i nimic: Marina Voica este mai pregătită pentru acest interviu decât echipa „Weekend Adevărul“. Are o oglindă de mână şi se uită permanent la ea, pentru a vedea exact unghiul potrivit de unde să fie fotografiată. „Mai în stânga, neapărat!“

După câteva zile de lucru asiduu pe text, trebuie să facem încă un aproape-interviu telefonic: „Nu am spus aşa, schimbăm. [...] Ascultă-mă, cred că aici e mai bine să mă întrebi altfel. [...] Eu aici nu răspund la întrebare!“ Nici reporterul, pesemne, n-a fost prea intelectual. Un interviu eşuat. Lung, tulburător, confuz proces de editare. Dar poate e normal să fie aşa. Marina Voica are pretenţii de la ea, cum ar trebui să aibă orice privighetoare. Marina Voica este cântăreaţă.

„Weekend Adevărul“: Doamnă Marina Voica, v-aţi gândit să vă retrageţi?
Marina Voica: Eu, când m-am mutat aici (n.r. – în oraşul Breaza), acum 10 ani, am spus că gata!, asta a fost. Mi-am vândut toţi pantofii mei frumoşi, cu toc, toate rochiile, am crezut că nu-mi mai trebuie nimic, că am să stau aici, în curte.

Să priviţi iarba cum creşte.
Şi florile, da. Întâmplător sau nu, după ce m-am mutat aici a început toată lumea să aibă mare interes în ceea ce mă priveşte. Am început să am atâtea emisiuni, am făcut cele mai bune emisiuni – cum ar fi „Profesioniştii“, cu Eugenia Vodă, emisiuni întregi consacrate mie, cu Teo, cu Marina Almăşan, câte-o oră.

„N-a scăpat un român neînsurat“
Deci nu vă retrageţi?
Ba da. În fiecare zi. Pot, dar după fiecare concert, când văd că lumea se ridică în picioare, mă întorc foarte fericită. Cineva mi-a spus că am să mor pe scenă. Aş vrea să mor pe scenă. Fiindcă sunt, ca niciodată, bine.

Ce vă spun oamenii pe stradă?
Aici, la Breaza, lumea deja s-a obişnuit. Dar, când mă duc în alt oraş, la Câmpina sau altundeva, bineînţeles, femeile se aruncă mie în braţe să mă sărute. „Ştiţi că soţul meu era îndrăgostit de dumneavoastră?“, mă întreabă. Şi eu le răspund: „Dar şi soţul meu era îndrăgostit de mine“.

Spuneaţi că aţi fost cea mai bogată rusoaică din facultate care, după căsătorie, a venit în România, nu precum celelalte.
Aşa şi este. Eu am venit mai încărcată pentru că ai mei au avut posibilitatea. Am venit în România cu motocicletă IJ, cu frigider, cu câte-un televizor. Televizorul era un obiect de preţ. Cred că vreo trei oameni aveau televizor dintre toţi cunoscuţii mei. Venea la mine tot blocul să se uite. Acum, în fiecare hotel e televizor, e un obiect atât de comun. Eu nu schimb televizorul meu – am un Panasonic original, made in Japan, nu făcut pe vapor. În anii ’50, când eu am făcut facultatea, era obişnuit ca statele din lagărul socialist să trimită studenţi la Moscova. Facultăţile erau pline de studenţi străini. La noi, era grămadă de români. Nu a scăpat un român neînsurat, toţi s-au căsătorit cu câte-o rusoaică. La mine, a fost love story (n.r. – poveste de dragoste), era timpul dragostei. Şi, să ştii, rusoaicele sunt fermecătoare, ăsta e adevărul.

Alături de fratele său, Saşa

Cum era studentul cu care v-aţi căsătorit?
Marcel Voica, primul meu soţ, care m-a adus aici, era din prima generaţie încălţată. Mi-aduc aminte că i-am spus: „Uită-te şi tu câte grade sunt afară!“. A stat, a stat, dar nu ştia ce să facă. Vedea un termometru pentru prima dată. Aşa au fost mai mulţi băieţi trimişi la Moscova şi nu numai de dosarul bun. S-a mirat toată lumea că Marcel s-a uitat la mine, pentru că eu eram tare urâţică, nu se uita nimeni la mine.

Nu cred!
Nu chiar urâţică, dar destul de ştearsă. Totuşi, urâţică, urâţică, dar prima m-am căsătorit. Din toată facultatea! Odată mi-a spus un profesor de limba franceză: „Mademoi­selle“. Toate colegele au sărit: „Madam, Madam!“. M-au iubit foarte mult toţi colegii. Cu unele am rămas prietenă până acum. Una a murit, din păcate. Cu alta vorbesc mereu pe Skype. Dar aşa se întâmplă cu oamenii, unii sunt din ce în ce mai frumoşi pe măsură ce înaintează în vârstă. Uită-te la Brigitte Bardot când era tinerică! Doi bani nu dădeai.

Ah, Vladimir Scripai!
Ştiu că aţi făcut gimnastică.
Făcusem gimnastică şi aveam categoria a II-a. Eu n-am putut să merg mai departe la gimnastică, să trec la categoria I, pentru că eram prea feminină, iar sportul te masculinizează. Cu toate că iubesc sportul, am făcut şi atletism, şi suliţă. Tu nu vezi că, în afară de Nadia Comăneci, gimnastele sunt aşa, mai bărbătoase?

Portret de familie

Ştiu că dumneavoastră, până să vă căsătoriţi, i-aţi frânt inima unui coleg de la gimnastică.
Ah, Vladimir Scripai! Prima mea dragoste. Mamă, ce m-am îndrăgostit! A suferit, că eu l-am părăsit pentru Marcel. Am plecat la Moscova, acolo s-a agăţat Marcel de mine din primul an de facultate. Cu insistenţă, m-a cucerit – aşa se cucereşte o femeie, prin insistenţă.

Eraţi vedetă şi la facultate, doamnă?
Am cântat şi la facultate, Laurenţiu. Am văzut în orchestra facultăţii nişte băieţi aşa drăguţi! Am spus: „Vreau şi eu să cânt“. Băieţii au spus că e bine, am venit la repetiţii, am repetat. Mătuşa mea mi-a făcut rochie, m-a tuns, mi-a pus trandafir în păr şi aşa am debutat.

„Stalin era ca Dumnezeu pentru mine“

Dar la facultate eraţi studioasă?
Am învăţat greu, ştii ce grea e facultatea? Nu s-a lipit de mine! Parcă şi-acum am uitat tabla înmulţirii. Nu ştiu de ce. Cred că bucăţica aceea de creier nu s-a dezvoltat. Profesorii îmi spuneau: „Ce căutaţi la facultate, la noi? Aveţi alt talent!“. La fel de grea a fost şi dialectica marxismului după „Capitalul“ lui Marx. Scoarţă cu scoarţă. Uite, eu vreau să-l recitesc pe Marx. Mare filosof! El a descoperit că omul se îmbogăţeşte prin exploatarea altuia. Noi abia acum am înţeles-o.

Reîntoarcerea la Marx.
Sunt curioasă să văd. Eu mă uit la ruşi acum, care sunt anticomunişti. Eu descopăr acum că Marx era doar un filosof. N-a dat modelul unui stat cum au dat utopiştii francezi. El a spus că lumea care munceşte să se unească şi să beneficieze de viaţă bună! Nu-i aşa? N-are nimic de-a face cu Lenin şi Stalin, cu gulag şi crime.

Dar dumneavoastră ştiaţi despre gulaguri?
Nu. Acum am aflat. Stalin era, pe atunci, ca Dumnezeu pentru mine, fiindcă Dumnezeu nu aveam. Eram toţi fără Dumnezeu. Eu m-am botezat abia la 50 de ani. Tata şi cele patru surori ale lui au învăţat la un liceu particular, deci nu erau săraci deloc. În timpul lui Stalin, tata avea geamantanul pregătit, pentru că oricând se putea întâmpla să bată la uşă şi să-l ia. Străbunicul meu a fost înnobilat de ţar, iar el avea de ce să fie îngrijorat. Asta am aflat de la mama mea, mult mai târziu.

Dar pe Lenin l-aţi vizitat?
Dar cum să nu? Cine n-a vizitat Mausoleul lui Lenin la Moscova? Dar mie mi-era absolut indiferent. Eu îmi trăiam copilăria.

Ştii câte variante am pe «Plouă, plouă» cântate până şi de Florin Salam?

Dar la moartea lui Stalin, în ’53?
Eu eram puştoaică, eram la şcoală, dar a fost groaznic! Fratele meu s-a dus la înmormântare. Au murit 2.000 de oameni călcaţi în picioare atunci. Noi am crezut că se prăbuşeşte lumea atunci, tu nici nu ştii ce-a fost. Cultul personalităţii e puţin zis. Oameni care erau omorâţi de Stalin, Laurenţiu, omorâţi, mureau cu „Trăiască Stalin!“ pe buze. Nu puteau să creadă că Stalin a făcut chestia asta. Să ştii că Stalin, chiar dacă a fost tiran, prost nu era. Când a început războiul, n-a spus nimic despre partid, despre popor. El bătea monedă pe patriotism. El a ţinut un discurs istoric: „Fraţi şi surori, a venit un timp greu pentru patria noastră. Să facem tot posibilul să nu ajungă duşmanul în patria noastră.“ Nimic cu „Trăiască Partidul Comunist“.

Aveaţi 5 ani când a început războiul, de la Prut.
Cu toate că războiul începuse din ’39, în Polonia! Când a intrat la noi, pe 22 iunie, lumea făcea plajă în Ucraina şi a văzut tancurile. Tu în ce an te-ai născut? Cum de nu ştii lucrurile astea?

În ’88.
(râde) I-auzi!

Membră de partid – nu, spioană — „aberaţii“
Şi cum eraţi tratată când aţi venit în România?
Eu, când am venit aici, în România, era foarte docilă lumea. Să vezi ce bine eram primită, pentru că eram sovietică. Ohoho! Mi s-a dat imediat loc de muncă, nici „Pâs!“ nu spunea cineva.

Dar dumneavoastră aţi fost membră de partid?
Niciodată. Nici în Uniunea Sovietică, nici în România.

Ba chiar că aţi fost spion KGB s-a mai spus.
Prostii, Laurenţiu, aberaţii. Dacă eram spioană KGB, stăteam eu liberă aici?

Politică internaţională şi idei, cu Marina Voica

Când aţi aflat dumneavoastră despre tot ce s-a întâmplat în comunism şi în URSS, şi în România?
După revoluţia de la ruşi. Noi, rusoaicele, am pus parabolice.

Ce părere aveţi dumneavoastră despre Gorbaciov?
Foarte bună. Eu îl iubesc pe Gorbaciov, că de la el a venit libertatea. Cu toate că toată lumea îl înjură, pentru că a destrămat URSS. Dar parcă voinţa unui om poate să destrame o ţară cu 12 fusuri orare... Venise timpul, iar la timpul acesta s-a întâmplat să fie Gorbaciov. Toate republicile au început să se clatine şi, decât să fie o revoluţie sângeroasă, nu era mai bine să le dea independenţa? Cu independenţa aia n-au făcut nimic! Eu cred că, până la urmă, se vor uni. Nu cred că eu am s-apuc, dar poate ai s-apuci tu.

Dar Republica Moldova unde-ar trebui să se uite, spre Est sau spre Vest?
Ei vor să fie europeni. Dar hai să vedem mai întâi noi cum stăm aici! Noi mai credem că, dacă am intrat sub ocrotirea cuiva, suntem fără griji. Şi în vest, şi în est, toată lumea are un interes. Noi suntem foarte mici ca să fim independenţi total.

În Rusia?
Mare noroc avem cu Putin, să-i dea Dumnezeu sănătate şi putere! În clipa când n-o să-l mai ţină o să fie grav. N-ai văzut ce-a spus Condolezza Rice: de ce să fie Siberia a ruşilor? Uite, Putin a avut grijă să scape de aventurierii care s-au lipit de Elţîn. El a cules ce era putred. Se luptă, are o echipă foarte bună. Voi nu ştiţi nimic, fiindcă voi nu vă uitaţi la televiziunea rusească. E nedrept: la aniversarea morţii lui Puşkin, într-un reportaj, s-a spus numai că a lăsat câţiva copii nelegitimi. Ruşii nu fac aşa ceva, nu sunt aşa meschini. Numai atât era de spus despre Puşkin? Mai bine nu spun nimic! Eu văd lucrurile stereo, Laurenţiu, acum.

„Culmea, am devenit mai rezistentă fizic“

Aţi cântat recent într-o discotecă, i-aţi dat gata pe tineri!
Eu am văzut în poze tineri cu nişte feţe aşa zâmbitoare, de parcă aş fi fost o minune. A fost o revelaţie pentru ei. Eu să merg la discotecă? O să mă fluiere lumea, credeam, aş putea să le fiu bunică tinerilor, nici nu mă cunosc ei! Aşa mă gândeam. Dar erau urlete încontinuu. Cântau cu mine „Şi afară plouă, plouă“, nici n-am putut să cânt – au cântat ei.

Ce frumos!
Eu niciodată n-am fost în tinereţe aşa cum sunt acum, la fel de bună ca profesionistă. Ceva am în mine, nu ştiu ce. În tinereţe am avut o chestie formidabilă: însăşi tinereţea. Dar acum eu am dat drumul la ceea ce am ascuns până acum: dansul, mişcările, am descoperit că sunt o bună vorbitoare, am simţul umorului, vă rog frumos să mă credeţi. Pe noi, cântăreţii de muzică uşoară, ne crede lumea foarte superficiali. Iată că au descoperit în mine un om inteligent, care poate să spună şi alte lucruri. În ultimii ani, am căpătat o siguranţă în mine, apropiere de public, ceea ce înainte nu prea aveam.

Ce v-a făcut să deveniţi aşa minunată?
În primul rând, culmea!, am devenit mai rezistentă fizic. Înainte, nu puteam să cânt mai mult de şase melodii. Şi adunam săli de sport înainte, polivalente, prin câte case de cultură am fost! Acum stau aproape o oră pe scenă şi dansez! M-aş fi mişcat şi înainte, Laurenţiu, dar nu era voie!

Cum adică?! Stăteaţi?
Tu nu te-ai născut înainte, să fi văzut... Nu aveam voie să purtăm medalion, nu aveam voie să purtăm rochii decoltate.

Nu-i plăceau Elenei Ceauşescu gablonţurile?
Nu-i plăceau. De fiecare dată, înainte de tradiţionalul Festival de la Mamaia, noi trebuia să arătăm rochiile înainte să le îmbrăcăm. Nu era voie fără sutien! Asta e perioada. Pantaloni? Doamne fereşte! Totuşi, prin acest timp greoi, pietros, noi am făcut meserie, am cucerit toată ţara cu muzica noastră, am făcut turnee formidabile. Dă-o naiba de rochie decoltată, până la urmă, nu asta era important. Şi televiziunea avea nişte emisiuni de toată frumuseţea. În ciuda multor interdicţii se făceau filme foarte bune, cărţi foarte bune. Până la urmă, toată lumea s-a străduit să fie la un nivel înalt. Concertele noastre nu erau şuşe, ca acum.

„Cum n-am ce căuta în România? În vedere de căsătorie!“

Aţi venit în România în ’59. În ’58 a fost retragerea trupelor sovietice. Erau ostili românii?
Oamenii erau foarte prietenoşi cu mine. Ce ştiam eu la vârsta aceea? Uniunea Sovietică era foarte puternică, iar România era foarte dependentă de ruşi, la fel ca tot lagărul socialist. În ’59, era în plină glorie acest regim. Pe mine, Televiziunea chiar m-a obligat să cânt ruseşte. După ce m-am lansat, m-au chemat la Televiziune şi mi s-a spus: „Marina, tu trebuie să cânţi şi cântece ruseşti!“. Eu nu aveam, în repertoriul meu, muzică uşoară rusească. Eu cântam numai cântece spaniole şi sud-americane. Atunci, tata a început să-mi trimită discuri ruseşti. Eu cântam, mai întâi, un cântec rusesc şi abia apoi unul spaniol. Nu cred că stătea Uniunea Sovietică să urmărească dacă se cântă în ruseşte la Televiziunea Română – a fost exces de zel!

De când aţi început să cântaţi româneşte?
Nu chiar de la debut. Laurenţiu, eu când m-am lansat nu aveam repertoriu românesc, iar când interpretezi în ţara asta şi considerându-te româncă, trebuie să ai un şlagăr. Eu cântam melodii ruseşti, spaniole, vorbeam prost româneşte şi nimeni nu avea încredere în mine. Compozitorul Ion Cristinoiu a fost primul om care a crezut în mine şi mi-a dat melodia, culmea, „Încredere“. Este o piesă foarte grea, dar la Festivalul Naţional de Muzică Uşoară de la Mamaia am rupt cu ea. Am ieşit Regina festivalului.

Asta când se întâmpla?
În ’73. După ce am luat premiul cel mare, a început o ploaie de cântece din toate părţile. Uite, am nişte fani pe Facebook care nu se ocupă cu altceva decât să-mi caute melodii, îmi fac clipuri din ele. Nici nu ştiu cu ce să-i răsplătesc. Nişte fani adevăraţi, ce să mai...

„Trimpi-tripi-tripi“
Mai păstraţi scrisorile de la admiratori?
Cu durere în suflet, a trebuit să le arunc. Eu eram atunci în mare vogă, aproape că o depăşisem pe Margareta (n.r. - Pâslaru). Veneau scrisori grămadă şi trebuia să le răspund.

Şi le răspundeaţi?
Aveam nişte prieteni care mă ajutau, le trimiteam şi poze. Uite,  cea care m-a sunat acum, Viorica, a venit la mine acasă şi mi-a răsturnat saci cu afişe şi cu poze din concertele mele. Acum, toate materialele i le trimit ei, pentru că e tânără şi poate să le păstreze. Are toate piesele mele. Mă sună şi îmi spune: „Mai ştiţi piesa aia: trimpi-tripi-tripi?“.

„Am trăit doi ani într-un concubinaj ruşinos“
De când aveţi cetăţenie română?
Am cetăţenie de când m-am căsătorit cu Viorel Teodorescu, un doctor extraordinar. Nu aveam voie să mă căsătoresc cu el altfel. Noi am stat doi ani într-un concubinaj ruşinos. Eu plecasem de la Marcel la Viorel şi atunci a început hărţuiala. De la consulat mă întrebau ce mai caut în România, că eu am venit după soţ. „Cum n-am ce căuta? În vedere de căsătorie!“ „A, deja ai găsit pe cineva!“ Veneam plângând mereu de la consulat. Viorel, care ar fi dărâmat lumea pentru mine, nu m-a mai lăsat să merg acolo niciodată. S-a dus el la consul şi le-a spus: „Eu n-o mai las! E viitoarea mea nevastă, stă la familia mea, nu permit s-o jigniţi, vă rog s-o lăsaţi în pace!“. Până la urmă, s-a împrietenit cu consulul. S-a dus şi la Eugen Barbu, în redacţia lui, după ce făcuse un top al cântăreţelor şi, deşi eu eram pe primul loc, nu m-a pus. Viorel a vorbit cu el şi, în numărul următor, a făcut erată. Eugen Barbu a apreciat că un soţ a luat apărarea soţiei sale. Numai Viorel putea să facă asta. Viorel era aşa de frumos că, atunci când era cu mine la câte-o televiziune în străinătate, el dădea autografe. M-a iubit foarte mult.

Aţi plecat cu el în München. Cum aţi făcut?
Am plecat cu un contract şi am rămas. Am cerut azil politic, pentru că altfel nu ne primeau. Ne-au dat unde să stăm şi am avut un ajutor financiar mic.

Dar la Europa Liberă v-aţi dus? Că era în oraş.
Niciodată n-am dat niciun fel de interviu acolo. Nici nu ne-au cerut. Nu au îndrăznit. Au anunţat însă la radio că suntem exilaţi politic.

Şi cum aţi putut să vă întoarceţi? E ciudat...
Nu e ciudat nimic. Eu l-am adus pe Viorel muribund, să-l înmormântez aici. Eu nu puteam să rămân acolo singură.

Şi n-au fost represalii?
M-au chemat de o sută de ori. Chiar mi-au făcut morală: „Doamna Marina, noi v-am iubit foarte mult şi dumneavoastră aţi fugit“. Regret că am plecat, nu trebuia. Viorel a suferit foarte mult când m-a văzut că spăl vase, că gătesc. Dar eu am rezistat stoică. Atunci când m-am întors, Securitatea m-a tratat omeneşte. S-au gândit că am pierdut cel mai apropiat om, sprijinul meu. Cu ce puteau să mă mai pedepsească?

Tot atunci aţi revenit la televizor.
Tudor Vornicu m-a ajutat foarte mult. M-am ridicat încet-încet, a venit Mamaia ’83 şi atunci Marius Ţeicu mi-a dat o piesă predestinată pentru marele premiu: „Să cântăm azi, omenire!“. Piesă frumoasă. Am făcut succes cu ea. De atunci a început marginalizarea. Cei de sus s-au gândit că e prea mult pentru Marina Voica, şi rusoaică, şi venită din exil, să închidă Festivalul. La următorul Mamaia ’84 nu mi s-a dat nicio piesă, am fost scoasă, încet-încet, de la televiziune, de la radio. Şi aşa, şase ani.

Alinarea, în perioada respectivă, era un tânăr, Laurenţiu Cazan.
Da, dar nu vreau să vorbesc depre el.

„Un orb cu părul alb complet călca zâmbind“

Unde eraţi la Revoluţie?
Am ieşit pe stradă, cum să nu ies! Eram foarte fericită. Ştii cât scăzuse box-office-ul meu? Trecuseră şase ani. Uitaseră de mine şi pac!, a venit Revoluţia! Imediat m-au chemat la Televiziune, am ţinut şi un speech în studioul 4. Păcat că n-am înregistrat. Am spus aşa: „Cred că visez ceea ce trăiesc eu acum, dar, vă rog, nu mă treziţi!“. Am cântat apoi şi un cântec în ruseşte. Când s-a mai liniştit atmosfera, am mers şi am adunat gloanţe din Piaţa Revoluţiei. Şi acum le mai am. La Revoluţie, Biserica Armenească a fost prima care a bătut clopotele. Eu stăteam chiar vis-a-vis şi am văzut cum s-au urcat nişte studenţi cu steagul şi au început să tragă clopotele. Asta în timp ce oamenii încă erau adunaţi în piaţă. În timp ce clopotele băteau, lumea se ruga în genunchi. Sute de oameni se rugau. Am văzut un orb, care cred că nu ieşise de ani buni din casă. Cu părul alb complet, era dus de o femeie şi călca zâmbind. Să nu-mi spună mie cineva că nu a fost Revoluţie! Tu să nu asculţi pe nimeni!

Alături de fratele său, Saşa

Pe cine să n-ascult?
Pe cei care spun c-a fost lovitură de stat. Să citească ce înseamnă lovitură şi să fie oameni cultivaţi! De obicei e cu armată. Vine cineva susţinut de armată şi pune mâna pe televiziune, pe radio, pe poştă, pe telegraf şi spune: „A fost dat jos Guvernul, acum suntem noi. Nu aveţi voie să ieşiţi după ora 7 pe stradă“. Aşa a fost?

Nu chiar.
A fost adevărată Revoluţia şi sunt mândră de poporul român că a făcut-o. O să vezi cât de controversat va fi interviul ăsta.

Şlagărul
Ştiu că acum sunteţi şi compozitor.
Da. Compusesem şi înainte, dar mai puţin. „Şi afară plouă, plouă“ eu l-am compus, şi a ajuns un imn! Până şi căruţaşul care trece prin faţa casei mele îmi spune: „Doamna Marina, să nu spuneţi că plouă, plouă, că noi suntem cu căruţa“. Ştii câte variante am pe „Plouă, plouă“ cântate până şi de Florin Salam? Niciodată n-am avut aşa un şlagăr. Am compus mai multe piese frumoase. Dar pe ultima ai văzut-o?

Nu prea.
Tu nu ai văzut clipul meu?!

Am greşit. Sunt spăşit.
„Soarta mea“ – am lansat-o la Teo. (4 minute şi 10 secunde, ascultăm melodia „Soarta mea“, pe muzică şi versuri de Marina Voica. Ah, ce piesă!) Am filmat pe o căldură îngrozitoare. Îl găsiţi pe YouTube. ;