Cătălin Ştefănescu, la Adevărul Live: „Nu îmi este deloc ruşine să intru pe poarta Televiziunii Române“ VIDEO

Cătălin Ştefănescu, în studioul Adevărul Live FOTO Sever Gheorghe

Cătălin Ştefănescu a fost prezent în studioul Adevărul Live, pentru o discuţie despre „Vanilla Skype“, un proiect atipic care depăşeşte graniţele clasice ale teatrului, despre noul sezon „Garantat 100%“, dar şi despre situaţia Televiziunii Române.

După o piesă scrisă de Cătălin Ştefănescu şi cu o distribuţie de excepţie - Marcel Iureş, Andi Vasluianu, Medeea Marinescu, Marius Manole, Vlad Zamfirescu, Alexandru Ion, Mircea Postelnicu şi Vladimir Purdel -, „Vanilla Skype“ este pus în scenă în cadrul unui turneu care va avea loc în perioada 2-10 septembrie în cinci oraşe mari din ţară – Ploieşti, Craiova, Piatra Neamţ, Bacău şi Iaşi. Pentru fiecare dintre aceste reprezentaţii, se va organiza „un casting“ care va fi susţinut pe Skype (contul Vanilla Skype Teatru) de marele actor român Marcel Iureş. 

Despre acest proiect inedit, dar şi despre subscripţia publică pentru opera lui Constantin Brâncuşi, Cuminţenia Pământului, despre criza traversată de TVR, precum şi despre trio-ul de aşi din noul sezon „Garantat 100%“, Cătălin Ştefănescu a vorbit la Adevărul Live. 

Aş vrea să începem chiar cu spectacolul „Vanilla Skype“, care are cronici foarte bune şi o distribuţie de excepţie, o intrigă specială. 

Cătălin Ştefănescu: Trebuie să spun de la foarte bun început că datorăm acest turneu „Vanilla Skype“ celor de la BRD – Groupe Société Générale. E firesc să amintesc aşa ceva, pentru că oamenii ăia dau bani pentru turneul unui spectacol de teatru, trebuie să spun lucrul ăsta. Şi sunt foarte recunoscător pentru faptul că pe ei îi interesează fenomenul teatral, nu doar acest spectacol. 

Facem un turneu în cinci oraşe, spectacolul a împlinit un an, din nefericire el a fost foarte puţin văzut pentru că din distribuţie fac parte câţiva dintre actorii care joacă cel mai mult pe scena din România. Nu e vina lor. E vorba de oameni care joacă foarte mult şi pe scena independetă, şi pe scena teatrelor publice, sunt oameni care joacă în foarte multe spectacole şi e foarte greu pentru toţi cei opt actori să facă un program în aşa fel încât să găsească o dată în care toţi să poată veni la Teatrul Act şi să joace spectacolul ăsta. E adevărat că de câte ori s-a putut oamenii ăştia au făcut cu entuziasm spectacolul şi nu contenesc să le mulţumesc şi pentru faptul că suntem prieteni, şi pentru faptul că au plăcerea să joace spectacolul ăsta, şi pentru faptul că îşi caută timp să o facă. Deci am toate motivele să le mulţumesc. Sunt oameni de la care învăţ şi, în primul şi în primul rând, sunt prieteni foarte dragi – Marcel Iureş, Medeea Marinescu, Andi Vasluianu, Marius Manole, Vlad Zamfirescu, Mircea Postelnicu, Alexandru Ion şi Vladimir Purdel. Ei sunt oamenii alături de care m-am bucurat să lucrez, pentru că sunt prietenii vechi şi frumoase la mijloc, aşa a şi pornit toată treaba asta, de la festivalul Ideo Ideis, de la Alexandria. A pornit de la o joacă. 

E un proiect uşor atipic. 

Da, e un spectacol diferit de ceea ce vezi în mod normal, nu conţine absolut nimic din ceea ce se cheamă imagine plastică, nu conţine nimic din ceea ce se cheamă mişcare, e un spectacol extrem de static, cu nişte oameni care stau în faţa unui computer şi cam atât, singurul personaj care se mişcă e un detectiv al anilor ’40, rătăcit prin lumea asta, un tip care are de împărtăşit ceva şi care nu ştie unde se găseşte, e singurul om care umblă. Este destul de diferit, dacă nu foarte diferit de estetica obişnuită a spectacolelor de teatru de la noi, e un spectacol care îţi pune probleme, un spectacol la care poţi să şi râzi de te tăvăleşti pe jos, poate să-ţi apară şi o lacrimă, e un spectacol cu stări contradictorii puse foarte aproape una de cealaltă.

Inspiraţia cred că a venit şi înainte de a lucra cu actorii. 

Lucrul cu actorii a fost foarte comod şi e normal să fie aşa pentru că sunt oameni cu foarte mult exerciţiu, cu mare experienţă, mai degrabă eu am de învăţat din toată întâlnirea asta. Am avut câteva lucruri foarte precise pe care i-am rugat să le respectăm, în rest eu am de învăţat, pentru că sunt oameni care au în spate roluri foarte importante în teatru şi film, dar a fost întotdeauna o plăcere de a lucra. 

Ce pot vedea spectatorii?

Cei care vor veni la spectacol vor vedea nişte fragmente din şedinţe de psihoterapie cât se poate de veridice. S-ar putea să fiu curajos să spun că problemele care ne bântuie pe fiecare dintre noi, mai mici sau mai mari, să nu fie recognoscibile în spectacolul ăsta, pentru că el este inginerit şi cu o cercetare şi o cunoaştere profundă a teritoriului despre care am discutat acolo. Am lucrat cu o psihoterapeută, căreia îi mulţumesc foarte mult, pusă în situaţia de a ne spune dacă ce facem acolo sună prost, nu face parte din meserie, e aiurea. Toate lucrurile astea s-a făcut cu un acord fin la care am fost foarte atenţi. Unul dintre răspunsurile care ne-a entuziasmat foarte tare e faptul că nu puţini specialişti care au fost şi au văzut acest spectacol şi-au declarat măcar surprinderea faţă de nivelul la care se pune problema în spectacol, dacă nu entuziasmul faţă de ceea ce am încercat să facem acolo. În afară de fragmentele astea de şedinţe de psihoterapie, e un detectiv al anilor ’40, rătăcit între lumi, sunt nişte muncitori care dau un casting, unde spun nişte poveşti, şi mai sunt doi muncitori care sunt într-o eternă pauză, mănâncă parizer cu brânză şi roşii, citesc tot soiul de poveşti din tabloidele româneşti, joacă cărţi şi vorbesc despre lume, despre viaţă, despre ce înseamnă valoarea, despre cât a câştigat Mike Tyson, despre cât câştigă un actor mare şi ce ar face ei cu banii ăia. 

Explică-ne puţin şi ideea de casting pentru spectatori.

Castingul pentru spectatori este ideea prietenilor de la Golin PR, ideea lor a fost aşa: dacă tot aveţi în acest spectacol nişte actori care dau un casting, hai să facem primul spectacol de teatru din lumea asta care dă un casting pentru spectatori. Şi hai să facem castingul ăsta pentru nişte locuri de favoare. Există o comisie care jurizează răspunsurile pe care le dai în faţa lui Marcel Iureş, există o adresă de Skype, există nişte ore în care poţi susţine un scurt casting cu Marcel Iureş. E o experienţă foarte intresantă şi foarte amuzantă. E un set precis de întrebări foarte simple, întâlnirea e una foarte scurtă şi ţi se precizează de la bun început că ai cinci secunde să răspunzi la fiecare întrebare, după care un grup de specialişti deliberează asupra acestor răspunsuri şi trimite la un moment dat nişte semnale către cei care s-au calificat, au luat castingul şi primesc locurile de favoare. Insist să spun că e realmente o joacă, e un joc foarte frumos în care e chiar amuzant să intri. Vreau să dau la o parte orice fel de neînţelegere. Unii ar putea spune: „Băi, ce mai faceţi pe nebunii cu spectacolul ăsta. Cum vine asta, casting pentru public? Mă calific sau nu să vin la spectacol?“ Nu e în niciun caz vorba de aşa ceva. Asta e şi esenţa acestui spectacol şi mă bucur că e aşa, d-aia sunt oameni care îl adoră şi sunt oameni care îl detestă. Mă bucur enorm că e aşa, pentru că aşa e normal. Acest spectacol însuşi e un joc, dar cu un profund respect pentru spectator, te pune în situaţia de a face un montaj în mintea ta, de a participa la acest spectacol, spectatorul ne este partener. Nu facem un spectacol care distrează foarte uşor oamenii, nu facem un spectacol care mulţumeşte foarte uşor oamenii. Nu sunt deloc împotriva acestor spectacole, cred că au şi ele rostul lor, dar noi nu facem aşa ceva. Împreună cu spectatorii, noi montăm în minte ce facem acolo, iar spectatorul are posibilitatea de a face propriul montaj, propriul film, propria succesiune de întâmplări, e o dovadă de profund respect faţă de spectator. 

Cum de te-ai îndreptat spre teatru?

M-am prostit la maturitate, am zis să mă apuc de chestia asta cu teatrul. Îi datorez lui Alexandru Dabija toată pornirea asta, el e cel care a dat cheia care a pornit motorul şi nu numai atât, el dă şi cea mai mare parte din ispiraţia cu care fac lucrul ăsta. Îi mulţumesc pentru ocazia pe care mi-a dat-o să scriu şi pentru faptul că m-a lăsat să stau în preajma lui, învăţ foarte mult din ceea ce face el, urmăresc şi alţi oameni, pe Silviu Purcărete spre exemplu. În ceea ce mă priveşte, într-o proporţie foarte mică, nu îndrăznesc să mă compar cu oamenii ăştia, încerc să fac lucruri care le-ar face plăcere şi actorilor cu care lucrez să le vadă într-un spectacol. E loc pentru toată lumea, la noi e şi un soi de crispare: „S-a apucat şi Gheorghe să facă aia!“. Pe foarte mulţi fenomenul democratizării artei îi deranjează foarte tare, dar el vine în urma unui mecanism absolut firesc, nu înseamnă că dispar marile instituţii şi repere, înseamnă că mai apare şi altfel de lume şi că e un spaţiu în care poţi să te exprimi. Nu a intrat până acum în calcul faptul că oricine se poate exprima şi e o sperietură, există şi o uriaşă ofensivă a imposturii în situaţia asta, ba chiar o insurecţie a imposturii, dar face şi ea parte din proces, e foarte natural. E o vârstă pe care o traversăm, cu fenomenele ei, se întâmplă peste tot în lume. Îi iubesc foarte tare pe fotografii care nu se sperie, nu sunt din categoria celor care spun că au făcut nu ştiu ce cursuri de specialitate, au nu ştiu ce scule şi acum, dintr-odată, toată lumea e fotograf. Da, frate, e normal să fie aşa. Diferenţa de calitate se vede orice ar face, dar asta nu înseamnă că ai dreptul să le interzici unora să se exprime. 

Tu cum te poziţionezi faţă de toată povestea cu subscripţia publică naţională pentru achiziţionarea Cuminţeniei Pământului?

În data de 18 septembrie o să fiu unul dintre cei care participă din partea TVR la un program dedicat acestui fenomen. Pot să spun că înţeleg în profunzime valoarea simbolică a acestui gest, e un lucru în care cred, un lucru foarte valabil, ce e dincolo de dimensiunea strict gramaticală a acestui gest simbolic e un subiect pe care mi l-aş rezerva exprimării publice după ce trece programul TVR şi cred că e foarte corect să fie aşa. Pe de altă parte, cred că orice exerciţiu simbolic din categoria asta ne face bine, important e ca intenţia din care pleacă acest exerciţiu simbolic să fie una corectă, parteneriatele propuse să fie etice şi corecte şi să aibă o doză necesară de bun simţ şi de realism. Astea sunt nişte condiţii pe care ar trebui să le avem în vedere când facem un exerciţiu simbolic, e foarte adevărat, într-o Românie în care exerciţiile simbolice nu s-au prea practicat până la ora actuală sau nu s-au practicat deloc. S-au făcut exerciţii mecanice, de solidaritate, prilejuite de evenimente triste în general, dar toate lucrurile astea s-au întâmplat din cauza unor fenomene naturale. E foarte mult de discutat, însă nu fac parte din categoria celor care demontează din start lucrul ăsta. Am nişte precizări de făcut, dar cred că un exerciţiu simbolic bine făcut în România este necesar. Încă nu am donat pentru Cuminţenia Pământului.

Ce pregăteşti pentru următorul sezon de „Garantat 100%“?

Pentru cei care statornic ne-au urmărit în timp şi pentru cei care s-ar putea ca la un moment dat să ne ofere privilegiul de a ne descoperi, vreau să anunţ cu foarte mare plăcere că la toamnă, undeva din octombrie, pentru începutul de „Garantat 100%“ pregătim trei întâlniri care, mie unuia şi celor care lucrăm la emisiune, ne-au dat profunde frisoane. Există un promo glorios de la BBC, cu care ne place la nesfârşit să ne comparăm, eu unul mă tăvălesc pe jos când aud comparaţia asta, pentru că e atât de nerealistă, nu în ceea ce priveşte calitatea sau cine ştie ce diferenţă, ce decalaj, e suficient să iei în calcul un buget de la BBC şi ce spaţiu geografic, politic, social găzduieşte acest BBC. Undeva acolo, la BBC, există un clip de promovare care spune aşa: „Toate personalităţile importante de pe planetă la un moment dat ajung la BBC“. Cu toată modestia, pot spune că la toamnă personalităţi importante din lumea asta ajung la postul public din România printr-o întâmplare foarte fericită. Le propunem celor care doresc să se întâlnească cu noi la toamnă trei întâlniri extrem de importante pentru noi, cei care fac meseria asta, dar şi pentru cei care ne urmăresc. E vorba de jurnalistul şi scriitorul Robert D. Kaplan, un om de foarte mare reputaţie, un profesionist, fost consilier al unor preşedinţi americani, angajat al Departamentului de Stat, un jurnalist de primă mână, un reper în istoria jurnalismului contemporan, şi un om extrem de bun cunoscător, mult mai mult decât pot spune eu în cuvinte, al spaţiului balcanic, cu precădere al celui românesc şi moldovenesc, deşi cred că ele sunt unul şi acelaşi spaţiu. Sunt două categorii de oameni în lumea asta: unii care spun despre ei înşişi mai mult decât sunt şi alţii care spun despre ei înşişi mult mai puţin decât sunt de fapt. Iar Kaplan face parte, categoric, din a doua grupă. 

Următorul invitat este o legendă a muzicii contemporane, compozitorul Philip Glass, autorul unor muzici legendare, una dintre marile figuri ale perioadei experimentale ale anilor 60-70, e un monument în viaţă, un om de o normalitate absolut dezarmantă, care a avut o amabilitate incredibilă. Agentul lui a ieşit după filmare şi a zis: „Ce a avut azi de a povestit atâta? A fost într-o formă specială.“ Ne-a povestit nişte lucruri foarte personale, eu m-aş uita hipnotizat la aşa ceva. Deloc în cele din urmă, un consistent interviu cu actorul Tim Robbins. 

E o profundă reverenţă în faţa celor care ne urmăresc. Cât ne priveşte pe noi, echipa „Garantat 100%“, încercăm să facem ceva ce ţine de definiţia profundă a televiziunii publice, să construim o formă de credibilitate, o formă de reputaţie, o formă de expresie care face parte din ceea ce credem noi că trebuie să fie postul public. Treaba noastră e să facem lucrul ăla, el e destinat publicului, nu depinde doar de noi mărimea şi consistenţa publicului care ne vede, orice program din postul public depinde într-o măsură substanţială de credibilitatea, de substanţa şi de reputaţia postului public. 

Există suficienţi colegi în TVR, am posibilitatea să vorbesc cu ei şi privilegiul de a fi prieten cu ei, care au puterea, au dorinţa şi au şi calitatea de a reface din postul public de televiziune ceea ce trebuie să fie el: un post cu credibilitate şi reputaţie. Eu am speranţa că se va întâmpla. 

Fiecare dintre noi trebuie să dea socoteală pentru ceea ce face la TVR. Există şi un curent de opinie, în foarte bună măsură justificat, dar eu nu mă exprim în numele postului public, care pune postul public într-o lumină nu foarte plăcută şi, într-o bună măsură, s-ar putea să fie şi vina noastră. Pe de altă parte, mecanismul ăsta se autoturează de foarte multe ori, pentru că spre deosebire de alte instituţii publice, faţă de care ai senzaţia că nu ai nicio putere, că nu poţi să le atingi, că nu poţi să le controlezi, nu poţi să le ceri socoteală, postul public e foarte la îndemână pentru că ai bonul de lumină în faţă. 

Simt în multe ocazii că fac parte dintr-o organizaţie care poate face lucruri nu bune, ci extrem de bune. Ştiu şi respect foarte tare oameni din postul public care pot face lucruri extrem de bune. Mie nu mi-e deloc jenă să intru pe poarta de la TVR, pentru că sunt oameni în instituţia aia pe care îi respect şi sunt mândru că sunt coleg cu ei. Ăsta e un motiv pentru care mie nu mi-e ruşine să intru pe poarta acelei instituţii. Sunt şi lucruri cu care pot fi foarte critic.

Cred că denigrarea postului public face parte dintr-un mecanism psihologic din societatea noastră la care am participat cu toţii. Pe de altă parte, e doar o părere strict personală, cred că ruperea de un anumit tip de istorie ar fi trebuit să fie mult mai precisă la un moment dat, mult mai limpede exrpimată. Nu cunosc o instituţie publică din România care să fi făcut o reformă fundamentală în aceşti 20 şi ceva de ani de după Revoluţie, cred că TVR urmează un model al tuturor instituţiilor publice din România. De departe, TVR nu este cea mai vinovată dintre toate instituţiile publice, deşi şi ea a funcţionat la un moment dat ca un mijloc de manipulare. Nu ar trebui să am nicio formă de reţinere, aşa cum niciun jurnalist din TVR nu ar trebui să aibă, în a spune că dezideratul este calitatea programelor noastre. Sunt prieteni cu care glumesc şi le spun: „Fraţilor, hai să nu mai căutăm teoria conspiraţiei în orice obiect, hai să căutăm prima dată prostia pură şi pe urmă să ne gândim la conspiraţii.“ Exact aşa spun şi în situaţia asta, e foarte în puterea noastră să schimbăm lucruri indiferent în ce domeniul lucrăm. Pe de altă parte, dă-mi un exemplu unde s-a întâmplat o revoluţie aşa, dintr-odată, într-o instituţie publică din România. 

Niciodată nu contrazic o critică, indiferent cât de dură va fi ea, la adresa postului public, pentru că face parte din joc, d-aia eşti acolo, oamenii plătesc abonament, au dreptul de a te critică, după cum noi am putea avea inspiraţia să răspundem în mai multe feluri la felul ăsta de critică. Cred că e important să înţelegem că suntem în primul rând jurnalişti la postul public de televiziune, nu angajaţi, nu organizatori de evenimente, nu plimbători de hârtii, suntem jurnalişti şi e important să spunem din ce în ce mai tare lucrul ăsta. Aşa scrie în fişa postului, e important să ne amintim lucrul ăsta. 

Mie îmi plac foarte tare Ştirile TVR şi mi se pare că nu degeaba Ştirile TVR sunt ştirile foarte apreciate din spaţiul public de la noi. Ştirile de la TVR nu mai sunt deloc ce erau cu ani în urmă. Peste tot mai e de umblat la un şurub, de făcut un look mai atractiv, dar conţinutul Ştirilor TVR e foarte bun. 

Noi, la „Garantat 100%“, o dată la câţiva ani schimbăm felul în care arătăm şi felul în care punem problema. Am a-mi reproşa foarte multe lucruri, pe de altă parte, tot ceea ce se numeşte progres în meseria asta vine dintr-un mediu, mediul e ceva esenţial, un anumit tip de concurenţă şi atmosferă creative, un anumit tip de poziţionare a spaţiului în care lucrezi, cred că toate împreună dau o formă de rezultat. Noi am încercat să nu ne batem cu cărămida în piept pentru ceea ce facem, apoi am încercat şi cred că am reuşit să mergem la fiecare emisiune cu acelaşi entuziasm cu care am mers la prima. Cred că nu e coleg care să nu se bucure că facem împreună treaba asta, iar mie mi se pare acest lucru important, esenţial.

Mă interesează foarte tare meseria pe care o fac, nu e o întâmplare, mă dedic meseriei, îmi pasă de ceea ce fac, iar mai departe ce-mi iese sau ce nu-mi iese din povestea asta vor spune cei la care ajunge produsul meu. Lucrăm la un post public unde o mare parte din ceea ce facem depinde de părerea celor care se uită la noi. 

Întotdeauna am fost şi sunt împotriva ridicării de fuste în faţa publicului, cred că foarte multe lucruri se pot rezolva la noi dacă avem capacitatea şi civilizaţia de a face, după care să te înfăţişezi în faţa publicului şi să dai nişte răspunsuri foarte precise. 

Nu sunt unul dintre cei care agită spiritele, sunt unul dintre cei care respectă organizaţia, sunt unul dintre cei care consideră foarte importantă omogenitatea organizaţiei, cred că e importantă coeziunea acestei organizaţii în momente critice, a nu se înţelege că apăr anumitele familii din TVR, mă gândesc la organizaţie aşa cum o văd eu, la oamenii pe care îi respect, la oamenii care îşi fac meseriile cu un mare talent şi cu o mare credinţă. Cred în tipul ăsta de televiziune şi cred că avem şanse bune să demonstrăm ce putem dacă ne amintim faptul că suntem jurnalişti, nu doar angajaţi.