Benone Neagoe: Libertatea vine cu responsabilitatea

Teleastul Benone Neagoe împlineşte şapte decenii de viaţă trăită cu surâsul nativ şi sufletul bând.

Într-o zi în care atracţia numărul 1, pe micul ecran, a fost reuniunea de la Bruxelles - a celor care conduc statele membre ale NATO - se cuvine să dăm onorul şi celor care au contribuit la invitarea României în Alianţa Nord-Atlantică. Semeni care au purtat cu bun simţ uniforma Armatei României şi au servit patria după puterile lor, în raport de harul, dinamismul şi convingerile pornite din dragostea de patrie, onestă şi necondiţionată.

Unul dintre cei care au avut un aport aparte la prezentarea, pe micul ecran, a eforturilor oneste ale militarilor profesionişti români de a fi egalii aliaţilor, pe multiple planuri, este şi acela care mi-a fost profesor de televiziune.

El este colegul care a avut curajul să îmi spună verde în faţă ceea ce NU este o emisiune TV, omul care deşi suferise o operaţie şi încă mai sângera nu a renunţat la misiunea sa de a fi prezent, la datorie, la Alba Iulia, cu ocazia paradei militare organizată de Ziua Naţională a României. 

Dintr- asemenea perspectivă şi privind pe răbojul timpului său l-am rugat ca iniţial să îşi prezinte singur cartea de vizită emoţională şi apoi să îmi răspundă la câteva întrebări fireşti.

Dintr-o modestie care l-a caracterizat întotdeauna a acceptat cu greu dialogul de mai jos, semn al înţelepciunii acelora care îşi ştiu exact locul şi rostul într-o lume pe care au luminat-o şi cu propria credinţă într-un viitor mai bun.

Inserez mai jos confesiunile admirabilului om de televiziune Benone Neagoe, cu menţiunea că atât modul în care şi-a prezentat reperele profesionale, cât şi răspunsurile la interogaţiile mele nu sunt decât câteva dintre bucăţile mici ale mozaicului sufletului său, al cărui ansamblu reflectă bucuria de a trăi cu francheţe, într-o societate care mai are nevoie de invitaţii la reflecţii necesare, într-un univers marcat de o amplă diversitate umană.

Benone Neagoe: M-am născut la 28 martie 1952, la Cluj. Sunt un "Berbec" deschis, optimist, muncitor, echilibrat. Sunt căsătorit şi am doi băieţi. Îmi plac "de ce"- urile şi lucrurile greu de făcut. Nu mă dau în lături de la experienţele inedite: am jucat roluri de reporter în trei filme artistice: "Melodii la Costineşti", "Salutări de la Agigea", "Moartea unui artist". Nu am niciun fel de superstiţii. Nu fac nici un pas înapoi, indiferent de culoarea pisicii care îmi iese în cale. Studii universitare şi postuniversitare la Bucureşti. Licenţiat în Jurnalism şi ştiinţele comunicării. Între 1976 - 1989 am fost reporter la redacţiile pentru tineret ale Radiodifuziunii şi Televiziunii Române. Din 1990 am fost, timp de un an, prezentator şi editor de ştiri la Redacţia de Actualităţi a Televiziunii Române. La cererea Ministerului Apărării Naţionale am fost transferat la Redacţia Emisiunilor militare de televiziune „PRO PATRIA”. Am urcat, treaptă cu treaptă, scara ierarhiei redacţionale şi militare. Am fost prezent în teatrele de operaţii din Albania, Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Afganistan şi Irak. Am văzut lumea, am cunoscut gloria stradală, am fost, în anii 90, într-un top al primilor cinci jurnalişti ai ţării. Meseria mi-a devenit nume, şi familie, şi casă, şi stil de viaţă. Reportajele şi documentarele mele s-au plimbat pe la tot felul de festivaluri la Paris, Roma sau New York, de unde s-au întors cu premii şi menţiuni speciale. Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România mi-a acordat, în anul 2000, Ordinul Ziariştilor clasa I, aur. În 2013, la Gala premiilor UZPR, am primit marele premiu pentru documentarul „Afganistan – un tărâm al contrastelor”. Împărtăşesc cu toată convingerea vorbele lui Cioran: "Caracterul fără inteligenţă poate mult, dar inteligenţa fără caracter nu valorează nimic".

- De unde a apărut pasiunea pentru jurnalism, la Dumneavoastră? 

- În adolescenţă dacă nu ai un talent la ceva - fie literatură, matematică, muzică, desen sau sport - e aproape imposibil să ştii ce vrei să faci în următorii 50 de ani. Eu nu aveam niciun talent anume şi nici pe nimeni în familie care să aibă legătură cu acestea. A fost vorba doar de noroc. Am citit într-o zi un articol, într-un ziar central, cu titlul: "Adevărul lui Ion Foamete". Avea ca subiect adevărul alterat de minciună. Mi-a plăcut atitudinea jurnalistului venit în sprijinul unui un om care şi-a pierdut bucuria în viaţă şi atunci mi-am dat seama că asta vreau să fac. Să înfăptuiesc binele în numele unei societăţi cât mai drepte. Am învăţat cele mai importante lecţii de jurnalism pe cont propriu, după mai multe încercări. Decupez din acea vreme un fragment dintr-o scrisoare primită din partea unei redacţiei: "Dragă Benone, ne-ai scris frumos despre zilele petrecute în tabără însă, furat de frumuseţea locului ai uitat să ne spui unde se întâmplă toate acestea". Aşa am învăţat că pentru a prezenta un concept în mod eficient, un jurnalist are nevoie să găsească răspunsuri celor şase întrebări cheie utilizate în presă: Cine? Ce? Când? Unde? Cum? De ce? La 14 ani am publicat primul meu articol în "Scânteia pionierului". Se intitula: "Muzeul din castel". Vorbeam în el despre o vizită făcută la Muzeul de artă românească şi europeană, găzduit de fostul castel Banffy, un important edificiu baroc din Clujul secolului XVIII. L-am citit cu sufletul la gură. Pentru mine însemna mult să-mi vad numele tiparit sub text. Evident, acum privesc în urmă şi nu-mi pot reţine un zâmbet. De atunci am fost în contact permanent cu presa scrisă şi radioul local şi naţional.

Invitat la aniversarea celor 60 de ani de existenţă a TVR.

- În presa anilor, când aţi scris din inima Transilvaniei exista spaţiu, înţelegere şi sprijin pentru afirmarea junilor cu idei, subiecte şi un condei aparte? 

- În liceu, eram poreclit "ziaristul". Scriam în revista şcolii, în ziarele locale şi centrale. Revista "Viaţa studenţească" îmi făcea, încă înainte de a deveni student, un "Portret pentru o speranţă". Autor, Ion Cristoiu. În anii aceia, 1970, era student la Filosofie, secţia sociologie, şi făcea practică pedagogică în liceul nostru. M-a cunoscut şi m-a invitat să intru în subredacţia din Cluj, a revistei "Viaţa studenţească". Acolo, împreună cu Ion Cristoiu, Andrei Marga, Cornel Nistorescu şi alţii învăţam să scriem, să umblăm prin ţară, să iubim gazetăria. Aveau un tip de seriozitate, pe care mai apoi am „împrumut-o” şi eu de la ei. A fost o întâlnire importantă pentru mine. Împreună cu ei am descoperit lucruri care ne legau. Trebuie spus că la nivelul centrelor universitare mari funcţionau atunci subredacţii ale "Scânteii tineretului" sau "Vieţii Studenţeşti", publicaţii centrale, care aveau nuclee în Cluj, Iaşi, Timişoara, Craiova şi altele. Aceste subredacţii furnizau în acelaşi timp şi materialul uman, nu numai materialul publicistic, astfel încât tinerii care debutau, se afirmau, îşi dovedeau talentul pentru viaţa de redacţie, după absolvirea facultăţii, în loc să se ducă să lucreze într-un cătun sau oraş uitat de lume erau preluaţi de redacţiile centrale, care, din când în când, îşi împrospătau echipele. 

O parte din corespondenţa cu redacţiile publicaţiilor la care colabora Benone Neagoe.

- Cum a fost trecerea de la corespondenţele scrise, pentru diferite publicaţii, la evoluţia pe micul ecran, în cadrul televiziunii publice? 

- A fost mai întâi o perioadă a căutărilor, cu tot ce implică asta, bune şi rele. Mulţi ani de radio, de care uneori îmi este dor, şi deja şi mai mulţi de televiziune. Trecerea a fost fascinantă. Îmi doream să lucrez într-o redacţie dupa modelul celor din filmele americane: o încăpere imensă, cu birouri numeroase, cu oameni energici, un fel de furnicar aflat tot timpul în priza. Intrând "oficial" în presă, am prins entuziasmul unei noi generaţii de jurnalişti, amestecat cu speranţă, neştiinţă, sete de lumină şi susţinut de o mulţime de gazetari cu experienţă, din generaţii mai vechi. Curajul şi sentimentul că sunt parte din ceva măreţ mă orbeau, robeau şi ardeau. Urmăream o glorie necunoscută, învăţam şi munceam, fără să-mi pese de salariu, de avansări, de avantaje sociale.

Eram atât de pasionat de minunea care ieşea din mâinile mele combinând imaginea, sunetul, comentariul şi emoţia încât a devenit drumul meu. De la fiecare coleg am învăţat câte ceva, fiecare greşeală am încercat să n-o repet. Am fost, pe rând, reporter, redactor, prezentator şi editor de ştiri. La Televiziunea Română i-am cunoscut pe Tudor Vornicu, Alexandru Stark, Cristian Ţopescu, Virgil Tatomir, Paul Şoloc, George Marinescu, Victor Ionescu, Nicolae Melinescu. Aleg să scriu acum despre ei pentru că au picurat în mine, răbdător, cu dăruire şi generozitate, seminţele realizatorului de televiziune care am devenit.

Emoţia directului, acelaşi tremur al mâinilor, aceeaşi zbatere frenetică a inimii... Am trăit-o, de-a lungul anilor, la "Clubul tineretului", "Bună seara fete, bună seara baieţi!", "Veniţi cu noi pe programul 2!", "Micul dejun", şi la principala ediţie de seară a "Actualităţilor". 

A fost o şansă pentru că zi de zi am intrat în casele oamenilor, le-am devenit familiar şi nu am rămas neobservat de presă. Pentru mine, televiziunea rămâne o poveste de dragoste. Una dintre cele mai frumoase pe care le-am trăit. 

Intervievatul în redacţia PRO PATRIA.

- O emisiune de sâmbătă, cu impact la public, la care eraţi prezentator, alături de o răpitoare colegă, a fost şi platforma unde aţi fost remarcat şi invitat să activaţi în armată. Ne puteţi descrie acel moment? 

- Răzvan Theodorescu, preşedintele de atunci al Televiziunii m-a chemat într-o zi în biroul său, de la etajul XI, pentru a-mi propune să realizez şi să prezint împreună cu actriţa Ileana Popovici o emisiune matinală, de o oră, în direct. Aşa s-a născut "Micul dejun", o emisiune de divertisment, care îşi propunea să aducă cele mai proaspete informaţii publicului telespectator, de la primele ore ale dimineţii, dar într-o maniera amuzantă, interactivă, care să binedispună audienţa. Principalele ingrediente ale matinalului erau energia molipsitoare, dialogurile dinamice, "efervescente" dintre realizatori, telefoanele în direct, invitaţii din diferite domenii, oameni pasionaţi şi artişti. Sunt, afirmam, o persoană norocoasă. Viaţa mi-a oferit multe surprize plăcute. Pe una dintre ele am trăit-o în anul 1991. Ea mi-a schimbat destinul în mod neaşteptat. 

În anul 2002, exact cu două decenii în urmă, Benone Neagoe a fost primul reporter militar dislocat în teatrul de război din Afganistan.

Ministrul Apărării de atunci, Generalul Victor Atanasie Stănculescu, m-a văzut, m-a plăcut, şi mi-a propus să fac un pas înainte. Poate cel mai important din viaţa mea. M-am transferat la Redacţia Emisiunilor militare de televiziune. Armata a fost, de atunci, a doua mea casă. Şi acasă ai întotdeauna prieteni. Timp de 20 ani am filmat pentru emisiunea “Pro Patria” - pe ploaie, ninsoare, ori pe caniculă. 

În Kandahar, pe 6 iulie 2002. Foto: Cătălin OVREIU.

La Carei, Topraisar, Babadag, Cincu, sau Pleniţa. Dar şi lături de cei mai buni soldaţi ai lumii din zonele de conflict şi teatrele de operaţii în Albania, Macedonia, Afganistan, Irak, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo.

Prima echipă de televiziune militară trimisă în Afganistan, de la stânga la dreapta: fotoreporterul Cătălin Ovreiu, cameramanul Ion Chiţa şi inconfundabilul Benone Neagoe.

Pentru mine, au fost cei mai frumoşi ani. I-am simţit sublimi, sufocant de plini, cu recompense pentru suflet, pe care nu aveam să le mai întâlnesc în niciun alt proiect editorial de o asemenea anvergură. 

- Ce exigenţe noi au apărut în exercitarea noii posturi, de reporter de televiziune, în uniformă militară? 

- Redacţia Emisiunilor Militare de televiziune, a fost şi rămâne un reper important în mass media românească. A prins contur în martie 1968 şi a intrat în grila de programe a Televiziunii Române cu o săptămână înainte ca trupele Tratatului de la Varşovia să invadeze Cehoslovacia. Pe vremea aceea, emisiunea armatei era foarte vizionată, pentru că astâmpăra setea publicului telespectator de a afla informaţii din viaţa militară. Ca jurnalist venit din viaţa civilă am căutat să eliberez emisiunea de lanţurile regulamentelor militare prea stricte şi am încurajat mereu spiritul de echipă. 

În direct, din Kandahar.

Frenezia libertăţii de exprimare şi pionieratul adaptării unor noi formule publicistice au constituit nota caracteristică a producţiilor mele şi ale colectivului din care făceam parte. Sumarele ediţiilor alcătuiau o cronică în marş, completă şi obiectivă a vieţii Armatei României, începând cu acţiunile de politică externă ale Ministerului Apărării Naţionale şi terminând cu tragerile de luptă, dintr-un poligon izolat pe un vârf de munte. Teme mari, total necunoscute, au fost abordate. 

În Irak, cu talentatul director de imagine Gabriel Cobasnian.

Emisiunea avea forţă, pasiune, tandreţe, echilibru, luciditate şi imaginaţie. Reuşea să informeze şi să responsabilizeze. Am căutat, în tot ceea ce făceam, autodepăşirea. Aşa am reuşit să ajung de la reporterul din prima linie, la redactorul-şef al uneia dintre cele mai importante redacţii ale Trustului de Presă al Armatei. 

- Aţi avut şi momente dificile în cariera Dumneavoastră. Aţi putea reaminti vreunul? 

- Da, am avut. Mai multe. 

L-aş aminti pe cel în care lăsând la o parte diferenţa de funcţie şi de grad l-am înfruntat, chiar în biroul său, pe un fost şef al Statului Major General al Armatei spunându-i în faţă că greşeşte, cu o anumită evaluare legată de emisiunea difuzată cu o zi în urmă, şi că aştept scuzele de rigoare. A doua zi, dimineaţa, generalul cu patru stele m-a chemat în biroul său, m-a luat de după umeri, mi-a mărturisit că nu văzuse emisiunea, şi că s-a lăsat influenţat de unele surse. Apoi, şi-a cerut scuze, pentru eroarea comisă. 

- La un moment dat aţi sprijinit, concret, nu doar cu vorbe, intenţia înfiinţării unui post de televiziune militară, după modelele existente în Germania şi SUA. Care ar fi fost avantajele existenţei unei asemenea tribune publicistice, în mass-media din România? 

- Armata României a fost una dintre primele instituţii guvernamentale din România post-decembristă care a înţeles importanţa comunicării publice, atât pentru asigurarea dreptului fundamental la informare a cetăţenilor, cât şi pentru proiectarea imaginii instituţiei în spaţiul public pe coordonate profesioniste, moderne, eficiente. Cotele ridicate de încredere cu care românii investesc în mod constant militarii se datorează curajului, profesionalismului, seriozităţii, spiritului de sacrificiu, solidarităţii, loialităţii faţă de ţară, respectului faţă de valorile naţionale ale fiecărui militar. 

Deşi între timp apăruse concurenţa posturilor de televiziune comerciale, redacţia emisiunilor militare de televiziune continua să aibă un share de 18,6 la sută, ceea ce însemna că aproximativ un telespectator din cinci o urmărea. De aici ideea să deschidem, cu pricepere şi curaj, o fereastră către spaţiul public, aşa cum reuşise Patriarhia Română, cu postul "Trinitas", prin care să menţinem la un nivel ridicat, într-o concepţie nouă, dinamică şi activă, contactul dintre sistemul militar şi audienţele tinere, prin materiale jurnalistice de calitate, profesionist realizate şi transmise cu rapiditate, în spaţiul public. Diversitatea formelor de abordare, multitudinea tehnicilor de realizare, limbajul simplu, pe înţelesul tuturor, urmau să facă din televiziunea militară una dintre emisiunile iubite şi cu audienţă la public. 

Pur şi simplu un reporter pe front, în Afganistan.

- Colegii de redacţie vă apelau "Blândul Ben''. De ce? 

- Poate, datorită firii mele. Sunt un om dintr-o bucată, sincer, liniştit, deschis, iubitor de pace şi curtenitor. Sau, poate, pentru că iubesc păsările, îmi place să le ţin în căuşul palmelor, şi vorbesc cu ele. Am considerat întotdeuna că blândeţea este un atribut al înţelepciunii. Accept de aceea, uneori, să cedez în faţa altora. 

- A existat un moment savuros în cariera Dumneavoastră, când aţi spus unui şef direct, vizionând un viitor produs publicistic, aflat în faza de montaj: "Asta nu-i televiziune, domnule colonel!" Apropo! Ce înseamnă o televiziune de calitate, pentru Dumneavoastră? 

- Retorica textului de televiziune este mult mai complexă decât una de radio, deoarece implică imaginea, sunetul, ilustraţia muzicală. Impactul este mult mai direct şi mai amplu asupra publicului. Ecranul oferă telespectatorului mult mai multe informaţii decât o fac cuvintele. Privirea, zâmbetul cald, deschis, postura, neliniştea mâinilor, poziţia picioarelor, dicţia perfectă şi logica fără cusur susţin întregul discurs la televiziune. 

În această situaţie, reporterul trebuie să se poarte în aşa fel încât aceşti oameni, învingându-şi timiditatea şi emoţiile inerente, să vorbească, să i se destăinuie, discuţia să fie fairplay, iar jurnalistul să ştie să asculte, să afle cât mai multe, nu să arate cât de multe ştie el. Dacă un dialog realizat pentru un ziar nu-ţi reuşeşte, ai posibilitatea de a-l modifica, de a-l reformula, de a căuta o anume profuzime şi coerenţă a lui sau, în cel mai rău caz, de a nu îl publica. La televiziune însă, eşecul este sancţionat direct de telespectator. Camera este un ochi şi, mai mult decât atât, o privire de o intensitate extraordinară. Credibilitatea se câştigă în timp şi trebuie mereu reconfirmată, nu e un joc. E nevoie de empatie, trebuie să treci dincolo de ecran, să ajungi la telespectator, să comunici cu el. 

Nimic din toate acestea nu se regăseau în interviul lung, de peste 20 de minute, filmat dintr-un cadru fix, fără nicio mişcare de aparat, fără nicio ilustraţie, pe care colonelul de care vorbeaţi, cu o funcţie importantă în armată, îmi cerea să îl difuzez în emisiunea de care răspundeam. 

- Ani buni, după trecerea în rezervă, aţi fost printre cei care au edificat, cu tact şi optimism, la nivel naţional, o structură reprezentativă a jurnaliştilor români. Cu generozitate şi bun simţ aţi contribuit la aducerea în uniunea profesională respectivă a unor spirite aparte. Astăzi cum evaluaţi evoluţia postdecembristă a ziariştilor autohtoni? 

- Sunt progrese care s-au făcut în mass-media, pentru că există o libertate a cuvântului. Din păcate, presa nu mai e o putere separată, şi nici independentă, ci o unealtă, puternică e adevărat, dar o unealtă a celui care dă mai mult. Diverşi aşa-zişi oameni de afaceri conectaţi la politic şi-au construit imperii media. Ziariştii nu mai sunt comunicatori ai informaţiei, ci servesc doar interesele stăpânilor. Presiunea politică a omorît creativitatea, curajul şi spiritul liber, care definesc jurnalismul autentic. Se preferă senzaţionalul, se merge mult pe minciună şi pe manipulare. 

Partizanatul previzibil, judecăţile gata făcute, cunoaşterea precară a limbii române, prostul gust generalizat, par să se fi înteţit în vremea din urmă. De aici şi dezinteresul crescut al cititorilor faţă de însăşi ideea de presă. Asta se vede în tirajele care au scăzut dramatic, şi în lume şi la noi. Şi în asociaţiile jurnalistice, care se caracterizează tocmai prin libertatea de exprimare, şi în care am activat multă vreme, am remarcat recorduri triste: degradare, scandaluri în interior ajungându-se în situaţia în care delictul de opinie să fie sancţionat. Mai trist este faptul că membrii acestora tac, sunt răbdători şi prudenţi. Nu reacţionează. Cei care continuă să-şi facă în mod onest meseria sunt de acord că, mai devreme sau mai târziu, anumite lucruri trebuie să se întâmple: strategii, proiecte şi programe astfel încât uniunile de creaţie jurnalistică să redevină ceea ce au fost cândva: o breaslă utilă, onorabilă, exigentă şi credibilă, un loc în care promovarea dialogului profesional, a comunicării moderne sunt necesare şi posibile. Pentru că libertatea vine odată cu responsabilitatea.