VIDEO INTERVIU Emil Rengle, câştigătorul „Românii au talent“: „Am avut relaţii şi cu femei, şi cu bărbaţi“

Emil Rengle, câştigătorul ultimei ediţii Românii au talent“, a vorbit la Adevărul Live despre provocările din timpul competiţiei, bisexualitate şi manifestarea dragostei fără prejudecăţi.

Emil Rengle, în vârstă de 27 de ani, originar din Oradea, a fost desemnat câştigătorul „Românii au talent“, fiind primul dansator din istoria emisiunii care câştigă marele premiu.

Coregraful a vorbit la Adevărul Live despre experienţa din cadrul show-ului, ce provocări a întâmpinat în timpul competiţiei dar şi despre manifestarea dragostei şi bisexualitate. 

Adevărul Live: Cum se simte bucuria succesului?

Emil Rengle: Este o recunoaştere pentru toţi anii de muncă pe care eu i-am depus până acum. Se simte mult mai bine decât mi-am imaginat eu, a fost copleşitor şi acum încep să-mi revin din ceea ce s-a întâmplat. A fost un moment care mi-a schimbat viaţa. Simt foarte multă recunoştinţă faţă de oamenii care m-au susţinut şi au fost alături de mine. Ei au fost cei care au decis şi au fost cei care şi-au dorit că eu să fiu câştigătorul concursului. Primesc şi foarte multe mesaje de încurajare, iar asta mă bucură enorm. Şi cred că ceea ce am făcut la „Românii au talent“ a fost doar începutul.

Ce-ţi scriu oamenii?

Sunt foarte mulţi oameni care-mi scriu că sunt recunoscători pentru curajul pe care îl am, simt că prin mine pot fi şi ei curajoşi, într-o ţară în care le este teamă să trăiască liber şi încă purtăm foarte multe măşti din cauza unor lucruri cu care ne-am obişnuit: ceea ce crede societatea, vecinul şi alţii, măşti pe care le-am luat cu noi din trecut.  Totodată cred că am câştigat mai mult decât un trofeu, am câştigat un pas către deschidere, către acceptare, către iubire, şi asta este ceea ce resimt şi ei.

Îţi aminteşti vreun mesaj anume?

Sunt foarte multe mesaje la care plâng, pentru că sunt foarte puternice. Ultimul mesaj pe care l-am citit a venit din partea unei avocate de 64 de ani, o doamnă care mi-a scris un email foarte lung, în care mi-a povestit toată viaţa ei. Este o femeie care a învăţat foarte mult, care are o carieră de succes în România, care a câştigat foarte mulţi bani şi care a devenit cunoscută, dar care şi-a ratat viaţa pentru că nu a avut curajul să fie ea însăşi, a mers după regulile impuse de părinţi, de şcoală, de viaţă în general. A simţit mereu în sufletul ei că ar fi diferită şi nu a avut curajul să spună şi altora. Însă acum, la 64 de ani, am inspirat-o, după spusele ei, să se descopere şi să fie ea însăşi, şi să-şi reînceapă viaţa. 

Ai fost şi tu la cealaltă extremă? Să nu ai curaj să te exprimi, să trăieşti liber, aşa cum spui? Când s-a produc declicul?

Emil Rengle, câştigătorul „Românii au talent“, despre bisexualitate şi manifestarea fără prejudecăţi

Toţi am avut un astfel de moment şi cred că întrebarea pe care ţi-o pui de fapt este „ce caut eu aici?“, „care e scopul meu în viaţă?“. Ok, mă trezesc, mă duc la muncă, câştig nişte bani, dar ce fac eu cu adevărat? Care e misiunea mea? Şi asta este cea mai grea şi cea mai dificilă întrebare. E foarte dificil să găsesti răspunsul, dar dacă reuşeşţi să-l găseşti, el va crea acest declic, în care ştii că scopul tău este mai mult decât supravieţuirea de zi cu zi, ci îţi găseşti misiunea, iar ea îşi va da chef de viaţă. 

Ce ai vrut să transmiţi prin dansul tău de la „Românii au talent“? A fost un manifest?

Este un manifest, într-adevăr. Am ştiut încă de la început ce mi-aş dori să pun în finala concursului. Am sperat să ajung în finală tocmai că să pot pune acest mesaj pe scenă. Nu m-am gândit, însă, nicio secundă că voi câştiga cu acest dans. 

    Cu o săptămână înainte de finală am intrat în spital

Acest dans reprezintă bagajul pe care l-am adunat de-a lungul timpului, toţi oamenii pe care i-am cunoscut, momentul în care nu am ştiut ce vrem, am fost poate neînţeleşi, respinşi, ne-am simţit diferiţi. „Ăsta sunt eu“, acesta a fost mesajul. Suntem doar suflete, restul ţine de spectacol. Iar eu mi-am dorit ca oamenii să vădă dincolo de spectacol, ceea ce s-a şi întâmplat. Atât de mult m-a ajutat acest concurs şi atât de mult m-a ajutat să devin eu, varianta mea şi mai bună, încât nu pot decât să fiu recunoscător tuturor.

Au fost şi provocări?

Au fost. Această emisiune se desfăşoară pe perioada a cinci luni şi în tot acest timp te gândeşti numai la el. Chiar cu o săptămână înainte de finală am intrat în spital. Am avut o problemă cu stomacul şi nu ştiam ce mi se întâmplă. De fapt, de vină au fost stresul şi emoţiile. Căci am simţit o presiune destul de mare. Faci totuşi parte dintr-un concurs cu foarte mulţi oameni talentaţi, cu care tu concurezi şi la asta a trebuit să mă gândesc. Am zis Ok, toţi avem aici un mesaj de transmis, toţi suntem importanţi, toţi suntem unici, dar este un concurs şi sănătos este să te gândeşti că vrei să câştigi. Şi am încercat să gândesc aşa până în finală. Apoi totul a depins de oameni. 

Ce mesaj ai vrut să transmiţi atunci când ai decis să porţi tocuri?

Ele au reprezentat o metaforă. Dacă aş fi fost fată, probabil mi-aş fi desenat mustaţă. Aş fi făcut ceva pentru ca să reprezint neobişnuitul. Nu cred în regulile care spun că tocurile sunt purtate de femei. Cred în reguli sănătoase pe care noi le creăm. Dar repet, ele pot fi schimbate. Dacă ne-am fi născut acum 400 de ani, poate ni s-ar fi părut Ok să fie aşa.

Ce ai vrut să transmiţi când acel copil, Aris, te-a ridicat de pe scenă?

„Am învăţat în viaţă să fiu puternic şi curajos, chiar dacă nu e uşor“. Acesta a fost textul pe care l-am spus, iar atunci când Aris a intrat şi m-a ajutat să mă ridic, a însemnat faptul că noi suntem cei mai curajoşi atunci când suntem copii, atunci când nu ne este frică de nimic. Atunci când nu ştim ce sunt acelea reguli, când nu ştim că rozul e pentru fete, iar albastrul pentru băieţi. Dacă ne-am uita în sufletul nostru, am realiza că nu suntem aceste reguli, suntem cu totul altceva. Şi am vrut să transmit asta şi anume revenirea către copilul din tine care ştie doar să iubească, să se distreze, să se bucure, fără să ştie să judece. Şi asta mi-am dorit de fapt să arăt.

Ce este pentru tine dragostea?

Pentru mine înseamnă foarte multe, cred că înseamnă de fapt tot. Dragostea ne conduce şi dragostea este acea pasiune care se naşte din inima noastră şi din interiorul nostru, care ne face să vrem să trăim încă o zi pe pământ, să vrem să ajutăm, să împărtăşim, să spunem mulţumesc pentru tot ce avem. Dragostea înseamnă pentru mine fericire, succes, libertate, dragostea nu are formă fizică. 

    Nu ştiu dacă voi fi cu o femeie sau cu un bărbat, tot ce ştiu este că îmi doresc să fiu iubit.

Ai mărturisit recent că eşti bisexual. Ce înseamnă dragostea pentru tine, în acest context?

Pe la 17 ani, mi-am dat seama că sunt cumva diferit faţă de părinţii mei, cu care n-am reuşit să port asemenea conversaţii şi mi-am zis aşa, ca idee, „iubesc“. Dar pentru mine forma fizică înseamnă prea puţin. Mi-am dat seama că pot iubi şi un bărbat şi o femeie la fel de mult şi la fel de frumos. Am vorbit deschis despre asta şi despre faptul că în România acest lucru încă este un subiect tabu. Dar dragostea n-ar trebui să fie tabu niciunde în lumea asta. M-am întrebat şi eu la un moment dat: de ce sunt pedepsit de Dumnezeu? De ce simt eu asta? 

Nu te-ai gândit că e posibil să te înşeli?

Ba da, şi în acele momente mi-am dorit să mă înşel. Uite, eu sunt un băiat talentat, sunt un băiat bine, de ce nu pot eu să fiu „obişnuit“ şi să iau o femeie frumoasă de braţ şi să trăiesc viaţa pe care o trăiesc oamenii de succes, să mă încadrez şi eu în tipare? Dar nu asta a fost realitatea mea, iar toţi cei din jurul meu m-au încurajat să fiu sincer cu mine însumi, pentru că viaţa mea este doar a mea şi trebuie să-mi trăiesc propriile experienţe.

Important este să mă descopăr. Cred că au fost cele mai bune sfaturi pe care le-am primit, pentru că viaţa ne aparţine şi trebuie să avem dreptul şi libertatea să trăim tot ce vrem noi, important este să avem curaj. Nu ştiu dacă voi fi cu o femeie sau cu un bărbat, tot ce ştiu este că îmi doresc să fiu iubit.

Cum vezi tu o relaţie de cuplu?

Eu cred că noi suntem creaţi să trăim în cuplu, sunt convins că viaţa e mai frumoasă în doi şi astfel reuşim să ajungem la varianta cea mai bună a noastră. Important este ca aceşti oameni să se iubească şi cu asta am spus tot, cred că prea puţin contează forma fizică. Pentru mine, oamenii sunt suflete, iar aceste corpuri sunt nişte ambalaje care ne-au fost date de Dumnezeu.

Important este că ceea ce ascundem înăuntru ne conectează. Şi atunci când suntem îndrăgostiţi, trecem de această barieră fizică. Oricum te îndrăgosteşţi de sufletul acelui om. Simţi o conexiune ca o îmbrăţişare care e de la inimă la inimă şi cred că de-a lungul istoriei au existat bisexuali, oameni gay şi oameni diferiţi. Dumnezeu ne-a creat aşa, diferiţi, şi atât de mult mi-ar plăcea să trecem peste aceste ambalaje. Cât de plictisitor ar fi dacă am fi la fel? Dar atât timp cât iubim şi suntem de folos societăţii noastre şi ne îndreptăm către o evoluţie, este mult mai important decât să ne judecăm între noi, cu privire la ce vrea să facă fiecare cu viaţa lui personală.

Uşor de zis, greu de făcut.

Ştii de ce e greu? De frică. Oamenii care judecă sunt aceia în necunoştinţă de cauză sau care urmăresc un interes. Prin ce trecem noi în România de faţă nu este revelator, asta ne-a arătat istoria. Noi doar aducem la cunoştinţă din nou faptul că existăm şi că din ce în ce mai mulţi oameni diferiţi au curajul să iasă în faţă. 

   A fost foarte greu să vorbesc cu părinţii mei, am suferit foarte mult.

Ce relaţii ai avut până acum?

Am avut relaţii şi cu bărbaţi, şi cu femei. Dar mi-ar plăcea să ajung la o relaţie stabilă. Din cauza muncii mele nu am reuşit să întreţin o relaţie serioasă. Am experimentat, nu-mi este ruşine că am făcut asta, căci am învăţat de la acei oameni lucruri extraordinare, tocmai de aceea rămân deschis către dragoste şi către ceea ce are viitorul să-mi ofere.

În copilărie cum erai?

Eram un copil normal, aveam nu ştiu câte „gagici“, aşa cum aveau toţi copiii, eram la fel de obişnuit, îmi plăcea să flirtez. La 17 ani, când mi-am dat seama, a fost cumva  doar o apropiere de mine însumi în care îmi dădeam seama că eu chiar nu pot să judec asta. Sunt convins că asta s-a datorat şi faptului că am călătorit foarte mult în străinătate şi am cunoscut oameni şi am văzut exemple, că am văzut familii fericite de acelaşi sex, oameni care se iubeau, lucruri pe care clar nu puteam să le văd în România şi mai ales în Oradea, de unde sunt eu. N-am avut acces la ele, mi-a fost teamă şi mie să le văd, de asta pot să rezonez cu oamenii cărora le este teamă. „Vai, cum să vădă copilul meu aşa ceva?!“ Ei bine, copilul tău le vede pe internet şi vede acolo lucruri mult mai „rele“. Să vezi doi oameni care se iubesc este cel mai frumos lucru pe care îl poţi vedea în ziua de azi. Dar înţeleg frica părinţilor, atât timp cât încă vorbim despre ură, despre faptul că populaţia trebuie pusă în comunităţi şi putem să ne raportăm la ceea ce se întâmplă în politică în zilele noastre. 

Cui i-ai mărturisit prima dată că eşti bisexual?

Le-am spus prietenilor apropiaţi. Asta şi datorită faptului că eu la 19 ani am plecat de acasă pentru a începe o facultate în Bucureşti şi atunci am fost mult mai apropiat de ei, dar m-am îndreptat şi către părinţi. A fost destul de dificil, nu a fost un drum uşor. Generaţiile s-au schimbat. Părinţii mei au trecut prin nişte vremuri foarte grele, au prins comunismul, au trăit în frică şi a fost dificil să înţeleagă această libertate de exprimare. A fost un pas foarte mare, dar uşor-uşor am reuşit să vorbesc cu ei despre asta pentru a-i face să înţeleagă. A fost dificil. Am suferit foarte mult.

Ce ţi-au răspuns prietenii?

Se întrebau dacă vorbesc serios sau dacă glumesc. „Cred că mă simt atras şi de bărbaţi şi de femei în acelaşi mod, cu acceaşi intensitate“, le-am spus. Şi mi-au spus „Ok, hai să vedem ce va aduce timpul, tu să fii relaxat“. Au fost foarte deschişi. Dar e foarte faină generaţia nouă, cea în care am crescut şi cea care vine din urmă. 

Ce i-ai spune unui tânăr care este în aceeaşi situaţie?

În niciun caz nu încerc să fac propagandă, că ăsta este drumul, nu. Tu trebuie să ştii ce vrei de fapt de la viaţa ta. Acelora care se luptă şi sunt foarte mulţi, pentru că primesc foarte multe mesaje, multe e-mailuri din sate, din oraşe, oameni cărora le este teamă să înţeleagă ce se întâmplă cu ei, le-aş spune să se deschidă persoanelor de care sunt ei foarte apropiaţi. Este nesănătos să ţii în secret un asemenea lucru, pentru că poate deveni o povară foarte mare. Un alt sfat ar fi să meargă chiar la psiholog.

Cum ţi se pare faptul că în România nu sunt acceptate căsătoriile de acelaşi sex? Ai participat şi la parada LGBT din acest an.

Pentru prima dată în viaţa mea am participat la acest marş şi a fost un lucru extraordinar pentru mine pentru că eu nu m-am lovit încă de aceste probleme politice care există, fiindcă am trăit mult în străinătate, unde oamenii nu mai sunt aşa. Ei cred în dragoste şi punct. Am avut foarte multe de învăţat. Despre legile din România, despre referendumul Coaliţiei pentru Familie. În momentul în care i se iau drepturile omului de a iubi, de a trăi liber, prin nişte hărtii şi nişte legi, nu am cum să fiu de accord. 

Nici nu mai e vorba de politică şi de reguli. Este vorba de esenţa noastră. Cred că trebuie să ne concentrăm spre alte lucruri cu adevărat importante care ar putea fi schimbate în această ţară.

Tu crezi în Dumnezeu? Cum te raportezi la El?

Dumnezeu este entitatea divină în care credem cu toţii. Biserica este o entitate creată de oameni. Iar aceasta a creat reguli, la fel cum creează orice altă entitate care lucrează cu oameni. Pentru că România este o ţară ortodoxă şi oamenii merg frecvent la biserică, au început şi ei să creadă în toate aceste reguli, nu în regulile pe care mi-ar plăcea să le descopere ei alături de Dumnezeu. Eu cred în El şi în toţi aceşţi şapte ani, de când am descoperit că pot să iubesc şi o femeie, dar şi un bărbat foarte mult, căutările mele s-au îndreptat foarte mult către Dumnezeu decât către orice altceva. 

Eu am fost la şamani, am fost în Peru, în China, în SUA, la preoţi. Eu am fost pe vârf de munte în România la un călugăr căruia i-am căzut în genunchi şi i-am cerut iertare. I-am spus: „Părinte, eu cred că păcătuiesc“. Dar asta simt eu, iar în momentul în care iubesc, mă rog la Dumnezeu să nu mă lase s-o fac dacă e greşit. Dar eu simt că El este alături de mine, că iubeşte cu mine. 

Şi acest om a pus mâna pe capul meu şi mi-a zis: „Şţii că între mine, care trăiesc aici, în pustietate şi între tine nu este nicio diferenţă? Eu sunt la fel de păcătos precum eşti tu, tu eşti la fel de sfânt precum sunt eu. Dumnezeu ne iubeşte la fel de mult şi pe tine, şi pe mine. Eu am ales asta, tu ai ales asta. Doar să crezi în continuare că Dumnezeu este cu tine“. 

În acel moment am izbucnit în plâns. Mi-ar plăcea ca vocea unor asfel de călugări să se audă mai mult. Vocea acestor oameni care nu o fac pentru bani, pentru maşini, pentru încă o biserică, o fac pentru sufletele oamenilor. Şi de aici încolo nu am mai căutat. Am ştiut atunci răspunsul. Şi anume că tot ceea ce contează este conexiunea mea cu Dumnezeu.

Au fost foarte multe voci din mediul online care ţi-au contestat victoria. Ce le răspunzi? 

Eu nu am ascuns nicio clipă faptul că am fost patru ani coregraful emisiunii „Vocea României“, că am colaborat cu ProTV-ul. Eu am fost angajat atunci de o echipă străină, au existat atunci nişte schimbări în conducerea ProTV. Am colaborat pentru scurt timp cu Pro-ul, pentru că am plecat apoi din ţară. În momentul în care eu m-am înscris la „Românii au talent“, echipele erau total schimbate, nu mai erau oamenii pe care eu i-am cunoscut în ProTV.  Cât priveşte faptul că sunt dansator profesionist, ei bine,  „Românii au talent“ este un concurs de talente care de-a lungul timpului a devenit cumva un concurs de cazuri sociale. M-am înscris în competiţie pentru că este cea mai mare scenă din România pe care să-ţi expui arta, iar eu am sărit peste acest pas. Eu am făcut multe lucruri din punct de vedere profesional, am călătorit foarte mult şi n-am avut ocazia să mă fac cunoscut românilor. Nici nu m-am gândit că voi câştiga. Eu mi-am dorit doar să fiu acolo şi să-mi transmit mesajul. Să mă fac auzit. Că s-a şi întâmplat să câştig este un dar pentru care sunt foarte recunoscător.

Ai donat premiul de originalitate Biancăi Badea, cea care a câştigat locul II. De ce?

Eu m-am gândit să fac asta din momentul în care am fost anunţat drept câştigător, eu am anunţat acest lucru chiar în momentul în care am primit premiul. M-am simţit binecuvântat pentru faptul că am câştigat ambele premii şi acesta a fost primul meu gând. Oricum, eu cred în a dărui şi fac din asta o filosofie de viaţă. Cu cât dăruieşti mai mult, cu atât primeşti mai mult. Cu cât ajuţi mai mult, cu atât eşti mai mult ajutat. Cred că asta este cel mai frumos lucru. Este mult mai frumos să dăruieşţi, iar atunci când am făcut acest cadou, am fost mai fericit decât atunci când am ţinut cecul în mână. În Bianca Badea mă văd şi pe mine. Exersează foarte mult, petrece foarte mult timp în sala de dans şi ştiu câtă muncă stă în spatele unei coregrafii care trebuie să iasă perfect. Foarte multe ore muncite în sala de dans. M-a inspirat foarte mult. Am auzit povestea ei în cadrul emisiunii şi am simţiti din suflet să fac asta. Am vrut să aibă un pic de ajutor în a porni către drumul ei în viaţă.

Ce planuri ai pentru viitorul apropiat?

Fac ce am făcut şi până acum. La începutul anului am lansat un proiect complex care include şi muzică şi dans şi vlogging. În momentul de faţă, pentru că „Românii au talent“ mi-a schimbat viaţa, continui să fac show-uri prin ţară. Show-urile mele sunt dedicate cluburilor şi festivalurilor. Voi face şi un turneu naţional de workshop-uri de dans în care voi învăţa copiii şi tinerii şi toţi cei care vor vrea să înveţe să danseze tot ce ştiu şi eu. Cu atât mai mult cu cât îmi doresc să mă întâlnesc cu oamenii care au crezut în mine şi m-au votat să câştig acest concurs.