Game of Thrones: Romantism vs. fascinaţia răului

Tolstoi, analizând operele lui Maupassant, spune, în primul roman adresează o problemă morală foarte importantă: De ce o femeie bună sfârşeşte rău! În al doilea roman, întrebarea conexă, de ce un bărbat rău sfârşeşte bine! După aceste încercări serioase şi care au merit, Maupassant devine corupt. Protejatul lui Flaubert îşi pierde acuitatea de psiholog şi deci folosul pentru înţelegerea lumii în care trăim.

Cred că oamenii care se uită la sau citesc Game of Thrones sunt în mod spontan sceptici faţă de democraţia liberală care este civilizaţia modernă. Acest regim politic satisface cerinţele civilizaţiei, dar nu toate nevoile oamenilor şi acest eşec--regret că trebuie să folosesc acest cuvânt--este specific. Ştiţi cum spune Tolstoi, toate familiile fericite sunt fericite în acelaşi fel, dar fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei. Asta este poate o exagerare, dar e evident oricui că idealul este unul şi eşecurile multiple. Poate ar trebui să ne întrebăm care dintre eşecuri sunt cu adevărat teribile şi care sunt mai degrabă reuşite, deşi atât de marcate de imperfecţiune.

Ei bine, la fel şi cu regimurile. Ideal este unul, dar toate pe care le cunoaştem studiind istoria politică sunt eşecuri. Fiecare este interesant cu propriile imperfecţiuni, care permit studierea naturii umane şi poate înţelegerea va ajuta la menţinerea regimului. Cel puţin în lumea noastră, se vorbeşte în continuu de gândire critică--ni se spune că este şi un bun individual şi colectiv. Criticii mei ştiu deja asta, fiind şi fericiţi să afle în ce fel sunt mai înţelepţi decât mine, şi criticând împreună să afle aspecte noi ale lipsei mele de înţelepciune. Poate că asta fac şi eu acestei poveşti, mă bucur să îi găsesc defectele. Dar aş vrea să vă atrag atenţia, este posibil ca gândirea critică să facă dificil, uneori imposibil, un ataşament serios şi practic faţă de civilizaţie.

Felul specific în care suferim de pe urma dubiilor, în care ne îndoim de legitimitatea democraţiei liberale este cred legat de psihologia individualismului. Individualismul este specific epocii moderne întrucât baza dreptului este pentru prima oară spusă a fi radical individuală. Gândiţi-vă că drepturile noastre sunt individuale şi nici o constituţie modernă nu judecă politica în termeni de familii sau clanuri sau alte loialităţi de grup, ci individual. Noi ne putem şi alege familiile şi loialităţile! Problema psihologică creată este aceasta, şi nefericirea este teribil de individuală. Nu e deloc greu ca injustiţii sau absenţa fericirii să te facă să simţi că nimeni nu se gândeşte la tine ca la un om, o fiinţă umană.

Prima dată când poeţii moderni au trebuit să confrunte noua lume burgheză, răspunsul a fost mişcarea Romantică. Nevoia urgentă de a crea o alternativă la burghezie sau măcar un paliativ pentru raţionalismul crud al burgheziei a dus la romantismul cavaleresc a la Walter Scott de care depinde literatura fantasy de secol 20 şi la romantismul naturii, tipic poetilor lirici, a căror influenţă a dus mai apoi la reevaluarea sălbaticilor, triburilor primitive. Mişcarea romantică este şi originea conceptului modern de cultură, de care depinde antropologia.

Eşecul romantismului, probabil cel mai nobil răspuns la apariţia burgheziei, a dus la încercări mult mai urâte de a ataca burghezia, care în literatură sunt numite realism, naturalism şi apoi varii curente de avant-garde. Fascinaţia răului aici îşi găseşte originele, ca respingere sau corupţie a burgheziei. Game of Thrones vine în aceeaşi descendenţă, cu o nouă pretenţie de realism. Atrage oamenii care au simţit în adolescenţă puterea romantismului de a eleva sufletul şi care au fost dezamăgiţi de lumea burgheză destul cât să consimtă, ca să spun aşa, la distrugerea romantismului prin brutalitate. Burghezia nu este domnia măcelului, dar viaţa burgheză este intolerabilă pentru sufletele care se gândesc la creativitate - o alternativă este necesară; dacă nu va fi romantismul, va fi un fel de răzbunare.

Ce este surpinzător la Game of Thrones este măsura în care repetă critica modernă a epocii pre-moderne. Nobilitatea pre-modernităţii este o glumă în gurile celor care o distrug. De asemenea, vulgaritatea celor care aduc modernitate este şi ea surprinzătoare. Venirea individualismului şi a unui sistem bazat pe eliberarea sclavilor--un fel de democraţie--anunţă un fel de justiţie, opusă corupţiei claselor de sus, mereu la vedere. Titul însuşi acuză aristocraţii că nu sunt serioşi şi nu sunt ce par a fi. Însă, preţul acestei lumi noi este că toţi eroii trebuie să fie mânjiţi--realismul cere să tratăm moralitatea ca un basm şi un basm realist ne arată că poate fi atrăgător să vezi cum se face asta.

Dar cel mai modern lucru la Game of Thrones este că nu arată cum a venit lumea modernă prin război civil. Cauza nu este războiul dinastic sau intriga de curte. Cauza este războiul civil religios. Povestea trebuie să elibereze cititorii de religie, care este elementul medieval care lipseşte din poveste. Problema cu religia creştină este că oferă o psihologie, dar nu o doctrină politică. De asemenea, nu face mult loc pentru ambiţia terestră. De asemenea, religia aceasta a supravieţuit războaielor civile europene într-o formă mai blândă şi mai puţin ambiţioasă politic, astfel încât este asociată cu modernitatea, chiar cu burghezia.

A evita acest subiect este nu numai o trădare a istoriei--poveştile sunt realiste istoric numai unde vor cititorii, desigur--dar este o alegere realistă: Scopul realismului este să demonstreze supremaţia corpului asupra sufletului, a ceea ce poate fi observat şi măsurat şi supus la experimente asupra invizibilului. Problema este că, educând oamenii să ignore sufletul, povestea nu le poate explica de ce au atracţii romantice în primul rând, ori Romantismul este o rebeliune a sufletului împotriva corpului.