Melania Medeleanu, prezentatoare de ştiri TV: „Mă supăr tare dacă mă bate cineva la şah“

Melania Medeleanu (35 de ani) păstrează intactă memoria numeroaselor partide de şah câştigate în copilărie. Zice că mai joacă şi astăzi, dar mai rar. Acum e om serios, altele sunt priorităţile proiectele de ajutorare a copiilor bolnavi sau nevoiaşi şi munca în televiziune.

În Săptămâna Mare, marţi seară, plouă. La zece fără un sfert, foaierul Teatrului Nottara se aglomerează brusc. Lumea iese de la piesa „Yentl“. Melania Medeleanu îşi ia la revedere de la o doamnă alături de care a văzut spectacolul.

Se îndreaptă către noi. Ne tutuim, ca nişte colegi de trust ce suntem, şi îi propunem să mergem la o cafenea din apropiere. Traversăm bulevardul, iar când ajungem înăuntru, Melania este tonică şi are în faţă trei feţe fleşcăite de ploaia mohorâtă. Poartă un sacou casual, de culoare închisă, o bluză galbenă şi pantaloni cadrilaţi. Câteva coliere îi stau pe gât într-o învălmăşeală atent îngrijită: unele sunt galben calm, altele, bleu, altele, roşu închis. 

În interviu, fiecare cuvânt pe care-l rosteşte se aude limpede, doar face şi cursuri de dicţie. Gestica sa este vizibil antrenată pentru a sublinia nuanţele. Povestirile îi sunt ca textele bine editate, fără balast verbal. La final, trăieşte intens momentele în care vorbeşte despre poiectele sale pentru orfani sau pentru copii bolnavi. Este atât de tonică încât s-au înviorat şi jurnaliştii. Iar până la miezul nopţii nu mai este decât o jumătate de oră.

„Weekend Adevărul“: Într-un interviu făcut colegii de la „Adevărul“ povesteai că în copilărie erai foarte ataşată de fratele tău, care era elev la liceul militar, părinţii tăi fiind cadre militare deopotrivă.

 Melania Medeleanu: Lucrau la un institut militar amândoi, da.

Am o fascinaţie pentru Revoluţia română. Mă gândesc că dacă au fost în armată...

Nicio legătură... Nicio treabă. N-am nicio poveste cu Revoluţia. Sunt două secvenţe pe care mi le amintesc eu legate de Revoluţie. Prima secvenţă este cu ai mei, care mă dau afară din cameră, „pleacă, pleacă!“, fiindcă era televizorul deschis şi se tot auzeau lucruri. La un moment dat îmi aduc aminte că au început să vină vecinii la ai mei acasă, se umpluse casa, deci era clar că era ceva în neregulă. Mi-a plăcut că m-am strecurat într-un colţ al casei şi ascultam discuţiile. Dar la un moment dat nu m-au mai văzut. Era atât de multă lume, stăteam pitită, încât nu m-au mai văzut. Dar asta era foarte clar, că se întâmpla ceva.

Era o fericire generală, bănuiesc.

 Era mai degrabă o alertă generală decât o fericire generală. Nu-i auzeam râzând. Şi nici panică nu era, dar era îngrijorare. Asta e prima poveste pe care mi-o amintesc. A doua este, nu mai ţin minte dacă e o zi anterioară celei despre care vă povesteam sau după, dar îmi amintesc că eu aveam concurs de şah la Sala Radio şi taică-meu m-a sunat să-mi spună să nu plec la concurs. „Adică să pierd prin neprezentare?! Aşa ceva nu există!“ Şi m-am urcat şi m-am dus la Sala Radio, că „eu am concurs“! Era agitaţie pe stradă. Şi când m-au văzut oamenii ăia de la Sala Radio: (cu vocea piţigăiată) „Pleacă acasăăă!“.

Aveai 11 ani atunci...

Cam aşa, da.

UN SIMULTAN ALĂTURI DE CAMPIONUL MONDIAL

Comunismul a fost o perioadă de restricţii. Te-au afectat în vreun fel?

Să ştii că a avut avantajele sale. În sensul că, neavând program la televizor, neavând computere, neavând opţiuni foarte multe, citeam şi jucam şah. Şi mă jucam. Astea erau cele trei ocupaţii de bază din viaţa unui copil la vremea aia. Şi învăţam. Că asta era viaţa, n-aveam ce face. Eu am simţit mai puţin restricţiile. E clar că părinţii noştri trăiau fie în teamă, fie în neajunsuri, dar cumva nu s-au răsfrânt asupra mea lucrurile astea pentru că, na!, eram un copil, nu aveam responsabilităţile pe care le avea mama.

Cum a început povestea asta a ta cu şahul?

Învăţătorul meu, tovarăşul Bălaşa, n-a vrut să ne mai ducă iarna în sala de sport, că răceam pe capete. Şi ne-a cumpărat, din banii lui, şahuri. Ne-a învăţat pe toţi să jucăm. În orele de sport, noi învăţam şah. Şi după aia a făcut o competiţie între noi toţi. Şi am câştigat competiţia asta, după care a fost o competiţie pe şcoală, şi am câştigat-o şi pe asta, şi-apoi era o competiţie la nivel de sector între şcoli, am câştigat-o şi pe aia, şi-ultima etapă pe care am câştigat-o a fost concursul pe municipiu. Până la municipiu, eu n-am pierdut nicio partidă. Singurele partide pe care le pierdeam erau cu tovarăşul Bălaşa, care continua să mă bată constant. Cred că cea mai importantă victorie din viaţa mea a fost prin clasa a VI-a, a VII-a, când am reuşit să-l bat pe tovarăşul Bălaşa.

De ce te-ai oprit? Ai găsit ceva mai interesant?

Cred că începusem să învăţ foarte mult pentru admiterea la liceu şi ne ocupa din ce în ce mai puţin timp şahul şi tot mai mult timp învăţatul. Şi-atunci nu poţi să ai performanţă. Ori eşti extrem de talentat, ceea ce nu era cazul meu, ori munceşti foarte mult ca să ajungi la performanţă în şah. 

Când ai jucat ultima oară şah încât să-ţi pese foarte tare dacă învingi sau nu?

Bine, am jucat acum două săptămâni şah ultima oară. Nu ştiu să pierd la şah. Adică mă supăr foarte tare dacă mă bate cineva.

Şi cum faci?

Nu mă manifest, că am învăţat să-mi controlez lucrurile astea. Ultima experienţă memorabilă a fost acum doi sau trei ani, când am jucat cu campionul mondial, Anand (n.r. – indianul Vishwanathan Anand), care a venit în ţară şi a ţinut un simultan. M-a făcut praf, dar nu aveam aşteptări. Nu-mi imaginam că am să-l bat sau că am să fac remiză. 

Ai jucat cu albele sau cu negrele? 

Am jucat cu albele. 

Cu ce-ai deschis?

Cu e4. Am partida acasă.

Şi el cu ce-a răspuns?

Dacă nu mă-nşel, a răspuns cu e5.

„AM FOST CAM BĂIEŢEL“

Şahul îţi dă o elasticitate a minţii, pe care ţi-o antrenezi, dar nu te şi izolează social, cum se mai spune?

Nu-mi vine să generalizez. N-aş spune că şahul face asta. Deloc. Aş spune că şahul îţi ocupă atât timp cât vrei să-ţi ocupe, la fel ca orice altă pasiune din viaţă. 

Dar pe tine cu ce te-a ajutat şahul în viaţă? 

Cred că m-a ajutat să nu mai fiu atât de impulsivă. Să nu mai fac prima mutare care-mi vine pe tablă. Să gândeşti înainte la consecinţe. OK, mut asta, dar ce se întâmplă? Se întâmplă asta! Şi ne oprim aici? Mulţi fac exact asta. Intuiesc sau analizează înainte prima reacţie la mutarea ta. Dar mai sunt şi altele. O mutare poate să declanşeze o mulţime de alte mutări.

Foto dreapta: La simultanul dat de marele maestru Anand, pe 28 noiembrie 2009, la Palatul Parlamentului (Mediafax)

Vorbeşti despre gândirea în perspectivă pe care ţi-o dă şahul, despre grija să nu fii impulsiv. În copilărie erai destul de arţăgoasă...  

Băieţoasă! Am avut un frate. Eu n-am avut păpuşi în copilărie. Eu m-am jucat cu avioane şi cu maşinuţe, şi m-am jucat pac-pac, şi m-am căţărat în copaci, şi am jucat leapşa şi tenis de picior, la care nu m-a bătut nimeni până în clasa a VII-a, şi trăgeam cu praştia. Practic, am fost cam băieţel.

Pare să existe o diferenţă între rigoarea şahului şi lucrul pentru care eşti cel mai bine cunoscută: televiziunea. 

Sigur că-mi place mai mult să analizez mutările pe care le fac, înainte de a le face. Dar, dacă e nevoie de o decizie de moment, nu mă retrag – iar pentru asta trebuie să mulţumesc televiziunii. Înainte, eram exagerat de calculată. 

Ai mers la Conservatorul Municipal direcţionată de părinţi?

Nu. A fost alegerea mea. Părinţii mei şi-au dat seama devreme că am o personalitate puternică. Atunci când le-am spus că o să cânt, au acceptat. A fost de-ajuns să mă lase să mă duc singură să mă-nscriu la liceu că s-au trezit cu mine la alt liceu. 

La ce liceu?

Ei mi-au spus că ar vrea să mă vadă la „Spiru Haret“, iar eu m-am dus la „Zoia Kosmodemianskaia“,

pentru că mi-a plăcut parcul de lângă şi pentru că arăta mult mai frumos clădirea.

În ce cartier ai copilărit?

În Berceni. Sunt de după blocuri! Dar la vremea aia, Berceniul avea o mulţime de copaci, şi leagăne, era un parc în toată regula. Cireşul ăla în care eu mi-am rupt pantalonii şi din care am mâncat multe cireşe nu mai există astăzi.

SCURTA CARIERĂ MUZICALĂ

Ce e acum? Magazin general?

Parcare. Toate locurile în care, pe vremea aia, eu mă dădeam sau stăteam în copaci acum sunt parcări.

Hai să revenim puţin la partea legată de Conservator. Cum de-ai ales asta?

Când eram mică, una dintre zilele mele preferate era a doua zi după Sfântul Gheorghe. Asta pentru că era ziua mamei mele şi primea foarte multe flori. Dimineaţa abia aşteptam să aud cheia în broască şi eram deja în picioare, îmbrăcată în rochiile mamei şi încălţată cu pantofii ei cu toc, adunam toate florile din toate vazele şi eram în oglindă, mulţumind publicului. Eram o cântăreaţă de succes. Abia la bis-uri m-apucam să cânt. Le povestesc asta frecvent cursanţilor mei de la public speaking, explicându-le cât de important este să-ţi imaginezi succesul înainte de a-l avea.

Ai avut feedback negativ până să mergi la Conservator? 

Lumea din jurul meu credea că sunt destul de talentată. Şi eu am crezut asta până la un punct, dar mi-am venit în fire (râde). Mi-am dat seama că am o voce interesantă, care poate fi lucrată, dar nu sunt vreo Celine Dion, nici nu arăt aşa bine, nici compromisuri nu sunt dispusă să fac, deci nu prea aveam şanse mari în domeniul ăsta.

Când ai renunţat definitiv la potenţiala carieră de cântăreaţă?

Când am intrat în televiziune. Eram în acelaşi timp la liceu, la Conservatorul Municipal şi făceam şi radio. 

LĂLĂIELI ŞI MESAJE

Ce făceai la radio?

Făceam două emisiuni: „Delta by request“ şi „Top Slow“. În vremea aceea scriam scrisori – încă se mai scriau – şi, când voiai o dedicaţie muzicală, trebuia să-l convingi pe omul de la radio că tu trebuie să asculţi piesa respectivă. Iar eu eram un corespondent fidel.

Ce-ascultai? 

La vremea aceea, era multă dramă în viaţa mea, motiv pentru care toate piesele erau foarte triste.  Apoi, am început să ascult tot mai multe emisiuni ale postului respectiv. Îmi plăcea o emisiune pe care o făcea Mihai Dinu – aşa am început să ascult Pink Floyd şi Deep Purple. Era, dintr-o dată, un alt

univers faţă de toate lălăielile de până atunci.

Lălăieli?

De la Celine Dion la Michael Bolton. 

Dar tu ce-ai cânta?

Dac-ar fi să cânt, pur şi simplu, fără să mă gândesc la semnificaţia mesajului, aş alege ceva de la Pasărea Colibri. Sau Mircea Baniciu. Sau Poesis. 

Scriai scrisori, dar ştim că aveai şi încercări literare. Ce scriai?

Ficţiune inspirată din realitate (râde).

Le-ai recitit?

Nu le mai am. Dar aşa am ajuns în radio, câştigând un concurs de literatură. Ţi se dădea o temă, trebuia să scrii o lucrare pe tema respectivă, iar premiul era să vii în studio şi să-ţi citeşti pe post lucrarea. Am câştigat de două ori concursul acesta. A fost uluitor s-aud vocea cum sună în căşti în timp ce vorbeşti la microfon. Atunci cred că am înţeles prima dată care e rolul vocii.

Deşi-ţi exersai vocea de ceva timp.

Dar una e să cânţi şi-alta e să vorbeşti. Poţi să vorbeşti în atât de multe feluri şi cu atât de multe inflexiuni (n.r. – inflexiuni care nu pot fi redate în scris).

DESPRE PRIETENI NOI ŞI VECHI

Ai mai scris texte literare?

Mai scriu, însă doar pentru mine. M-aşez la computer şi nu ştiu când se face noapte sau zi.

Sunt schiţe, povestiri? 

Povestiri. Nu mai mult de 20 de pagini.

Şi nu merg postate pe un blog?

Nu, pentru că sunt foarte personale.

Aveai un statut aparte în grupul de prieteni pentru că erai la radio?

N-aş spune. Nici n-aveam foarte mulţi prieteni pe vremea aia. Nici acum nu se poate spune că am  foarte mulţi prieteni. Leg foarte uşor relaţii cu oameni, dar pe bucăţi delimitate. Toţi prietenii de care am nevoie sunt în viaţa mea, dar, dacă s-ar ivi unul în plus, n-aş spune nu. Dar nu caut să leg prietenii pentru că-mi trebuie.

Intrarea în televiziune: „M-am aruncat în apă!“

Cum a fost trecerea de la radio la TV? 

A fost o eliberare – puteam să mă folosesc şi de alte „instrumente“ decât vocea. La televiziune ai mimică, gestică, lumină, culoare, o mulţime de alte instrumente pe care poţi să le transformi în prieteni. Sau care-ţi pot fi duşmani, în funcţie de cum relaţionezi cu ele. Eu am visat dintotdeauna la televiziune. Primele mele amintiri despre ce vreau să fac în viaţă au fost despre televizor. 

Ai învăţat televiziune cu metodă sau a fost, pur şi simplu, instinct?

M-am aruncat în apă. Nu mi-a explicat cineva cum se face, la o masă. Am tras cu ochiul. Am experimentat şi ce mi s-a potrivit a rămas.

A fost vreo figură a televiziunii care să te fi determinat să-ţi doreşti să ajungi pe micul ecran?

Sanda Ţăranu. Avea un zâmbet foarte luminos, transmitea o bunătate. Aveam 7-8 ani, lucrurile pe care le transmitea nu-mi spuneau prea multe, însă avea un soi de prestanţă. Carismă, frumuseţe, graţie. Era graţioasă, măi! Se lumina ecranul când zâmbea.

Cum era televiziunea când te-ai apucat?

Păi, gândeşte-te ce dotări tehnice aveau. Lucram pe VHS-uri, totul era făcut pe cromă. Eu făceam o emisiune pentru liceeni: „O lume nebună, nebună“. Îl aveam ca operator pe Octavian Păscuţ (Mistreţu’), la sunet îl aveam pe Bogdan Cergău, iar monteur şi producător era Manuel Vernescu. Era o rubrică de muzică în care adunam tot felul de trupe de hip-hop, mai erau secvenţe filmate în licee, aveam glumiţe...

„La «TeleEuroBingo» erau asistente care extrăgeau şi altele care citeau. Eu citeam!“

„Weekend Adevărul“: Îţi aduci aminte când a fost prima intrare în direct? 

Melania Medeleanu: Mi-aduc aminte că era o rubrică de răspunsuri la scrisorile telespectatorilor. Mă întrebau când se poate vedea filmul cutare. „Filmul cutare va fi luni, de la ora 17.00.“

La Antena 1 cum ai ajuns?

Am mai făcut radio un an, apoi a venit o propunere de la ei să prezint o emisiune de 1 iunie. De a doua zi începea emisiunea „Telerebus“, pe care urma s-o prezinte Cristi Bogaciu cu o fată – făcuseră şi generic, tot. Probabil că a fost ceva ce nu le-a plăcut la fata respectivă, că m-au întrebat: „Nu vrei tu să prezinţi «Telerebusul»?“. „Nu vrei, calule, ovăz?“ Ei bine, imaginaţi-vă că am făcut timp de un an emisiunea aceea, iar genericul rămăsese cu fata cealaltă (râde). Un an!

Şi cum arăta emisiunea? Ce făceai acolo? Cum e aia rebus la televizor?

Era camera de luat vederi în faţă. Da? În faţa camerei – eu şi Cristian Bogaciu. În partea dreaptă era un panou cu un rebus. Oamenii sunau şi spuneau: „Îmi doresc cuvântul de la 7 verticală“. Dacă ghicea cineva o literă, o arătam – ba chiar încercam să-i ajut pe telespectatori mimând cuvântul. Nu era în sarcina mea, dar îmi doream să câştige. Mi-aduc aminte că, la un moment dat, şefii de la televiziune mi-au spus: „Mai uşor cu ajutorul, că nu mai avem produse!“.

„AM FOST OM SERIOS TIMP DE 10 ANI“

Următorul tău pas profesional care-a fost?

Următoarea groapă în care am sărit (râde). Oare trebuie să spun despre asta? (îşi drege vocea şi adoptă un ton serios) O etapă din viaţa mea profesională s-a numit „TeleEuroBingo Show“.

TeleEuroBingo Show! Asta era o adevărată manie! 

Era bătaie pe bilete! Se vindeau la suprapreţ. Era nebunie, toată lumea voia să câştige. Urne imense cu milioane de bilete. Eu eram asistent de producţie la vremea aia. În studio, erau nişte fete de o frumuseţe uluitoare care extrăgeau biletele din urnă şi citeau numele câştigătorilor. Într-o zi, şefii mi-au spus: „Melania, trebuie să intri pe post!“. „De ce?“ „Trebuie să se şi înţeleagă cine a câştigat.“ Asta cred c-a fost a doua revelaţie spre noua mea carieră: în viaţă, s-ar putea să fie şi alte lucruri mai importante decât aspectul fizic. 

Bun, ai ajuns în faţa camerei. Ce făceai?

Nu eram orice fel de asistentă. Erau cele care extrăgeau şi cele care citeau. Eu citeam! – cele care citeau erau doar patru, restul erau vreo 20 (râde). O fată extrăgea, îmi dădea biletul, iar eu citeam. Aveam 19 ani, voiam să-mi termin facultatea, iar asta a fost şansa mea de a supravieţui. Mi-era foarte clar că era o treabă temporară. 

Dar cum te vedeai? 

La vremea aceea, nu ştiam exact unde vreau să ajung. Mi-am dat seama în momentul în care am început ştirile. După „TeleEuroBingo Show“, am stat o vară la Radio Vacanţa, apoi o emisiune la MCM. La 23 de ani, mi-a propus cineva de la Realitatea să prezint ştiri – prezentasem deja ştiri o vară pentru TV Neptun şi prinsesem gustul. Mi s-a părut atunci că mă potrivesc, că perioada încercărilor se apropie de final şi că e momentul să devin un om serios. Ceea ce am şi făcut. Timp de 10 ani. Până mi-am revenit (râde).

FERICIREA DIN TRENUL DE OLTENIŢA

Cum ţi s-a părut la început? 

Brutal. Nu se poate spune că aveam experienţă în ştiri – spun tuturor celor care vor să fie prezentatori că e un mare handicap să nu fi făcut teren înainte, să nu fi scris. Or, pe mine m-au aruncat în apă

aşa, pur şi simplu.

Care-a fost dificultatea? 

Nu înţelegeam exact ce făceam. Jucam teatru în faţa camerei, dar nu e suficient. Dacă n-ai un background solid, la un moment dat, se poate vedea impostura. Norocul meu a fost Ion Cristoiu, care m-a trimis pe teren: „Tu! Nu te-ntorci până nu vii cu un reportaj!“. „Despre ce?“ „Nu mă interesează!“

Ce-ai făcut?

M-am urcat în trenul de Olteniţa, să caut fericirea. Mergeam cu operatorul pe la oameni să-i întrebăm dacă sunt fericiţi. „Ce să fiu fericit? Că n-am de niciunele.“ „Sunteţi fericit?“ „Cum să fiu fericit?“ La un moment dat, găsesc o femeie într-un colţ: „Da, sunt fericită!“. Şoc! Un om fericit în trenul de Olteniţa. A început să-mi explice femeia că a găsit de muncă în ziua respectivă,că se duce la copiii ei care sunt sănătoşi şi o fac mândră şi se duc la şcoală. I se luminau ochii când vorbea. A fost aproape revelator.

Cristoiu a văzut simplitatea asta frumoasă?

Nu numai că a văzut-o, dar i-a plăcut atât de mult că l-a dat toată ziua. Din oră în oră. L-am văzut acum câteva luni la Realitatea, vorbind despre televiziunea de demult, şi vorbea despre reportajul meu! Nu-mi venea să cred! Şansa mea apoi s-a numit Sergiu Toader: „Prezinţi bine. Ştii ceva jurnalism?“ „Nu.“ „Pe teren!“ Te trimitea peste tot: la inundaţii, în Transnistria. La Vama Ungheni, la inundaţii, mi-aduc aminte că am plecat pentru două zile şi m-am întors după şapte. Îmi spălam hainele seara şi speram ca până dimineaţa să se usuce. Totuşi, nu pot să mă laud că aş fi un bun jurnalist de teren, dar măcar am înţeles cum se face meseria asta, cum se scriu lucrurile, cum ajung în redacţie.  Priveşti altfel un reportaj, nu din scaunul tău confortabil de prezentator. Înţelegi altfel şi dificultăţile cu care se confruntă ei când sunt pe teren, şi cum să-i ajuţi.

DOUĂ MOMENTE ÎN FAŢA CAMEREI

A fost vreun moment în care să nu poţi depăşi graniţa dintre statutul de prezentator TV şi ceea ce spune pe post? Să te influenţeze ştirea pe care trebuie să o transmiţi?

Da, îmi aduc aminte de cel puţin două ştiri care m-au influenţat foarte tare. Prima a fost incidentul de la Maternitatea Giuleşti, cu copiii morţi. Tocmai venisem din concediu, abia intrasem în emisie. Prima chestie: „Breaking News! Incendiu la Maternitatea Giuleşti!“. După care intri în emisie şi spui: „Reporterul nostru ne spune că e posibil să fie câţiva copii morţi“. După care informaţiile se confirmă.

E un crescendo îngrozitor. Apoi, încep să curgă imaginile  îngrozitoare. 

Vorbeai cu reporterii de pe teren?

Cu ei, cu ISU (n.r. – Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă), invitaţii din studio. O oră, două, prea mult, mi se părea că nu se mai termină.

Şi al doilea moment despre care vorbeai?

Când am fost la Vatican, la funeraliile Papei. Energia aia de acolo nu am mai simţit-o nicăieri, niciodată. Erau oameni veniţi din toate colţurile lumii, nici nu puteai să te urci în autobuze. Era o senzaţie foarte stranie de tristeţe amestecată cu un soi de speranţă. Erau tineri care cântau la chitară. Şi o făceau cu pace şi cu seninătate. Bine, îmi aduc aminte de acest moment şi pentru că au fost şi o mulţime de aventuri cu transmisia în direct.

Ce aventuri? 

Acolo era un loc special pentru transmisiuni, pe un spaţiu înălţat. Şi intram toate televiziunile acolo. Eram cu Cosmin Prelipceanu, care este mult mai înalt decât mine. Ca să fim la aceeaşi înălţime, stăteam cu o cutie sub mine. Din cauza asta, stăteam într-un dezechilibru şi intram, cu cotul, în cadrul spaniolilor, care erau lângă noi. Noi şi spaniolii am intrat în direct în acelaşi timp şi operatorii şi producătorii noştri au început să se bată. Noi trebuia să fim serioşi şi să transmitem informaţia coerent şi corect.

„Caut cartea «Micul Prinţ». Varianta în Braille“ 

Eşti o colecţionară de traduceri şi ediţii din romanul „Micul Prinţ“.

La câte exemplare ai ajuns?

Cred că sunt vreo treizeci şi ceva.

Foto dreapta: Cu „Micul Prinţ“ are peste 30 de cărţi şi un tricou (Arhivă personală)

Când te-ai apucat de colecţie?

Prima întâlnire cu „Micul Prinţ“ a fost în liceu, când o colegă de clasă îmi trimitea vederi cu citate din carte. Atunci m-am îndrăgostit de „Micul Prinţ“. Am cumpărat cartea asta şi o ţineam tot timpul la mine. De câte ori simţeam că uit să mă bucur, o deschideamşi, dintr-o dată, se lumina totul.  Avea înţelepciunea aia pe care o poţi descifra altfel, la fiecare vârstă. Apoi, am cumpărat o ediţie în engleză. După care, mi-am zis: „Băi, cum ar suna cartea asta în original?“. Şi mi-am cumpărat ediţia în franceză. Cineva a avut senzaţia că le colecţionez. Am început să primesc la redacţie ediţii de prin toată lumea. Practic, eu mi-am cumpărat mai puţin de un sfert din ele. 

Ai şi o traducere din vreo ţară mai exotică? 

O, da! Am din China, din Thailanda, din Venezuela, din Kenya, am una în swahili. Există însă un exemplar pe care nu-l am şi ţin morţiş să-l am: în alfabetul Braille. Am văzut pe internet că există, dar nu ştiu de unde să-l iau.

„MOMENTUL ZERO“

Hai să vorbim puţin şi despre proiectele tale de după perioada Realitatea. Le-am şi pierdut numărul, în câte eşti implicată?

Da, păi mama mea era foarte îngrijorată de ce se întâmplă cu viaţa mea. Îmi spunea: „Măi, mamă. Când trebuia să înveţi, te-ai apucat să munceşti. Când trebuie să munceşti, tu te-ai apucat să înveţi“. Hai să o luăm cu începutul. A fost aşa. Într-o zi, aveam foarte multe haine şi jucării în portbagaj. Era plin. M-am gândit să le las undeva. În ziua aceea, m-am dus să-mi plătesc impozitele. Primăria era lângă o şcoală. I-am întrebat dacă ştiu un copil care ar avea nevoie de toate lucrurile astea? Şi mi-au dat o fată. Erau prea multe lucruri, nu puteam să i le dau să le care, aşa că m-am oferit să o duc acasă. Am ajuns la Domneşti, la Casa de Copii de acolo. Eu nu aveam idee că acolo e casa ei. Acolo am cunoscut încă o fată, şi încă un băiat, şi toţi copiii de acolo. Ăla a fost „Momentul zero”. Felul în care am intrat şi cel în care am ieşit nu au mai fost identice.

Ce-ai găsit acolo? 

Nu-mi venea să cred, îi vedeam pe toţi copiii aliniaţi, iar de fiecare dată când veneam, doamnele îi puneau să-mi cânte ceva cu „Mamelor din lumea întreagă“. Copiii ăia aveau nevoie de atât de multă atenţie... Şi-mi amintesc că mi-am dat seama chiar atunci, că am plecat, dar, de fapt, nu am plecat niciodată. M-am tot întors. Le citeam poveşti, mă jucam cu ei, îi ajutam la teme. Într-o zi, mi-am dat seama că ei au probleme logopedice grave.

Ce era în neregulă? 

Unii nu pronunţau anumite sunete. Alţii ajunseseră la vârste când ar fi trebuit să vorbească, dar nu vorbeau. Îmi pusesem în minte să fac ceva, orice, să-i scot de acolo. Am început să lipesc afişe, am făcut parteneriate. Astăzi, mulţi sunt în familii... Au început să iasă. Speranţa mea era că centrul se va închide. Ei bine, nu s-a întâmplat aşa. Pe măsură ce scoteam copii de acolo, intrau alţii, şi mai mulţi. Mi-am dat seama că nu pot mai mult, că asta îmi e limita.  M-am gândit să fac un proiect social, habar nu aveam care, pentru un număr de copii egal cu cel al micuţilor din centru. Între timp, descopeream tot mai mulţi copii cu probleme logopedice. Uite, era o fetiţă care spunea „tate“, în loc de „carte“. Sau „lepădă“, în loc de „lebădă“. Încercam să o ajut, dar nu ştiam cum. M-am enervat şi mi - am zis:  Băi, ştii ce? Eu am făcut psihologie, trebuie să mai ştiu ceva“. M-am dus, am dat examen şi am intrat la Logopedie, la master. Seara mergeam la cursuri şi dimineaţa mă duceam la copii, să lucrez cu ei.

„AŞTEPTAM 17 COPII. AU VENIT 50!“

A funcţionat? 

Când am auzit-o pe fetiţa aia... Eu nu-i lăsam să înjure sau să vorbească urât. Şi mi-a zis, într-o zi: „Cartea asta e cu curu-n jos!“. Când am auzit-o că spune cu „c“, nu cu „t“, am fost aşa de fericită! Pentru mine a fost foarte important să văd progresele copiilor. Iar unii au progresat senzaţional! Am decis să fac un „after school“ pentru un număr de copii egal cu cel din centru.

De unde ai făcut rost de bani? 

Păi, am fost la Primărie, am făcut rost de o clasă. M-am târguit pe un covor. Am rugat colegii de „Romantica“, unde tocmai se închideau studiourile, să-mi dea o parte din mobila de acolo. Cineva a pictat pe gratis. Deci, totul a fost făcut pe „dă-mi şi mie, nene“. În ziua în care trebuia să începem, eram pregătită pentru 17 copii. Au venit 50!

Şi ce-ai făcut?

M-am dus la Primărie, am mai cumpărat un covor, am strâns, treptat-treptat, până când am putut să fac ce voiam. Şi e foarte important, lucrurile astea trebuie spuse, pentru că e din ce în ce mai greu să fac rost de finanţare: „Salvaţi copii!“, „La Fântâna“, Fundaţia „Vodafone“, Fundaţia „Regina Maria“ şi „United Way“. Dacă oamenii ăştia nu dădeau bani, proiectul nu exista. Asta e!

UNA DIN DOUĂ

Ştiri sau divertisment?

Ştiri!

Televiziune sau radio?

Televiziune.

Şatenă sau roşcată?

Blondă. Dar nu blondă… Cendré.

Fustă sau pantaloni?

Depinde de ocazie.

Şah sau grădinărit?

Tratez grădinăritul ca pe o partidă de şah.

Vishwanathan Anand sauMagnus Carlsen?

Anand.

Cal sau nebun?

Nebun.

Comunism sau capitalism?

Capitalism.

Câine sau pisică?

Chiriţa şi Vanda. Pisica şi câinele meu.

Cenuşăreasa sau Albă ca Zăpada?

Una din două şi Micul Prinţ.

Tom sau Jerry?

Tom şi Jerry.

Dostoievski sau Tolstoi?

Dostoievski.

Pink Floyd sau Deep Purple?

Deep Purple.

Ionel Teodoreanu sau Păstorel Teodoreanu?

(Râde) Ionel.

Pentru Breaking News, galben sau roşu?

Galben.

Şcoala CNN sau şcoala BBC?

CNN.

„Cireşarii“ sau „La Medeleni“?

Ahaa! N-aş putea să aleg între ele. Amândouă îmi plac foarte tare.

Romică Ţociu sau Cornel Palade?

„S-a cântat «Bingo!»“

CV

Numele: Melania Iulia Medeleanu

Data şi locul naşterii: 19 iulie 1978

Starea civilă: Melania taie „divorţată“ şi scrie „fericită“.

Studiile şi cariera: BBC Radio School, cursuri de televiziune la Reuters, Facultatea de Psihologie şi Sociologie la Spiru Haret (licenţiată la la Universitatea Bucureşti), Conservatorul Municipal (secţia canto), Master în Comunicare şi Relaţii Publice la SNSPA, Master în Terapie Logopedicăla Facultatea de Psihologie a Universităţii Bucureşti. A avut o bursă Freedom House în SUA.  A lucrat la Radio Delta, Amerom TV (acum Prima TV), Radio 2M+, Antena 1, MCM, Radio Vacanţa Costineşti şi Realitatea TV.  Prezintă ştiri la Prima TV. Voluntar al Fundaţiei Regina Maria, membru în Advisory Council la Fundaţia Principesa Margareta şi membru al Board-ului Fundaţiei Motivation. Ţine cursuri de dicţie şi de public speaking (vorbire în public) şi are site-ul www.dictiefaracusur.ro. 

Locuieşte în: Clinceni (judeţul Ilfov).

Melania nu poate alege între Cenuşăreasa şi Albă ca Zăpada FOTO Arhivă personală

Material realizat de Laurenţiu Ungureanu, Mihai Mincan şi Laurenţiu Manolache