INTERVIU Nik Wallenda, acrobat: „Viaţa e acolo sus, pe sârmă, iar restul e doar aşteptare“

Nik Wallenda (35 de ani), „Regele mersului pe sârmă“, va încerca să facă faţă vânturilor din Chicago, într-o cascadorie extrem de periculoasă, legat la ochi şi fără plasă de siguranţă sau ham. Evenimentul denumit „Nik Wallenda deasupra oraşului Chicago“ va putea fi urmărit în direct la Discovery Channel, luni, 3 noiembrie, de la ora 02:00 şi în reluare, în aceeaşi zi, de la ora 20:00.

Urmând de mic paşii străbunicului lui, acrobatul Nik Wallenda s-a considerat mereu un om binecuvântat că poate realiza cascadorii periculoase, impunându-şi provocări care pentru o persoană obişnuită ar putea semăna cu coşmaruri. Pentru el, teama e o formă de respect şi o oportunitate de a transforma gândurile negative în impulsuri pozitive. Iar pentru aceasta apelează mereu la credinţă şi nu doar la competenţele tehnice. Duce tradiţia mersului pe sârmă mai departe şi, deşi are doar 35 de ani, simte că momentul retragerii e departe de prezent, în ciuda nenumăratelor recorduri pe care le deţine. Despre ultima cursă pe care şi-o propune, despre influenţa străbuniculului său şi despre pericolele la care se expune, Nik Wallenda a povestit în cadrul unui interviu pentru „Adevărul“.

„Adevărul“: Credinţa joacă un rol foarte important în pregătirea ta şi în modul în care faci faţă fiecărei provocări cu care te confrunţi. Ne poţi povesti câte ceva despre rolul credinţei în pregătirile tale?

Nik Wallenda: Credinţa joacă un rol uriaş în viaţa mea, indiferent dacă sunt acolo sus, pe cablu, sau nu. Credinţa este sursa mea de putere şi de calm, atunci când fac astfel de lucruri. De fapt, oricând mă aflu într-o situaţie stresantă, indiferent dacă discut cu unul dintre copiii mei adolescenţi sau merg pe cablu, mă bizui pe credinţa mea ca să ajung cu bine până la capăt. Mersul pe cablu e un aspect important al vieţii mele. E greu de înţeles pentru cei care nu au crescut în familia mea, dar străbunicul meu spunea că viaţa e acolo sus, pe sârmă, iar restul e doar aşteptare. Pentru familia noastră, mersul pe sârmă înseamnă viaţă. E ceva absolut firesc pentru noi. În familia mea sunt 15 persoane care merg acum pe sârmă, inclusiv cei trei copii ai mei. Credinţa e o prelungire a vieţii mele şi joacă un rol extrem de important în viaţa mea - probabil cel mai important.

Străbunicul despre care vorbeai a murit în 1978, după ce a făcut o cursă similară. E un motiv în plus ca traversarea din Chicago să fie un moment deosebit pentru tine?

Străbunicul meu, Karl, este un exemplu extraordinar pentru mine. Poate cel mai important. Tot ceea ce fac, fac datorită lui. El este cel care a deschis pentru mine acest drum. Şi da, străbunicul meu şi-a pierdut viaţa în timpul unei traversări pe un cablu întins între doi zgârie-nori. La un moment dat, eu m-am dus în acel loc şi am refăcut cursa în care el şi-a pierdut viaţa. Am făcut acea cursă alături de mama mea, cu câţiva ani în urmă. Cred că era prin 2010 sau 2011 - şi am parcurs exact acelaşi traseu ca şi el. Străbunicul rămâne cu siguranţă o sursă de inspiraţie extraordinară pentru mine şi sunt ferm convins că datorită lui fac ceea ce fac acum. Nu ca să-l depăşesc, ci ca să-l scot cu atât mai mult în evidenţă. Mi-a venit ideea cu cursa mea pe cablu din Chicago pentru că mă atrage foarte tare titulatura acestui loc supranumit „Oraşul Vânturilor“. S-ar spune că majoritatea acrobaţilor pe sârmă nici n-ar vrea să se apropie de un astfel de loc, dar mie tocmai ideea asta mi s-a părut extrem de atrăgătoare. Îmi place să-mi lansez propriile provocări.

Pentru familia noastră, mersul pe sârmă înseamnă viaţă Nik Wallenda, acrobat

Ce viteză avea cel mai puternic vânt cu care te-ai confruntat vreodată şi la ce te aştepţi în această privinţă, pentru cursa din Chicago?

Am mers pe cablu înfruntând vântul care bătea cu 193 kilometri pe oră, în timpul unui antrenament într-un mediu sigur. Mă antrenez tot timpul în condiţii de vânt cu viteze de la 110 până la 145 kilometri pe oră. Cursa are loc în Chicago, e greu de zis ce ne aşteaptă acolo. Evident, nimeni nu poate controla vremea. Nu putem decide noi ce va face Mama Natură, dar dacă vântul va sufla cu peste 80 kilometri pe oră, nu voi urca pe cablu. Merg pe sârmă de când aveam doi ani, deci mă pricep foarte bine la aşa ceva. Mă simt în largul meu chiar şi în condiţii oarecum extreme. În timpul traversării Marelui Canion, am fost lovit de vânturi de 77 kilometri pe oră. Sigur, la fel de dificilă a fost şi traversarea pe deasupra Cascadei Niagara, unde, în plus, din cauza umezelii, vizibilitatea era foarte redusă.

Aşa încât antrenamentul meu special pentru cursa din Chicago nu se concentrează neapărat asupra vântului, ci mai degrabă asupra modului cum va fi montat cablul. Dacă am un cablu instalat corect, ştiu că pot să înfrunt şi vânturi foarte puternice. Partea care schimbă cu adevărat o cursă este modul în care e instalat cablul. Dacă am sub picioare un cablu stabil, sunt convins că pot să fac traversarea fără probleme. În plus, ştiu că, dacă mi se întâmplă ceva, pot imediat să mă las în mâini şi să mă ţin bine de cablu. Străbunicul meu şi-a pierdut viaţa fiindcă acel cablu nu a fost montat cum trebuia. Nu era suficient de stabil, aşa că s-a mişcat sub picioarele lui şi el a fost nevoit să se lase jos, pe cablu, ca să fie în siguranţă. Asta învăţăm toţi să facem pe cablu, încă de mici: dacă ai vreo problemă, te laşi jos şi te ţii de cablu. Străbunicul meu a procedat corect, dar nu mai avea forţa să se ţină de cablu.

Cursa este împărţită în două părţi, iar una dintre ele va fi parcursă în timp ce eşti legat la ochi. E ceva ce ţi-ai dorit dintotdeauna să faci?

Partea în care merg cu legat la ochi, ca şi cea în care merg pe cablul în pantă, este o provocare pe care mi-am propus-o din proprie iniţiativă. Voi urca pe un cablu înclinat la 15 grade. Ideea de a mă lega la ochi mi-a venit fiindcă anul trecut mi-am făcut o operaţie Lasik pentru ochi. La momentul respectiv am început să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă mi-aş pierde vederea. Aş fi nevoit oare să mă retrag? Am avut o strămătuşă căreia i-a fost amputat un picior, fiindcă avusese cancer, dar şi-a pus o proteză şi a continuat să meargă pe sârmă până când s-a stins din viaţă. M-am întrebat şi eu dacă aş fi în stare să mai merg pe sârmă fără să văd, aşa că am început să merg cu ochii închişi. Pe măsură ce continuam să mă antrenez aşa, mi-am dat seama că deveneam tot mai sigur pe mine, am început să-mi forţez limitele şi mi-am rugat echipa să mă împingă de la spate, la propriu. Chiar şi în astfel de condiţii stresante am reuşit să mă menţin pe cablu şi m-am gândit că e un câştig extraordinar. Deviza mea în viaţă e formată din trei cuvinte: „Nu renunţa niciodată“. Şi îmi doresc să-i inspir şi pe alţii, să-i conving să nu renunţe niciodată. Pentru asta trebuie să ne forţăm mereu limitele. Dacă vreau să fiu o sursă de inspiraţie pentru alţii, trebuie să le dau un exemplu bun de urmat.

Nik Wallesa va parcurge distanţa dintre doi zgârie-nori legat la ochi FOTO Discovery

Câţi membri ai acestei familii decid să nu meargă pe acest drum. Există în familia voastră şi situaţii în care, discutând cu cei apropiaţi, le spui că poate o astfel de cursă nu e pentru ei?

Toţi cei din familia noastră încearcă să facă asta. După cum spuneam, eu am trei copii, care acum au între 11 şi 16 ani. Toţi trei merg pe sârmă. Niciunul dintre copiii mei nu s-a arătat interesat să-şi facă din asta o meserie, dar toţi sunt foarte buni acolo, sus, pe sârmă. Toţi trei îşi doresc să meargă la colegiu şi să pornească apoi în alte direcţii, iar eu, ca părinte, îi susţin din tot sufletul şi sunt foarte mândru de ei, fiindcă iau decizii care le aparţin. De fapt, asta am făcut şi eu. Părinţii mei chiar m-au încurajat să fac altceva în viaţă, dacă îmi doresc, dar eu mă simţeam foarte atras de mersul pe sârmă. N-am putut să mă îndrept într-o altă direcţie, ci exact asta mi-am dorit să fac.

Există însă şi membri ai familiei noastre care fac altceva. Unii nu merg pe sârmă deloc. De exemplu, un străunchi al meu a participat la piramida umană de şapte persoane care s-a prăbuşit în 1962 la Detroit, în Michigan. Ceilalţi au căzut, dar el a fost singurul care a rămas în picioare, pe cablu. I-am văzut pe ceilalţi prăbuşindu-se. Doi dintre ei au murit, iar unul a rămas paralizat. După trei luni, unchiul meu a urcat din nou pe cablu şi a reînceput repetiţiile. De această dată mai jos, cam la 3 metri deasupra solului. În timpul repetiţiilor, au alunecat de pe sârmă şi au căzut cu toţii, inclusiv el. Şi-a pierdut toţi dinţii, fiindcă s-a lovit cu maxilarul de cablu. Şi în acel moment a decis că nu se va mai urca niciodată pe sârmă. Şi-a ales un alt drum în viaţă, a devenit învăţător. Din povestea străbunicului meu am învăţat că nu rămânem veşnic atât de tineri şi de puternici pe cât ne place să credem. Am învăţat că există o vârstă la care trebuie să ne retragem. Am spus deja că pe la 45 sau 50 de ani vreau să mă orientez în altă direcţie.

Ai anumite superstiţii de care ţii cont în ziua respectivă? De pildă, mănânci ceva anume?

Nu, câtuşi de puţin. Toţi cred că am superstiţii - şi mulţi sportivi sau artişti din branşă chiar au. Dar nu e cazul meu. Eu mă bazez doar pe credinţa mea şi pe antrenamentele pe care le fac. În plus, meditez şi mă pregătesc mental pentru cursă. Poate pare greu de crezut, dar în acest punct al carierei mele, fiindcă merg de atâta vreme pe sârmă, mai important este aspectul mental decât cel fizic. Trebuie să-mi controlez gândurile şi mintea până în ultima clipă, înainte de eveniment. Sigur, te năpădesc tot felul de gânduri. În fond, mergi pe un cablu întins la aproximativ 180 metri în aer, te întrebi cât de tare o să bată vântul şi cum va fi vremea.

Nick Wallesa pe sârmă FOTO Discovery

Ce va face familia ta în timpul cursei?

Copiii mei probabil că vor juca jocuri video, dar vor fi cu toţii acolo, să mă vadă. Toţi mă sprijină în ceea ce fac, din tot sufletul. Dacă ei n-ar fi de faţă, cred că mi-ar fi mult mai greu. Am nevoie de sprijinul lor. Copiii mei s-ar speria groaznic dacă n-ar putea fi de faţă, cred că s-ar gândi că e ceva în neregulă. Au asistat la toate cursele mele, la fiecare eveniment pe care l-am organizat, deci li se pare absolut normal.

La ce vârstă consideri că vei fi prea bătrân, fizic vorbind, ca să mai faci o asemenea cursă?

Nu cred că vârsta e factorul decisiv, ci forma fizică. Există oameni care pot să reziste 50 de minute ţinându-se pe cablu, deci mă depăşesc. Se pot ţine de cablu şi o oră întreagă, deşi au 65 sau 70 de ani, deci cred că importantă este nu atât vârsta, cât condiţia fizică. Am fost şi sunt un norocos în carieră. Sunt singurul om din lume care a mers pe sârmă pe deasupra Cascadei Niagara şi singurul om din lume care a traversat pe sârmă Marele Canion. Deţin opt recorduri mondiale Guinness pentru tot felul de reuşite. Vreau să mă retrag în punctul de vârf al carierei mele. Mă întreb când va fi acest moment şi mă tot zbat să găsesc răspunsul. Am doar 35 de ani şi deja am realizat foarte multe în viaţă. Nu vreau să mă laud, dar simt că am fost binecuvântat.

Frica de înălţime e o chestiune de bun-simţ. Eu numesc această teamă „respect“ Nik Wallenda, acrobat

Ce i-ai spune cuiva care se teme de înălţimi?

Cred că e o chestiune de bun-simţ. Frica de înălţime e o chestiune de bun-simţ. Eu am făcut lucruri pe care nu le-a mai făcut niciun alt om din lume, la înălţimi foarte mari. Dar când ajung la marginea unei clădiri de zece etaje şi mă uit în gol, inima îmi bate mai repede. Eu numesc această teamă „respect“. Respect faptul că, dacă trec de marginea respectivă, risc să-mi pierd viaţa. Pot să mor sau să mă rănesc grav. Deci cred că important este cum alegem să privim noi lucrurile. Putem să numim această stare „frică“ şi să nu ne apropiem câtuşi de puţin de acea margine. Sau putem s-o numim „respect“ şi să ne spunem că, dacă stăm dincolo de margine, la o distanţă sigură, totul va fi bine. Eu încerc să-mi schimb modul de a gândi şi încurajez pe toată lumea să nu se lase copleşită de gândurile negative care ni se furişează oricum în minte. Important este să contracarăm gândurile negative cu unele pozitive şi să fim pregătiţi tot timpul cu aceste riposte pozitive. Totul se reduce de multe ori la această luptă interioară, a minţii.

Pentru că fac zilnic lucruri atât de periculoase, avantajul este că trăiesc fiecare zi ca şi când ar fi ultima din viaţa mea Nik Wallenda, acrobat

Mai apuci să te bucuri şi de experienţele obişnuite, de zi cu zi? Hobby-uri, viaţă de familie, lucruri care să nu aibă niciun fel de legătură cu mersul pe sârmă?

Da, sigur. Aş spune că principalul meu hobby în viaţă e să stau cu copiii şi cu familia mea. Joc fotbal cu băieţii, dar facem şi alte sporturi. Îmi place să petrec cât mai mult timp cu ei şi să facem de toate, ca orice familie obişnuită: mergem la film, jucăm mini-golf şi alte asemenea. Sunt un familist convins. Pentru că fac zilnic lucruri atât de periculoase, avantajul este că trăiesc fiecare zi ca şi când ar fi ultima din viaţa mea. Asta mă ajută să-mi apreciez cu atât mai mult familia.

Te-ai gândit vreodată să faci şi altceva, în afară de mersul pe sârmă? Dacă ar fi să faci o altă meserie, care ar fi?

Da, categoric. Deja lucrez ca vorbitor motivaţional şi îmi place foarte mult. De asemenea, îmi place munca fizică. În adolescenţă am lucrat într-un restaurant, am servit la mese. Deja debarasam mese la 15 ani. Am fost o vreme chiar managerul unui restaurant şi, cum îmi place ideea de afacere în general, am explorat şi alte direcţii. Am fost la un pas de a merge la Medicină, ca să devin pediatru. Chiar mi-am dorit să devin medic, iar de atunci mă tot gândesc să mă întorc la şcoală şi să-mi iau diploma.