Muzică

articolul anterior articolul urmator

Muzica populară ca infern

0
22 Apr 2014 15:34:56
Titus Ţecheră

Tineri şi tinere cu reputaţii dubioase, al căror scop în viaţă pare să fie să promită că imoralitatea este drumul larg către fericire, debitează inanităţi tipice copiilor prea mici pentru şcoală cu o inocenţă care, luată în serios, este stupefiantă. Nu pare să existe nici o experienţă umană care să poată fi reprodusă în această muzică fără distorsiuni.

Ni se spune zilnic că trăim într-o democraţie. Democratul este tipul de om care trăieşte într-o democraţie. Nu este singurul tip uman, dar am putea spune că celelalte tipuri sunt oaspeţi în cel mai bun caz. În ştiinţa politică, psihologia se ocupă cu studiul tipului uman şi analiza regimului cu lumea în care acest tip devine conştient de propria umanitate, prin acţiunile potrivite.
 
Ştiu că asta sună abstract, dar nu este. Am să vă arăt. Deunăzi a trebuit să fac o călătorie de la Bucureşti la Botoşani şi înapoi--am vizitat familia unei domnişoare. Dată fiind malignitatea extremă a timpurilor, am făcut călătoria democratic, cu autocarul. Dus şi întors, aproape opt ore în fiecare sens, autocarele îşi asteniază clienţii cu muzică pop, fie americană, fie imitaţii româneşti. Vedeţi bine de ce psihologia politică vine înaintea analizei regimului: România şi America sunt evident ţări diferite, dar tinerii care iubesc această muzică sunt ei înşişi aproape identici...
 
Dacă aţi văzut oamenii în autocarele de noapte, sunt ca în tren sau avion, dar mai lipsiţi de vlagă, mai bătuţi de soartă--în orele târzii se uită în gol. Toată noaptea, muzica asta îi tratează ca pe sclavi. Muzica ar putea să pară energetică sau dinamică, dar nu are alt efect se pare, decât bătutul sclavilor. Nu este posibil să te bucuri de tăcere sau de compania cuiva în această lume. Oameni care cumpără ce au chef de la mall-ul cel mai apropiat, însă, se supun mut, şi drumul de noapte devine o închisoare cu program de reabilitare. Puteţi vedea oameni care se chinuie să doarmă--bineînţeles, fiinţa umană nu a fost făcută să stea nemişcată în acele scanue--resemnaţi ca nişte animale bolnave, fie să se vindece, fie să moară.
 
Experienţa este şocanta. Ceva aici este fascinant. Lipsită de contextul ei natural--petreceri unde se dansează şi se consumă alcool imoderat--muzica asta este evident vulgară şi sentimentală. Prefăcătoria nu este în sine surprinzătoare--oamenii se mint şi înşeală reciproc în mod constant. Poate că este discret ca oamenii care îşi pun la vânzare talentele să se prefacă; şi dacă au succes, este inevitabil ca oameni lipsiţi de talent se vor preface că au talent; dar aici vorbim de ceva care merge încă un pas mai departe--vorbim despre oameni care se prefac că au un geniu pentru a trăi, o flamboianţă care bravează legile oraşului, când aceşti domni şi domnişoare dubioşi nu riscă de fapt nimic şi nu realizează nimic.
 
Dacă am presupune că oraşul are un suflet, ar trebui să spunem că muzica aceasta este un fel de pedeapsă pe care o atragem pentru că suntem incapabili să trăim în ordinea legilor. Dar vă sugerez să luaţi în serios posibilitatea următoare--tinerii nu primesc nici o altă educaţie sentimentală decât această muzică populară. Trebuie poate să fim recunoscători că adolescenţii sunt lipsiţi de judecată--dacă, însă, ar lua experienţele acestea şi le-ar transforma în principii, barbarismul ar reveni triumfător înainte să ne dumirim.
 
Cred că originea acestei noi vulgarităţi care se prezintă ca o experienţă umană simultan autentic individuală şi universală este aceeaşi ca originea democraţiei. De asemenea, contrafacerea sentimentului şi vânzarea sa industrială este o posibilitate reală în originea capitalismului. Dar cred că toţi trebuie să ne decidem dacă înţelegem democraţia ca domnie a prostului gust sau altfel, dacă există un gust democratic respectabil. Un gust care să nu fie opulent şi agresiv.
 
Pentru a înţelege mizeria cu care trebuie să trăim zilnic nu trebuie decât să ne gândim că o asemenea muzică are întotdeauna nevoie de scuze. Unii speră că ajută economia şi alţii promit că nu dăunează de fapt nimănui, în ciuda experienţei pe care oricine a crescut în această epocă o poate, cu oarecare ruşine, împărtăşi. Minciuni facile despre creativitate sau libertate de expresie nu fac decât să ascundă ce se întâmplă de fapt, de parcă exploatarea copiiilor este lăudabilă şi nu un preţ pe care îl plătim--aceste pietăţi specifice noii lumi a drepturilor individuale nu au nici un sens altundeva decât în lumea politică. Şi creativitatea, şi libertatea de a vorbi sunt teorii politice polemice, acum reciclate la televizor, când şi-au pierdut orice miză.
 
Scopul muzicii nu este exercitarea unui drept; orice ar crede oamenii astăzi, muzica nu depinde nici de o lume în care trebuie să faci bani. Din contră, muzica are legătură cu trezirea sufletului. Ceea ce este evident este că oamenii încep să râdă sau să plângă fără vreun motiv--muzica este motivul. Astfel, motivul sau cauza lacrimilor este din obişnuinţă luat a fi cauza suferinţei pe care muzica o imită sau descrie.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii