INTERVIU Ed Stafford, explorator: „M-au speriat mai mult oamenii decât pericolele din junglă“

Ed Stafford (38 de ani) porneşte într-o nouă serie a emisiunii sale, „Ed Stafford: Misterele lumii“, pe Discovery Channel, marţi, de la ora 21:00. De data aceasta, explorator vrea să dezlege mistere surprinse de imagini preluate prin satelit, întâlnind, pericole la tot pasul, dar şi încercări personale.

„Adevărul“: Ai devenit celebru după ce ai parcurs pe jos întreg traseul fluviului Amazon. A existat în acea expediţie vreun moment în care te-ai întrebat „Oare de ce fac asta? Cum de m-am băgat într-o chestie atât de periculoasă?“

Ed Stafford: Da, foarte multe asemenea momente. Dar dacă anunţi că o să faci ceva atât de important cum e să parcurgi pe jos tot traseul fluviului Amazon înseamnă că îţi iei un angajament serios, deci nu mai ai voie să baţi în retragere doar fiindcă trăieşti nişte momente periculoase, nu-i aşa? Cred că ar fi fost naiv din partea mea să plec într-o asemenea expediţie gândindu-mă că nu vor exista momente în care o să-mi fie frică sau o să-mi doresc să mă retrag. Dar în toate acele momente mă gândeam la oamenii faţă de care mi-am luat acest angajament, la toţi prietenii rămaşi acasă cărora le-am spus că voi merge pe jos pe acest traseu - şi asta m-a ajutat să-mi recapăt curajul şi perseverenţa de care aveam nevoie ca să merg mai departe.

Expediţia pe Amazon, „o condamnare la moarte“

Ce amintiri ai despre prima ta expediţie?

Când am pornit pe traseul Amazonului, m-am gândit că expediţia o să dureze cam un an, dar în final am stat departe de casă doi ani şi jumătate. Sunt foarte mândru de faptul că am mers până la capăt şi mi-am atins obiectivul propus. Nu mi-aş dori să dau timpul înapoi şi să schimb ceva, dar în egală măsură ar fi o naivitate să îşi închipuie cineva că mi-a plăcut întreaga expediţie, fiindcă a fost o experienţă cu totul deosebită, în care timp de doi ani şi jumătate n-am făcut nimic altceva decât să merg pe jos prin junglă. Ca s-o descriu pe scurt, a semănat cumva cu o condamnare la închisoare.

Ai fost în pericol de moarte vreodată, în acea expediţie? Şi care a fost cel mai înfricoşător moment pe care l-ai trăit în viaţa ta?

Repet - în timpul expediţiei în care am mers pe jos, pe traseul fluviului Amazon. Poate vă aşteptaţi să spun că pericolele cele mai mari au fost şerpii veninoşi, jaguarii sau alte pericole inerente din junglă, dar adevărul e că până la urmă m-au speriat mai mult oamenii. De vreo cinci ori am fost ţinut sub ameninţarea arcurilor cu săgeţi, în timpul acelei expediţii. De trei ori am fost prins de traficanţii de droguri şi ameninţat cu arme de foc. Am fost arestat ca suspect de crimă. În mod special au fost cumplite perioadele în care intram pe teritoriul unor triburi indigene, fiindcă acei oameni au fost trataţi foarte rău în ultimele decenii de cei care au încercat să le ia pământurile din junglă.

O altă ameninţare serioasă pentru ei erau grupările teroriste comuniste din Peru, aşa încât bieţii oameni trăiau tot timpul sub imperiul spaimei şi îi priveau foarte circumspect pe intruşi. Ca urmare, când mă vedeau pentru prima dată, se speriau foarte tare şi recurgeau la forţă, folosindu-şi arcurile cu săgeţi. Cred că astea au fost momentele când mi-a fost cel mai frică, fiindcă, evident, ar fi fost suficient ca un singur om să se teamă atât cât să tragă o săgeată sau un foc de armă. Cred că astea au fost cele mai dificile momente. Dar am mers mai departe cu convingerea că, de fapt, eu nu le făceam niciun rău acelor oameni, nu le afectam traiul cu nimic. Voiam doar să comunic cu ei, să-i privesc în ochi şi să le spun că sunt un om cumsecade. Aşa am reuşit să trec cu bine prin toate zonele locuite de triburi.

Ce anume te-a făcut să investighezi noile mistere din această serie emisiunii tale?

Am avut la un moment dat o discuţie cu un prieten care îmi spunea că noi nu mai avem exploratori fiindcă toată lumea a fost explorată, cartografiată, iar acum nu a mai rămas nimic de investigat. I-am răspuns că e un nonsens, aşa că mi-am luat computerul, l-am deschis, am intrat pe Google Earth şi am început să ne uităm împreună la tot felul de chestii ciudate din junglă sau desene stranii din deşert. Iar eu îi spuneam: „Uite, există atât de multe imagini noi, preluate prin satelit! Există deci tone de mistere noi, care încă n-au fost investigate de nimeni.“ În mai puţin de o jumătate de oră am adunat cinci astfel de subiecte şi atunci m-am gândit că ăsta ar fi un subiect excelent pentru o serie de televiziune de succes. Aşa mi-am propus să găsesc noi mistere încă nerezolvate şi apoi să plec în aventură, ca să încerc să le explic.

Ce impresie ţi-a lăsat regiunea din estul Siberiei?

E absolut extraordinară! Fiindcă eu am crescut într-o perioadă în care relaţiile dintre Occident şi Rusia erau destul de încordate, credeam că îmi va fi greu să-i conving pe oamenii de acolo să mă ajute, ca să ajung la ţinta propusă, dar am fost absolut uimit să văd ce amabili erau cu mine. Toată lumea voia să mă ajute, deşi rusa mea, evident, e la pământ. Nu ştiu prea multe cuvinte în rusă, dar am ajuns în raionul Bodaibo din Rusia, unde o profesoară care preda engleza într-o şcoală mi-a spus că îşi va lua liber două săptămâni ca să vină cu mine şi să mă ajute. Deci, deşi nu aveam niciun aranjament pentru un traducător, am reuşit să găsesc acolo o persoană care vorbea rusa şi era de acord să mă ajute - şi aşa am reuşit să comunic cu cei din jur. Am mers apoi şi mai mult spre nord, în Siberia, unde la fel, toată lumea era dornică să mă ajute. Toţi voiau să stea şi să bem o votcă împreună, aşa că m-am simţit extraordinar. Nu aş fi reuşit să ajung la destinaţia propusă, nu aş fi avut cum să-mi duc misiunea la bun sfârşit dacă localnicii n-ar fi fost atât de deschişi şi de prietenoşi. De fapt, asta e o poveste care s-a repetat pe tot parcursul seriei. E extraordinar cât de mulţi oameni au vrut să se implice şi să mă ajute, pe parcursul filmărilor! Dar cei din Siberia au fost absolut uimitori!

Ed Stafford, pregătit în orice clipă pentru o aventură

Care sunt cele mai importante lucruri pe care le ai de făcut înaintea unei expediţii?

Niciodată n-am fost genul care să-şi planifice în detaliu plecările. În general, tind să las totul pe ultimul moment, însă de-acum, fiindcă am făcut atât de multe asemenea expediţii, am deja o cameră plină cu echipamente esenţiale. Am lucruri care îmi trebuie în junglă, dar şi la munte sau în deşert, aşa încât e suficient să intru acolo, să pun mâna pe câteva chestii şi sunt gata în zece minute - indiferent de zona spre care trebuie să plec. Totul a devenit un sistem destul de bine pus la punct. Acum câţiva ani nu era aşa, fiindcă eram abia la început, dar între timp am devenit un fel de profesionist în domeniu. Pot să spun că aceste plecări nu mai sunt doar un hobby pentru mine, ci au devenit o adevărată carieră, aşa încât am efectiv tot ce îmi trebuie pentru orice zonă de pe glob, indiferent cât de cald sau de frig ar fi acolo. Mă bazez deci acum pe această experienţă acumulată şi, chiar dacă nu ştiu exact în ce loc voi ajunge, mă pot pregăti destul de bine, astfel încât să fac faţă oricăror probleme.

Unde ai trăit cele mai plăcute şi cele mai neplăcute experienţe cu localnicii în timpul filmărilor pentru această nouă serie?

Cea mai frumoasă experienţă am trăit-o în Etiopia, în Deşertul Danakil, care e una dintre zonele cele mai fierbinţi de pe glob. Am reuşit să iau cu mine două cămile în deşert, însă una a fugit, apoi mie mi s-a făcut rău. Până la urmă am reuşit totuşi să înaintez destul de mult în deşert, apoi am adormit sub o tufa. Când m-am trezit, era lângă mine un luptător Afar, un membru al unui trib local. Stătea lângă mine şi zâmbea. Trebuie să ştiţi că cei din tribul Afar au obiceiul de a-şi ascuţi dinţii, aşa că omul ăsta stătea lângă mine cu un zâmbet plin de dinţi ascuţiţi, cam ca nişte ace. Iar eu habar nu aveam de unde apăruse.

Eram după vreo două zile de mers doar prin deşert, iar tipul evident că mă văzuse. Credea că m-am rătăcit şi nu ştiu unde mă aflu, aşa că s-a hotărât să stea lângă mine şi să aştepte să mă trezesc. Fără să întrebe nimic şi fără să accepte un refuz, a hotărât că el trebuia să mă scoată pe mine din deşert. A fost destul de complicat, fiindcă nu reuşeam să comunicăm deloc. Eu nu ştiam nicio boabă din limba lui, iar el nici atâta engleză, dar a hotărât că trebuie să aibă grijă de mine, fiindcă mă găsise singur, în mijlocul deşertului. A fost o poveste extraordinară, căci am plecat mai departe cu el, am cântat cu el - mă rog, am încercat să cânt, ţinându-mă după el, deşi habar n-aveam ce cânta el acolo. A fost o experienţă uluitoare.

FOTO AP

Cât despre cel mai neplăcut moment… Încerc să-mi aduc aminte dacă au existat astfel de momente. De fapt, pe tot parcursul seriei, toţi localnicii cu care m-am întâlnit au fost foarte îndatoritori şi amabili. Ce-i drept, lucrurile s-au complicat puţin în Papua de Vest, în Indonezia. Îmi propusesem să investighez acolo o serie de linii albe, paralele, iar când i-am arătat căpeteniei unui trib local desenele respective, fotografiate din satelit, omul s-a supărat, fiindcă îi arătam o zonă sacră pentru ei, iar el nu pricepea cum am reuşit să fac fotografia respectivă. Cât despre ideea de a-i explica ce înseamnă „satelit“ sau „Google Earth“, era de-a dreptul ridicolă. Aşa că omul s-a simţit ofensat că nu i-am cerut mai întâi permisiunea de a face fotografia, iar situaţia a rămas destul de încordată o vreme. Tribul a decis să nu ne lase să ajungem în zona respectivă, fiindcă nu le ceruserăm voie să facem fotografia. Doar că, evident, noi nu făcuserăm nicio fotografie. Aveam doar o imagine preluată de pe Google Earth. În final, după o zi şi jumătate de negocieri, în care am tot încercat să le explicăm ce şi cum, membrii tribului au organizat o ceremonie specială de purificare pentru noi, ca să ne poată lăsa să pătrundem în zona lor sacră. Aşa am ajuns să păşim pe acele pământuri de care, la început, nici nu aveam voie să ne apropiem măcar.

Cred că am început să ne dezmeticim şi să ne dăm seama că am creat o lume modernă, extrem de artificială, dar nu neapărat şi sănătoasă Ed Stafford, explorator

De ce sunt interesaţi telespectatorii de programele cu tehnici de supravieţuire

La ora actuală programele TV cu poveşti de supravieţuire se bucură de mult succes, iar numele tău este în fruntea listei cu vedete ale genului. De ce vor oamenii să urmărească astfel de programe? De unde vine acest interes pentru tehnicile de supravieţuire?

Cred că am ajuns să ducem o viaţă în care suntem foarte departe de natură. Ne trezim dimineaţa şi punem picioarele pe o podea artificială. Aprindem o lumină artificială, ne ducem la frigider şi scoatem de acolo hrană care a fost sacrificată, ambalată şi tranşată în porţii mici, special pentru noi. Punem mâncarea pe o farfurie. Deci totul e foarte departe de felul în care trăiau cândva strămoşii noştri, în strânsă legătură cu natura. Ca urmare, cred că oamenii au ajuns să tânjească într-un fel după acel stil de viaţă de odinioară, mai tradiţional. Şi nu cred că e o coincidenţă că astfel de lucruri se întâmplă într-un moment în care oamenii par mai deschişi în faţa noţiunilor spirituale, încearcă să-şi dezvolte o legătură cu planeta. Cred că toate acestea merg mână în mână. Cred că am început să ne dezmeticim şi să ne dăm seama că am creat o lume modernă, extrem de artificială, dar nu neapărat şi sănătoasă. Iar atracţia publicului faţă de programele de supravieţuire reflectă exact această situaţie.

Ce ţi se pare mai dificil în aceste expediţii: să te confrunţi cu triburile locale sau să înfrunţi elemente locale naturale, dar inexplicabile?

După părerea mea, oamenii ajung întotdeauna să fie cel mai complicat element din orice combinaţie. Mulţi mă întreabă dacă nu mi-e frică de şerpi, avalanşe sau cine ştie ce alte animale periculoase sau fenomene meteo dezlănţuite, dar pentru mine astea sunt lucruri de zi cu zi. Întâlnesc tot timpul asemenea lucruri, care nu mă mai tulbură deloc. Dar elementele cu adevărat imprevizibile sunt oamenii - absolut de fiecare dată! Şi ei reprezintă cel mai mare pericol, după părerea mea. Sigur, nu vreau să mă repet şi să mă tot întorc la expediţia mea pe jos din Amazon, dar cele mai periculoase momente trăite acolo au fost provocate de oameni. Din păcate, de multe ori, când oamenii se mai şi îmbată. Poate că sună uşor comic, dar când te întâlneşti cu un membru al unui trib care nu e doar furios şi speriat, ci, pe deasupra, mai e şi ameţit de băutură, omul respectiv devine absolut imprevizibil. Nu ştii ce poate să facă. Mulţi dintre acei oameni au luptat cu arma în mână, au văzut vărsări de sânge, au văzut alţi oameni murind în jurul lor… E clar că situaţia poate evolua rapid şi foarte violent, fără exagerare! Deci, ca să răspund pe scurt la întrebare: de fiecare dată mi se pare mai dificil să am de-a face cu oamenii, nu cu natura.

Ed, ce rol joacă teama? Te ajută sau îţi distrage atenţia în timpul expediţiilor tale?

Cred că o anumită doză de teamă respectuoasă e o chestie bună, sănătoasă. Te face să fii atent la pericolele care pot să apară. Evident însă, teama poate să crească atât de mult, încât să te copleşească - şi atunci ajungi în situaţii în care rămâi efectiv paralizat şi îţi e imposibil să mai faci ceva. De obicei, eu sunt foarte atent la tot ce e în jur, toate simţurile mele sunt la pândă. Funcţionez la parametrii maximi, fiindcă nu vreau să fiu luat prin surprindere. Cred că teama te ajută să fii vigilent. Dar uneori, când teama devine prea puternică, îmi dau seama că încep să complic lucrurile în mintea mea şi atunci e timpul să fac un pas înapoi, să evaluez realist situaţia şi să mă concentrez mai mult. Oricine poate fi copleşit de spaime şi temeri dacă se gândeşte prea mult la astfel de lucruri. Dar e un soi de truc al minţii. E suficient să te concentrezi şi să fii mai atent la lucrurile din jur. După părerea mea, cu cât îţi faci mai multe griji, cu atât te legi cu mai multe noduri strânse. Dar cu cât te gândeşti mai puţin, cu cât eşti mai atent la lucrurile din jur, nu la cele din mintea ta, cu cât te concentrezi mai mult - dar cu detaşare - pe ceea ce faci, cu atât eşti mai conştient de ce se întâmplă. Şi atunci funcţionezi la randament maxim şi poţi să faci faţă situaţiei mult mai bine.

Ai vreun loc preferat în care ai vrea să te duci?

M-aş duce în Patagonia, în Argentina. Am trăit acolo vreo doi ani. Acolo am învăţat limba spaniolă şi îmi place că locul e atât de aproape de America de Sud, dar are şi multe influenţe europene, evident. Oamenii au simţul umorului, sunt deschişi, dar şi foarte modeşti. Le place să facă sport, să bea vin roşu şi să mănânce friptură. Fetele sunt frumoase, iar munţii sunt incredibili! Da… Pentru mine, Patagonia în orice zi!

Cu cât îţi petreci mai mult timp complet izolat, cu atât devii mai conştient de tine însuţi Ed Stafford, explorator

Izolarea, o cale eficientă de autocunoaştere

În multe dintre expediţiile tale eşti absolut singur. Cum îţi influenţează comportamentul această izolare? Cum îţi afectează creierul, de fapt?

Acesta a fost unul dintre aspectele cele mai importante ale vieţii mele din ultimii ani, de la prima situaţie în care am trăit complet izolat, singur timp de 60 de zile pe o insulă pustie din Pacific, şi până la cel mai recent sezon din seria „Supravieţuire extremă“.

După părerea mea, dacă trăieşti o viaţă în care te distrag tot felul de lucruri, vorbeşti mereu la telefon sau fumezi sau simţi nevoia să mănânci ciocolată, atunci când apar chestii cu care nu te simţi confortabil, constaţi că nu ai obişnuinţa de a le înfrunta direct, cu capul înainte. Îţi e greu să faci aşa ceva. Şi pentru mine a fost foarte dificil să trăiesc complet izolat la început, în special în perioada destul de lungă petrecută pe insulă, fiindcă e ca şi cum ai trăi în oglindă. Nu ai unde să te ascunzi. Nu există lucruri care să-ţi distragă atenţia. Când eşti izolat, eşti efectiv pe cont propriu, chiar nu ai pe cine altcineva să te bazezi! Însă cu timpul devine o experienţă foarte sănătoasă, pe care merită să o încerci din când în cind. Cred că ar trebui să fim cu toţii mai conştienţi de felul în care ne purtăm, să evaluăm ce şabloane mentale şi emoţionale păstrăm în viaţa noastră, cum facem faţă situaţiilor cu care ne confruntăm.

După părerea mea, cu cât îţi petreci mai mult timp complet izolat, cu atât devii mai conştient de tine însuţi. Iar eu am ajuns acum să mă bucur şi să mă hrănesc cu această stare. Îmi oferă spaţiul de care am nevoie ca să mă dezvolt şi să procesez ce se întâmplă în viaţa mea. Am ajuns să preţuiesc timpul pe care îl petrec de unul singur. Situaţia s-a schimbat. La început mi se părea un chin, dar acum e o mare bucurie pentru mine. Singurătatea îmi oferă ocazia de a mă gândi la tot ce am învăţat în ultimele săptămâni sau zile - şi a devenit o stare pe care am învăţat să o preţuiesc enorm.

Dacă ne gândim la seria „Ed Stafford: Misterele lumii“, care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat despre Pământ sau despre tine însuţi în aceste călătorii?

Legat de Pământ, poate că sună uşor siropos, dar am învăţat că în mod real mai sunt atât de multe lucruri de descoperit. După cum am mai spus, exact asta am vrut să demonstrez când am început să lucrez la această serie, dar rezultatele reale au depăşit cu multe orice mi-aş fi putut imagina.

Oamenii cred că lumea noastră a fost complet explorată, dar mai există atât de multe locuri despre care nu ştim mai nimic. Poate că sunt privelişti mai puţin spectaculoase decât Cascada Niagara, Cascada Iguazu sau cine ştie ce altă mare minune a lumii, dar de multe ori contează mai mult lucrurile mărunte. Există atât de multe lucruri despre care oamenii nu au habar. Atât de multe culturi, atât de multe ciudăţenii, atât de multe fenomene naturale, atât de multe mistere. Pentru mine, această serie nu demonstrează doar faptul că lumea nu a fost pe deplin explorată. Am trăit acest sentiment la puterea o mie şi mi-am dat seama că există enorm de multe lucruri pe lume despre care nu ştiu mai nimic, dar despre care pot să aflu atâtea. Aducând discuţia la un nivel mai personal, cred că toţi ne imaginăm că am crescut, ne-am maturizat, dar la un moment dat ajungem în situaţii în care ne simţim mici şi umili, şi abia atunci învăţăm o lecţie cu adevărat importantă. Cred că asta face acest program TV. Au existat episoade în care am ieşit foarte mult din zona mea de confort, în special în Siberia, fiindcă nu aveam pe atunci prea multă experienţă legată de zonele cu temperaturi reci, aşa că am fost nevoit să învăţ din mers. Asta e o lecţie de viaţă care te face să stai cu capul plecat, fiindcă îţi arată că ai ce învăţa din eşecuri şi greşeli. Şi, dacă înveţi aceste lecţii, vei fi mai înţelept.

Cât de mult te-a ajutat pregătirea ta militară, ca soldat al armatei britanice, în procesul prin care ai devenit Ed Stafford, aşa cum îl ştim noi astăzi?

La început, pregătirea militară a fost extrem de importantă pentru mine. M-a ajutat să capăt încredere în mine, să ştiu că pot să ajung în tot felul de locuri şi să fac tot felul de lucruri. Înainte să plec în Amazon, am condus mai multe expediţii. Am plecat din armată şi am început să duc în junglă echipe de filmare, oameni de ştiinţă sau voluntary. Am ajuns cu ei prin multe regiuni îndepărtate ale lumii. Dar nu aş fi putut să fac nimic din toate astea fără pregătirea mea militară.

Acestea fiind spuse, pe parcursul anilor, această pregătire a început să aibă însă un impact tot mai redus. Cu cât am petrecut mai mult timp alături de indigenii din diverse zone ale lumii, cu atât s-a schimbat mai mult perspectiva mea asupra expediţiilor şi tehnicilor de supravieţuire. Totul a devenit mai puţin simplist şi mult mai sustenabil. Când armata vine să acţioneze într-un mediu sălbatic, într-un fel încearcă să-l „coafeze“. Taie toţi copacii, înlătură tot ce le stă în cale… E o abordare destul de agresivă. Dar petrecând mai mult timp cu triburi locale, am ajuns să înţeleg că acei oameni sunt mult mai bine adaptaţi la mediul lor şi ştiu să folosească mai bine ce le oferă natura. Ei au o inteligenţă mai naturală, fiindcă trăiesc acolo. Punct. Acolo e casa lor, acolo e viaţa lor. Aşa am descoperit că, deşi nu aş fi putut face nimic din tot ce am încercat fără pregătirea mea militară - şi în anumite momente chiar îţi prinde foarte bine să ai o astfel de pregătire, fiindcă ştii că, fizic vorbind, ai făcut cândva lucruri mult mai periculoase decât ceea ce faci acum - e bine totuşi să ai o perspectivă de ansamblu asupra vieţii, după ce mai trec nişte ani…

Ai găsit vreo explicaţie validă pentru toate fenomenele ciudate pe care le-ai văzut în timpul călătoriilor tale?

După părerea mea, fiindcă nu vorbim despre nişte fenomene sau ciudăţenii foarte bine cunoscute, nu există răspunsuri corecte sau greşite. Sigur, în anumite situaţii lucrurile sunt destul de evidente. De pildă, liniile albe din Papua erau insule pe care triburile locale le construiau ca să poată trăi în mijlocul unor mlaştini periculoase. Asta e o situaţie foarte clară, în alb şi negru. În alte cazuri, cum e cel al craterului Patomski din Siberia, nimeni nu ştie care e explicaţia, cum s-a format exact acel crater. Mulţi oameni de ştiinţă şi specialişti au fost acolo, în expediţii care încercau să găsească o explicaţie, dar în asemenea situaţii nu putem decât să formulăm ipoteze. Putem să ne ducem la faţa locului, să facem fotografii, să filmăm cu drone - dar apoi, eu, personal, n-am reuşit să fac nimic altceva decât să-mi formulez propria ipoteză asupra cauzelor care au dus la formarea acelui crater. Aşa încât răspunsul la întrebare diferă de la o expediţie la alta şi de la un loc la altul.

„Oricine poate să supravieţuiască în junglă“

În cât timp ai putea să transformi un orăşean obişnuit într-un om care ar reuşi, să zicem, să supravieţuiască o săptămână de unul singur în Amazon?

Nu cred că ar fi nevoie de prea mult timp. Eu sunt adeptul ideii că oricine are un strop de bun simţ poate să facă asta. Cu toţii avem instincte de supravieţuire şi cred că oricine ajunge în pericol de moarte intră automat în modul „de supravieţuire“. E ca şi când ai fi implicat într-un accident rutier. În momentele de dinaintea coliziunii cu celălalt vehicul, percepţia timpului ţi se schimbă, totul parcă se derulează cu încetinitorul, fiindcă organismul tău e inundat de adrenalina care te ajută să iei decizii în puţinul timp pe care îl mai ai la dispoziţie, înainte ca maşina ta să se ciocnească de cealaltă maşină. E incredibil, dar avem cu toţii aceste mecanisme naturale prin care putem să facem faţă unor situaţii extreme - deci cred că, şi dacă nu ar şti absolut nimic legat de supravieţuire, oamenii tot ar reuşi să se descurce, instinctiv.

FOTO Arhivă

Cu toţii ne speriem de lucrurile pe care nu le cunoaştem şi cu care nu ne simţim pe deplin în largul nostru. Situaţiile de viaţă şi de moarte sunt… În junglă, de pildă, lucrurile nu sunt chiar atât de complicate. Jungla e un mediu tropical, deci în mod sigur n-o să mori acolo îngheţat. E destul de cald. Sunt multe plante din care îţi poţi improviza un adăpost. Poate că nu te pricepi să faci focul, dar pe de altă parte niciun alt animal din lume nu ştie să facă focul. Deci, într-un fel, eşti pe picior de egalitate cu animalele. Şi nu cred că ai nevoie de o pregătire specială. E suficient să priveşti lucrurile dintr-o perspectivă corectă. Când făceam cursuri de pregătire cu tehnici de supravieţuire, le spuneam participanţilor să se comporte ca şi când totul ar fi doar un joc. Uneori, dacă iei lucrurile prea în serios, te transformi cumva într-un iepure surprins de farurile maşinii, pe şosea. Dar dacă priveşti totul ca pe un joc, de pildă, dacă se întâmplă să te rătăceşti de grupul cu care erai, atunci, brusc, toate simţurile tale se trezesc la viaţă şi, chiar dacă încerci să obţii acelaşi rezultat, să faci aceleaşi lucruri, măcar ai întipărit pe faţă un zâmbet larg, care face totul să pară mai uşor. Deci răspunsul pe scurt ar suna aşa: cred că oricine e în stare să supravieţuiască o săptămână în junglă.

Care a fost cea mai stranie chestie pe care ai mâncat-o în călătoriile tale din seria „Misterele lumii“?

N-am mâncat nimic neobişnuit cât am filmat „Misterele lumii“, fiindcă e un program de aventură. Dar când am filmat episoade mai recente din „Supravieţuire extremă“, am ajuns în Deşertul Gobi şi acolo am mâncat arici - care sunt chiar delicioşi, de fapt. Dacă găteşti un arici acoperindu-l cu pământ, ca într-un fel de cuptor îngropat, seamănă în final cu o friptură crocantă de raţă. E chiar foarte bun! Dar pentru seria „Misterele lumii“ iau cu mine raţii de hrană şi uneori îmi mai cumpăr câte ceva de mâncare de la localnici, deci am avut parte doar de chestii absolut obişnuite.

Ed Stafford, explorator dedicat aventurii

În 2014, Ed Stafford a filmat timp de zece zile în Munţii Carpaţi un episod al seriei „Supravieţuire extremă cu Ed Stafford“, pe terenul de vântătoare al câtorva sute de urşi bruni. Acolo, exploratorul s-a folosit de resursele din pădure pentru a combate îngheţul şi deshidratarea severă. Stafford şi-a făcut studiile la Academie Militară Regală Sandhurst şi a devenit Ofiţer al Armatei Britanice în iulie 1999. În 2002 a părăsit armata britanică cu grad de căpitan, ca mai apoi să-şi folosească abilităţile de lider şi cunoştinţele despre supravieţuire în natură ca să devină şef de expediţie pentru Trekforce, fostă organizaţie cu scopuri caritabile. Astfel, a condus grupuri de voluntari în expediţii comunitare sau de conservare prin junglele din Belize, Guatemala şi Borneo. După 11 septembrie 2001, când Statele Unite au invadat Afghanistanul, Ed a considerat că are ocazia să acumuleze şi mai multă experienţă. Sub contract cu ONU, a oferit consultanţă pe teren reprezentanţilor ONU pe probleme electorale, în materie de planificare, logistică şi securitate, în timpul primelor alegeri prezidenţiale din istoria ţării. În primul program pentru care a colaborat cu Discovery, „Walking the Amazon“, Ed a făcut un marş de 860 de zile, parcurgând pe jos marele fluviu, pe toată lungimea sa. A fost cea mai îndelungată expediţie în junglă încercată vreodată şi prima dată în istorie când o persoană a străbătut pe jos acest traseu complet, intrând în Cartea Recordurilor.