Rânduri către mama lui Ouatu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cezar Ouatu a reprezentat România la Eurovision 2013, unde a terminat pe locul 13
Cezar Ouatu a reprezentat România la Eurovision 2013, unde a terminat pe locul 13

Dragă Doamnă Mama lui Cezar, eu sunt un român care trăieşte în străinătate şi care aici “munceşte din greu”. Vreau să vă spun, sincer şi fără a avea intenţia de a vă jigni, că eu nu am nevoie să îmi faceţi Dumneavoastră ordine în ograda gusturilor, iar dreptate nici atât.

Trebuie să acceptaţi că locul fiului Dumenavoastră nu a fost, nu cu piesa şi atitudinea asta, pe scena de la Eurovision. Cel puţin nu cu pretenţia de a se clasa mai bine de locul 13.

Pe lângă asta, v-aş rugă să o lăsaţi mai moale cu apelurile inutile transmise, precum cel deunăzi, via Antena 2, cel puţin în ceea ce mă priveşte fiind un român care “munceşte din greu” în lumea mare şi care se simte vizat în intervenţia Dvs. Dar mai ales, deoarece fiul Dumneavoastră, care a reprezentat România la Eurovision s-a clasat pe un loc foarte bun şi să înţelegeţi că un loc mai bun decât acesta nu s-ar face, nici dacă-l contestaţi şi nici dacă l-ar mai putea duce încă o dată pe scenă însuşi Andrea Bocelli pe braţe.

Maria Ouatu la "Telefonul de la miezul noptii", Antena2:

“Trebuie ca voturile la Eurovision să fie renumărate. (...)Fiul meu deja e definit ca artist, dar contestaţia trebuie făcută pentru românii care muncesc din greu în străinătate şi au votat pentru România”.

Să va explic, doamnă...

Eu, ca “român muncitor”, am votat în felul următor: 6 voturi Ungariei, 5 voturi Moldovei, 4 Armeniei, 3 voturi Olandei şi 2 Greciei. Punct! Poate că sunt o excepţie, ca “român muncitor din greu în străinătate”, neacordând fiului Dumneavoastră şi României niciun vot. Dar ce e, dacă nu sunt o excepţie, ci tipul românului cu un alt gust decât cel pe care mi-l pretindeţi, unul căruia pur şi simplu nu i-a plăcut Cezar şi piesa interpretată la Malmö, unul al cărui “patriotism” nu l-a orbit şi asurzit, încât să voteze ceva ce nu-i place?

Trăind în Germania, aş fi putut vota cu România atât în semifinală, cât şi în finală. Dar nu am făcut-o. Până şi ultima umbră a patriotimsului din mine s-a voalat în atitudinea fiului Dumneavoastră şi în subiectivitatea propriului meu gust.

Ar fi trebuit să votez pentru România doar pentru simplul fapt că sunt român? Nu! Acesta nu este un motiv, precum nu este nici să fur (doar pentru că mulţi compatrioţi o fac), nici să votez criminali în Parlament (doar pentru că prea mulţi compatrioţi au făcut-o), nici să mă împrietenesc cu cineva doar pentru că este român ca şi mine... O fac dacă omul cu care am aceleaşi rădăcini culturale îmi place sau dacă aş simţi că între noi corespunde acea chimie pseudocosmică. Bineînţeles că sunt sensibil la tot ceea ce e “românesc”, dar asta fără a mă simţi obligat în vreun fel faţă de de acest adjectiv doar pentru că este românesc. Deşi, recunosc că şi în mine bulbuceşte, ca în fiecare probabil, o doză de patriotism. Una care se manifestă deseori chiar şi fără o explicaţie neapărat raţională. Aceasta s-a manifestat în alţi ani inclusiv la Eurovision, iar eu am votat mereu pentru România, deşi piesa sau interpretul care o reprezentau nu erau favoriţii mei, nici cel puţin nu îmi plăceau suficient de mult încât să îmi consum creditul de telefon fără vreo mustrare de conştiinţă.

Dar mereu mi-a plăcut în cele din urmă ceva, cel puţin ideea acestui concurs la care şi ţara mea e reprezentată, ceea ce crea un context în care şi piesa începea să îmi placă un pic sau un pic mai mult. Am sunat pentru Elena Gheorghe, am sunat pentru Nicola, Nico, pentru Sanda Ladoşi, pentru Sistem, pentru Todomondo, Hotel FM, pentru Paula Seling, ba şi pentru Mandinga sau Trăistariu. După cum spuneam, poate că în afară de Todomondo şi Sistem, nu mi-a plăcut cu oarecare convingere nicio prezenţa a României la Eurovision. Dar în contextul Eurovisionului am acceptat-o, cu criticile de rigoare, şi am susţinut-o în cele din urmă cu conştiinţa împăcată.

Anul acesta însă piesa cu care s-a prezentat România, şi care prin binecunoscutul concurs de împrejurări a fost interpretată de fiul Dumneavoastră Cezar, mi-a plăcut într-atât de deloc încât am refuzat să sun pentru ea. Nu mi-a plăcut nici piesa, nici interpretarea, nici showul. Iar cel mai puţin dintre toate mi-a plăcut atitudinea care voia să susţină acest amalgam care nu era pe gustul meu. Ca interpret, pretins serios şi profesionist, să iei în serios o asemenea escaladare de sunete şi decor, iar asta tocmai pe scena Eurovisionului, a dăunat definitiv prestaţiei şi mi-a depăşit capacitatea de înţelegere. Asta este părerea mea (care oi avea o capacitate redusă)! Sunt convins însă că, dacă atitudinea lui Cezar ar fi fost una mai modestă, mai relaxată, uşor ironică, aş fi sunat şi eu pentru România, cel puţin din acel patriotism care uneori, după cum scriam mai sus, se manifestă de capul lui, fără să consulte neapărat creierul meu. Dar aşa, nu am putut să o fac. Şi nu am făcut-o deoarece, repet, absolut nimic nu mi-a plăcut la acele trei minute de reprezentaţie românească. Sincer, m-am mirat că  România a primit suficiente puncte pentru a ajunge pe locul 13 - în cazul acestei piese şi acestui show încărcat de o simbolică aiurea, lipsit de umor şi imposibil de luat în serios, o clasare excelentă.

Cei care nu sunt de acord cu această clasare în finală cel puţin să înceteze să imagineze nu ştiu ce motive pentru care “It`s my life” nu a fost răsplătită cu mai multe puncte. Explicaţia poate fi foarte simplă: probabil că nu a plăcut! Iar asta nu numai mie, ci, din câte se pare, şi multor altor eurovisionişti, fie profesionişti din jurii, fie telespectatori votanţi. Probabil şi patriotismul (uneori exagerat) al sutelor de mii de români care trăiesc în Spania, Italia sau altundeva în Europa a eşuat şi el, cel târziu la “gâlceava” acestuia cu gusturile jurilor naţionale. Drept dovadă, punctele spaniolilor şi italienilor s-au lăsat aşteptate în zadar. A fi român nu mă face să fiu surd, orb sau cretin, chiar dacă (sau cu atât mai puţin pentru că) mi-ar cere-o ţara. La fel cum nu aş lua sabia în mână şi aş porni-o la luptă în numele României doar de dragul unui guvern care eşuează în diplomaţie. De ce mi-aş da votul pentru ceva sau cineva care nu-mi place deloc, mai ales în contextul unui festival al muzicii? Nici moldovenilor nu le-a plăcut prea tare... Să-i judecăm acum pentru că au un gust ceva mai bun decât ne aşteptăm? Nu!

Doamna Mama lui Cezar, trebuie să acceptaţi că locul fiului Dumenavoastră nu a fost, nu cu piesa şi atitudinea asta, pe scena de la Malmö. Cel puţin nu cu pretenţia de a se clasa pe un loc mai bun de al 13-lea. “Cred că dacă aş fi reprezentat o altă ţara, de exemplu, Italia, aş fi câştigat Eurovisionul”, cuvinte mari, prea mari din gura lui Cezar. Păcat! Fiul Dumneavoastră pare să nu fi înţeles până la final despre ce este vorba. Iar felul acesta de a se arăta, "rupt" de aroganţă şi mai ales de realitate, nu îl face nici el erou.

Dacă el ar fi reprezentat altă ţară nu ar fi câştigat în niciun caz concursul, aşa cum a afirmat-o, iar eu cred că nici nu s-ar fi clasat mai bine. Ba dimpotrivă! Doar în contextul reprezentării României, “ţara lui Dracula”, scurilă şi necunoscută lumii, punerea în scenă a avut o oarecare valoare, bufonă ce-i drept, dar care i-a adus câteva puncte.

Să încetăm să ne imaginăm că altcineva sau altceva decât calitatea piesei, interpretul ei şi showul au fost responsabili pentru clasarea României pe locul 13, atât din punct de vedere negativ, cât şi pozitiv. Au spus-o chiar şi ei, “făcătorii cărţilor”, că această piesă ori va convinge 100%, ori  deloc. Chiar aşa a fost. Se pare că e o realitate, în pofida unor interpretări (deocamdată) conspirative, că pe românii pe care se baza “sensibilul” Dumneavoastră fiu nu i-a prea convins, nici el, nici showul, nici piesa, nici maşinăria de tocat creieri, alias Antena 3 sau iubirea secretoasă cu Angela Gheorghiu. Iar cei care au dat puncte României au făcut-o probabil tocmai pentru că nu au luat-o în serios, nu au încercat să vadă în prestaţia “ţării lui Dracula” altceva, decât o pariodere a mitului acestuia, a unei “Lady Gaga mioritică” sau a unui “Elvis Prelsey castrat”. Aşa ceva s-ar numi în limbajul postmodern: “trash”, “slapstick” sau kitsch-voit. Dacă Cezar s-ar fi prins în (sau de) acest joc al percepţiei, el ar fi avut şansa să ajungă chiar şi printre primii zece clasaţi. Calitatea vocală şi artistică a contratenorului Cezar Ouatu rămâne, dincolo de Eurovision, oricum incontestabilă.  Dar în acest caz nu-i rămâne decât să accepte realitatea şi sfatul bunei sale prietene Angela Gheorghiu: “spectacolul prezentat de Cezar la Eurovision, după părerea mea, s-a îndepărtat dramatic de ceea ce este artistul Cezar Ouatu. Consider că toate elementele utilizate sunt greşite şi sunt departe de mesajul textului sau de gustul meu. Indiferent de rezultatul acestui concurs ( unul influenţat geopolitc şi nu întotdeauna bazat pe talent ) Cezar trebuie să se reîntoarcă la muzică bună şi bunul gust.” Mulţumim Angela!

Iar aici un sfat din partea mea: cine se lasă înaripat de ambiţiile unui post Tv trebuie să fie conştient că destinul său va semăna cu acel al lui Icarus, ale cărui aripi vor fi topite de lumina unor reflectoare montate mult prea jos deasupra scenei, ea însăşi devenită un labirint din care nu se mai iese aşa uşor nici cu ajutorul lui Bocelli, nici al lui Vangelis, iar cu cel al lui unui Gâdea cu atât mai puţin... Iar, stimată doamnă Mama lui Cezar, nu fiţi tristă, semnificaţia negativă a numărului 13 este doar o superstiţie prostească.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite