INTERVIU Jean Marc Vallée, regizorul seriei HBO „Sharp Objects“: „Materialul a fost înfricoşător pentru mine. A fost cel mai dificil show“
0
Regizorul şi producătorul canadian Jean Marc Vallée (55 de ani) a vorbit despre proiectele sale de suflet din televiziune, serialele HBO „Sharp Objects/ Obiecte ascuţite“ şi „Big little Lies/Marile minciuni nevinovate“, care se bucură şi de aprecierea publicului şi a criticilor.
Jean Marc Vallée este omul din spatele serialului „Big Little Lies“, recompensat cu două trofee Primetime Emmy pentru Cel mai bun regizor şi Cea mai bună miniserie. Regizorul, cunoscut şi pentru filmele „Dallas Buyers Club“ şi „Café de Flore“, revine cu o nouă producţie TV, „Sharp Objects“, care marchează şi primul rol în televiziune al actriţei Amy Adams, de cinci ori nominalizată la Oscar.
Bazată pe primul roman al scriitoarei Gillian Flynn (producător executiv al serialului), miniseria „Sharp Objects/Obiecte ascuţite“, care este deja pe HBO şi pe HBO GO, spune povestea Camillei Preaker, o jurnalistă care lucrează la ziarul „St. Louis Chronicle“. După o copilărie dificilă, Camille se mută din oraşul său natal, Wind Gap, însă editorul ei o trimite înapoi pentru a scrie despre dispariţiile suspecte a două fetiţe. Odată cu întoarcerea în micul oraş şi în casa mamei sale, Camille revine la vechile obiceiuri autodistructive.
Într-un interviu obţinut de „Adevărul“ cu ajutorul HBO România, Jean Marc Vallée a dezvăluit de ce a fost speriat când i s-a propus să se implice în realizarea „Sharp Objects“, care sunt cele mai fascinante aspecte ale serialului şi de ce a fost cel mai dificil proiect la care a lucrat. De asemenea, cineastul a subliniat că nu îi este teamă să lucreze cu femei puternice şi inteligente, chiar dacă este o adevărată provocare şi uneori există certuri.
Ce părere ai avut prima oară când ai fost abordat pentru a lucra la o adaptare după cartea lui Gillian Flynn?
Jean Marc Vallée: Este un text ca de Tennessee Williams care a luat acid, steroizi, LSD. Şi, această lume pe care a creat-o, şi acest personaj, Camille, nu am mai citit, văzut, auzit, cunoscut pe nimeni care să fie aşa. De aceea am fost speriat, să ştiţi, să o însoţesc pe Amy în proiect. A fost o invitaţie de la Amy – aveam un proiect împreună (despre Janis Joplin) care nu s-a concretizat. Şi apoi a primit această ofertă, mi-a trimis cartea şi a zis: „Vrei să vii să te joci cu mine în această groapă cu nisip?“ Nu mai lucrasem în televiziune până atunci – când ea a venit la mine, „Marile minciuni nevinovate“ nici nu începuse. Când am semnat contractul pentru „Obiecte ascuţite“, urma să fie primul meu show TV. Şi apoi, oops. Reese Witherspoon a intrat şi ea în joc şi ce era să fac? Ce puteam să fac? I-am spus că terminăm „Demolition“ şi că o să filmez „Obiecte ascuţite“ în anul următor. Şi ea mi-a zis: „Anul viitor? Grozav. Am ceva pentru tine“. I-am spus lui Reese: „Pot să fac primul episod şi episodul doi – nu pot face tot“. Ea a zis: „Nu, vino să faci tot!“ I-am zis: „Nu pot, tocmai am semnat pentru opt episoade din «Obiecte ascuţite»“. Apoi am început „Marile minciuni nevinovate“ şi ulterior nu am putut să renunţ după primele două episoade. Adică, e la fel ca la un lungmetraj. Nu vrei să renunţi, nu vrei să îi abandonezi pe actori şi pe personaje. Nu am vrut să renunţ şi să las alt regizor să se ocupe de restul. „Marile minciuni nevinovate“ a devenit altceva. Era o mini-serie TV. Şi, m-am gândit, dacă e doar pentru un an, şapte episoade, aş putea face asta. Dar două unul după altul? E o nebunie. E ca şi cum aş fi alergat în două maratoane şi de aceea sunt epuizat. Dacă te uiţi la toate episoadele din „Sharp Objects“ devine aproape un lungmetraj.
Eşti sigur că le poţi vedea pe toate, fără oprire? Au un impact atât de puternic...
Tocmai am făcut asta. M-am uitat fără oprire de la primul la al optulea episod, cu echipa mea de monteuri. Şi acum facem mici modificări. E o experienţă interesantă de binging, da. Desigur, încă ne aflăm în această zonă creativă, unde ne dorim să fim creativi şi concentraţi, şi nu fac binging de parcă aş fi un spectator, mă uit la ele de parcă încă mai creez. Cum putem să îmbunătăţim produsul? Ah, această muzică din episodul al doilea, hai să o repetăm în episodul al şaptelea datorită acestui element.
Nu mi-e teamă să lucrez cu aceste femei puternice şi inteligente. Şi e o provocare, în unele momente, şi avem certuri şi discuţii în contradictoriu. Dar învăţăm să lucrăm împreună, să dansăm şi să ne respectăm unul pe celălalt. Jean Marc Vallée, regizor şi producător
Cum ai descrie acest show? Există elemente de horror gotic, de thriller.
Avem această anchetă, crime misterioase – cine naiba face aceste lucruri unor fetiţe. Şi apoi mai avem încă un mister – această femeie este un mister. Ce ţi s-a întâmplat? De ce faci asta? De ce te porţi în acest fel? Faci lucruri grozave, iubesc modul în care gândeşti şi vorbeşti. Felul în care foloseşti cuvintele, pentru a vindeca şi pentru a face rău. Aceste două elemente într-un singur proiect erau cu adevărat ceva. Chiar e ceva.
Amy Adams a spus că ea crede că eşti incredibil atunci când spui poveşti despre durerea femeilor. Crede că modul în care povesteşti durerea este foarte atrăgător. Că într-un fel te învârţi în jurul durerii, dar apoi ajungi în centrul ei. Cred că oricine a văzut „Marile minciuni nevinovate“ ştie asta şi, evident, faci acelaşi lucru şi în „Sharp Objects“.
Nu eu sunt cel care a creat aceste două proiecte. „Marile minciuni nevinovate“ a fost un roman şi apoi a devenit al lui David E. Kelley, iar „Obiecte ascuţite“ a fost al lui Gillian Flynn. Apoi a devenit al lui Marti Noxon şi al celorlalţi scenarişti. Înţeleg ce spune ea, dar eu sar în proiect atunci când scenariile există deja. Aceste romane există deja. Dar nu mi-e teamă să lucrez cu aceste femei puternice şi inteligente. Şi e o provocare, în unele momente, şi avem certuri şi discuţii în contradictoriu. Dar învăţăm să lucrăm împreună, să dansăm şi să ne respectăm unul pe celălalt. Dar acest show a fost cel mai dificil – a fost mai dificil decât „Marile minciuni nevinovate“.
Amy a fost atât de curajoasă şi temerară să accepte să fie dezbrăcată în acest fel. Literalmente şi metaforic dezbrăcată. Este o mare provocare pentru ea şi sunt convins că a fost la fel de speriată ca mine. Eu nu am mai cunoscut acest personaj până acum şi nu am putut empatiza cu ea, şi mi-a fost teamă că nu o pot ajuta, că nu o pot ghida sau că nu îi pot fi regizor Jean Marc Vallée, regizor şi producător
În ce mod a fost mai dificil?
Din cauza conţinutului. Eram speriat de proiect şi am vrut să mă pregătesc şi să îmi fac tema pentru acasă mai conştiincios şi să am parte de mai multă pre-producţie, dar toţi ceilalţi erau deja gata. Aşa că am zis: în regulă, o să fac asta, şi, chiar dacă nu sunt atât de pregătit pe cât mi-aş dori, hai să avem încredere în proces. Avem actori grozavi, un material grozav. Şi odată ce am început, am învăţat să lucrăm împreună, ne-am descoperit ritmul. Dar materialul încă era înfricoşător pentru mine. Şi Amy a fost atât de curajoasă şi temerară să se confrunte cu el, să accepte să fie dezbrăcată în acest fel. Literalmente şi metaforic dezbrăcată. Este o mare provocare pentru ea şi sunt convins că a fost la fel de speriată ca mine. Eu nu am mai cunoscut acest personaj până acum şi nu am putut empatiza cu ea, şi mi-a fost teamă că nu o pot ajuta, că nu o pot ghida sau că nu îi pot fi regizor.
A existat totuşi ceva în Camille cu care ai putut empatiza? Amy este sigură că există unii oameni care vor putea empatiza cu ea într-o mare măsură.
Da. În timp ce citeam cartea, îmi doream să iubesc personajul. I-am îmbrăţişat scopul, misiunea, pentru că avea un anumit fel de-a fi – vocea ei interioară a fost cel mai mare atu al cărţii, din punctul meu de vedere. Felul în care vorbeşte despre ea însăşi, această sinceritate, acest curaj, dar şi viaţa ei sexuală şi problemele ei. Felul în care vorbeşte despre mama ei. Familia ei. Problemele cu alcoolul. Aşa că aceasta a devenit pentru mine frumuseţea din întreg întunericul. Am găsit frumuseţea acolo. Şi mi-a plăcut atât de mult de ea încât îmi doream s-o ajut. Apoi, când era pe cale să ia decizii proaste, simţeam să îi spun: nu face asta. Şi cu toate astea, le face.
Monologul interior al Camillei este o parte integrală a cărţii. Cât de dificil a fost să încerci să o aduci la viaţă pe ecran?
Scenariştii au decis să nu folosească un voice-over. Nu mi-a venit să cred. Când am citit cartea, am înţeles ce se întâmpla acolo. Apoi am început să citesc scenariile şi i-am întrebat pe scenarişti unde este voice-over-ul. Ascultaţi-mă, oameni buni, acesta este motivul pentru care iubesc cartea. Vreau să o aud pe această fată vorbind. Aici este tot farmecul, la modul în care ea vorbeşte despre ea şi despre lume. Unde este? Desigur că au folosit calitatea principală a gândurilor ei şi au transferat-o în dialog şi în acţiunile ei, dar eu mă gândeam că să faci asta este sinucidere curată. Dar apoi am găsit această soluţie: ca voice-over-ul să devină un voice-over vizual. Hai să intrăm în mintea ei, hai să vedem cum gândeşte. La ce se gândeşte. Ce visează. De ce se teme. Coşmarurile ei; deci scurte flash-uri vizuale din trecut, fără sunet.
Acestea mi s-au părut foarte asemănătoare cu scenele de flashback ale lui Nicole Kidman din „Marile minciuni nevinovate“.
Exact. Dar am făcut acest lucru aici de 10 ori mai mult decât în „Marile minciuni nevinovate“. Pentru că această soluţie serveşte întreaga poveste şi personajul, aşa că aveam nevoie ca aceste flash-uri să meargă în mintea ei şi să înlocuiască acel voice-over. Şi acum avem acest mister, când ajunge la motel în primul episod, stă pe marginea căzii şi apa cade şi se uită la toaletă. Şi există un cadru strâns cu toaleta. De ce te uiţi la toaletă? Şi apare un flash cu Draino (produs de curăţat). Bărbaţi care împing un cărucior şi Draino. Şi ea îşi mută privirea în altă parte, vezi o picătură de sânge. Şi tu te întrebi: ce naiba se întâmplă? Şi apoi se uită în oglindă şi ai impresia că nu mai e ea. Şi te întrebi: ce am văzut? Era altcineva? Nu ştim încă. Dar ne dăm cu toţii seama că trebuie să fim atenţi. Totul se întâmplă prea rapid. Chiar am văzut ce am văzut? Şi apoi ia un ac şi îşi pune acul acolo, între deget şi unghie. Şi te gândeşti: au, nu face asta, ce faci? Deci, are toate aceste flashuri pe care le vedem. Dar mai are şi obsesia ei pentru cuvinte. Gillian folosea cuvinte ca să descrie această obsesie în carte, de exemplu „am simţit fusta, fusta pulsându-mi pe picior“. Deci am găsit această soluţie în care, atunci când nu suntem în punctul ei de vedere, e în regulă, nu există cuvinte, dar apoi ajungem în punctul ei de vedere, câteodată, ea, când simte un cuvânt pulsând pe ea, ajunge să vadă cuvântul în realitate. Deci atunci când loveşte portbagajul maşinii ei, există cuvântul „murder“ acolo. Dar când vezi maşina din altă perspectivă, cuvântul „murder“ nu este scris acolo. Şi apoi, 40 de minute mai târziu, când se dă cu ruj, pe cale să îşi vadă mama din nou după mulţi ani, în drum spre casă bea puţină votcă, se priveşte, se gândeşte din nou…un flash rapid. „Murder“ din nou. Acum ştim că îl vedea şi că se gândea la el, chiar dacă totul e foarte rapid. Prima oară te întrebi dacă ai văzut bine. A fost un cuvânt? Era doar o senzaţie. Şi acum că se întâmplă a doua oară, îl putem citi.
Îmi place să cred că e vorba doar despre imaginaţie, pentru că lucrurile astea sunt prea ciudate şi prea întunecate pentru a fi reale. Dar Gillian Flynn reuşeşte să exploreze întunecimea şi să pătrundă în ea Jean Marc Vallée, regizor şi producător
Ai spune că acesta este un show la care oamenii trebuie să fie atenţi? Şi să nu se uite pe Instagram în timp ce se uită la el?
Da. Câteodată, dacă clipeşti, sau dacă te uiţi la el în timp ce mănânci, vei rata detalii.
Ştiu că muzica a jucat un rol important în „Marile minciuni nevinovate“ şi pare că se întâmplă la fel în acest show. Ştiu şi că există un nume special pentru asta, pentru instanţele în care publicul aude acelaşi lucru pe care îl aude şi personajul.
Se numeşte muzică diegetică. Atunci când personajele aud şi ele muzica se numeşte diegetică, iar atunci când nu aud, se numeşte muzică extra diegetică. Asta e una dintre obsesiile mele atunci când încep un proiect – să găsesc personajele care vor fi vehicule pentru muzică. Mi-a fost greu cu Camille. Ea află din ce în ce mai mult despre acea persoană prin muzică şi prin lumea ei muzicală. Şi învaţă să aprecieze acea muzică. La fiecare proiect, încerc să pun muzica în poveştile personajelor, ca ei să pună singuri muzica şi aşa eu nu simt că perturb povestea cu muzică. Într-un fel face ca totul să pară mai transparent. Ei îşi pun muzica şi noi o ascultăm.
Celălalt lucru care se observă este atmosfera oraşului. Crezi că povestea aceasta ar fi putut avea loc în altă parte?
Nu, are loc între Midwest şi Sud, dar este mai aproape de Sud şi totul este foarte cald şi cultura este sudistă. Acest loc este unic şi lucrul ăsta îi este caracteristic lui Gillian. Şi ea este de acolo şi a vorbit despre ceva ce ştia şi de aceea se simte atât de real şi de autentic. Şi Gillian este mamă a doi copii şi este foarte drăguţă şi apoi scrie aceste poveşti precum „Gone Girl/ Fata dispărută“ şi aceasta; lucrul ăsta te face să îţi doreşti să afli mai multe despre ea. Şi mă întreb: există lucruri despre care nu vorbeşte, de unde vin lucrurile astea pe care le scrie? Îmi place să cred că e vorba doar despre imaginaţie, pentru că lucrurile astea sunt prea ciudate şi prea întunecate pentru a fi reale. Dar ea reuşeşte să exploreze întunecimea şi să pătrundă în ea. Nu se teme de ea ca scriitoare, ca artistă, iar Amy a răspuns şi ea din plin la acest material. Cu toate aceste femei – Patricia, Amy, Gillian, Eliza – există un fel de fascinaţie pentru un tip de întuneric. Şi pentru a prezenta şi a le oferi lumii pe aceste femei care nu vor fi drăguţe. Nu vor fi perfecte.
Ţi se pare că ai reuşit să lansezi aceste seriale la momentul perfect, având în vedere contextul şi aceste teme pe care le abordează?
Ştiu – sincronizarea e nebună, aşa cum a fost şi cu „Marile minciuni nevinovate“. Putem poate explica o parte din succesul avut de „Marile minciuni nevinovate“ prin sincronizarea bună. Şi iată încă un proiect cu femei puternice şi femei care nu se tem să îşi asume diferenţele, chiar dacă au un trecut care implică abuzul. Şi acesta este lucrul trist, partea care îţi frânge inima la întregul proiect – trecutul abuziv dintre ele, care se transmite de la generaţie la generaţie. Dar se pare că mişcarea Me Too a contribuit la o parte din succesul „Marile Minciuni Nevinovate“. Sau poate să o vezi pe Nicole Kidman în acea situaţie, jucând o femeie abuzată, şi modul în care a jucat, care îţi frânge inima, şi interpretarea ei au contribuit la această mişcare.
Deci amândouă se hrănesc una pe cealaltă, da, şi ne oferă un mod de a vorbi despre aceste lucruri care se petrec în viaţa reală.
Există ceva interesant la proiectul de faţă, totuşi – violenţa nu este făcută de bărbaţi. E vorba de o femeie împotriva alteia.
Se încarcă comentariile...
